IX

Lucius Sergius Catilina făcea parte din cea mai veche nobilime a Romei.

El pretindea, în această privinţă, că nu ceda pasul nimănui, rvici chiar lui Cezar şi avea dreptul la această pretenţie dacă, aşa cum susţinea, descindea din Sergestus, tovarăşul lui Enea.

Ceea ce era sigur, era că printre strămoşii săi număra pe un Sergius Silus care, rănit de douăzeci şi trei de ori în războaiele punice, sfârşise prin a-şi fi adaptat la braţul mutilat o mână de fier cu care continua să lupte Aceasta aminteşte de Goetz von Berlichingen, un alt nobil care, asemeni lui Catilina. Se pusese în fruntea unei răscoale a săracilor.

Catilina, spune Sallustiu, avocatul democrat care a lăsat nişte grădini atât de frumoase, care şi astăzi îi poartă numele, Catilina era un om înzestrat cu una din acele rare constituţii care pot suporta foamea, setea, frigul, veghile; îndrăzneţ, viclean, plin de resurse, capabil să simuleze orice, să disimuleze orice, să dorească bunul altuia, să risipească ce era al său; având multă elocinţa, puţin raţionament; făcând mereu proiecte, planuri himerice, imposibile.

Lată profilul moral: după cum se vede, Salustiu nu-şi menajează omul.

Ca fizic, avea o figură palidă şi neliniştită, ochii injectaţi de sânge, pasul când lent, când precipitat; în sfârşit, pe frunte, ceva din acea fatalitate pe care în antichi Tate Eschil o imprima lui Oreste iar la moderni, Byron o imprimă lui Manfrcd Nu se cunoştea cu precizie data naşterii sale, dar trebuie să fi avut cinci, şase ani mai mult decât Cezar În timpul lui Sylla, se scăldase în sânge, se povestea despre el lucruri neînchipuite, pe care aprecierile moderne nu ne permit să le credem cu toată rezerva era acuzat că fusese amantul fiicei sale şi ucigaşul fratelui său, se mai susţinea că, pentru a fi exonerat de această ultimă crimă proccdase ca şi cum fratele său era încă în viaţă şi-l pusese pe mort pe lista proscrişilor Avea motive să -l urască pe Marcus Graudianus îl târî tradiţia o spune, nu noi îl târî până la mormântul lui Lutatius, mai întâi lî scoase ochii, apoi îi tăie limba mâinile şi picioarele, apoi îi tăie capul, apoi cu braţele pline de sânge arătă poporului capul acesta, purtându 1 de pe muntele Janicui, până la Poarta Carmentală unde se găsea Sylla În sfârşit, ca şi cum ar fi trebuit să se acumuleze pe capul lui toate felurile de acuzaţii, se mai spunea despre el că îşi omorâse fiul pentru ca nimic să nu constituie un obstacol la căsătoria sa cu o curtezană care nu voia să albă copil vitreg; că găsise acvila de argint a lui Marius şi îi adusese sacrificii umane, că, în calitatea sa de şef al unei societăţi de sânge, descoperită de vreo cincisprezece ani la Livornq, el poruncea asasinate inutile, ca să nu se piardă obiceiul de a ucide, că conjuraţii băuseră pe rând sângcle unui om ucis, că voiau să masacreze pe senatori, în sfârşit, şi accasta afectă cel mai mult populaţia modestă, că avea intenţia să dea foc Romei, în cele patru colţuri Toate accstea sunt foarte neverosimile! Mie mi se pare că sărmanul Catilina fusese ales ca să fie ţapul ispăşitor al epocii sale.

Aceasta, este, dealtfel şi părerea lui Napoleon Să deschidem Memorialul de la Sţlnta Elena, la 22 martie 1816: „Astăzi, împăratul citea în istoria romană despre Conjuraţia lui Catilina. El nu putea să o înţeleagă aşa cum era scrisă. Oricât de scclcrat ar fi fost Catilina, spunea el, trebuie să fi avut totuşi un ţel; şi ţelul nu putea fi acela de a domni peste Roma, pentru că i se reproşase că voise să-i dea foc în cele patru colţuri. Împăratul credea că mai degrabă fusese vorba de o nouă facţiune în felul celor ale lui Marius sau Sylla şi care, eşuând, se

4. A Oumas 49

Îngrămădiseră pe şeful ei toate acuzaţiile banale cu care aceştia sunt încărcaţi în asemenea situaţii.”

Şi, cu ochiul lui de vultur, se pare că împăratul văzuse clar, aşa cum distingea prin fumul ridicat pe câmpurile de bătaie.

Dealtfel, momentul era favorabil pentru o revoluţie. Roma era împărţită în bogaţi şi săraci, în milionari şi în datornici, în creditori şi debitori; camăta era la ordinea zilei, dobânda legală era de 4% pe lună. Totul se cumpăra-: de la votul lui Curion până la amorul Serviliei. Vechea plebe romană, urmaşii soldaţilor şi ai plugarilor, măduva Romei, fusese distrusă. În cetate, trei sau patru mii de senatori, cavaleri, cămătari, speculanţi, aţâţători de răscoale, liberţi la fiecare pas, în afara Romei, nu mai existau cultivatori, numai sclavi, nu mai erau câmpuri însămânţate, numai păşuni, se observase că se câştiga mai bine hrănind porcii, decât oamenii Porcius Cato făcuse o avere enormă cu meseria asta Peste tot te întâlneai cu traci, africani, spanioli, cu fiare la picioare, însemnaţi cu biciul pe spate, cu semnul sclaviei pe frunte Roma şi-a uzat populaţia ca să cucerească lumea, a schimbat aurul naţionalităţii cu moneda de aramă a sclaviei Se posedau vile la Neapole pentru briza mării, la Tivoli pentru pulberea micilor cascade; la Albano pentru umbra copacilor Fermele, sau mai bine spus ferma generală este în Sicilia.

Cato are trei mii de sclavi; atunci gândiţi-vă la ceilalţi Bogăţiile sunt absurd de uriaşe Numai pământ, Crassus posedă în valoare de două sute de milioane de sesterţi, adică patruzeci de milioane de franci Verres în trei ani, ca prefect, a jefuit din Sicilia douăsprezece milioane; Caecilius Isidorus s-a ruinat în războaiele civile; nu mai are decât câteva prăpădite de milioane care se adaugă unele peste altele şi totuşi, la moarte a mai lăsat moştenitorilor săi patru mii o sută şaisprezece sclavi, trei mii şase sute de perechi de boi, douăzeci şi şapte de mii cinci sute capete de vite, şi şaizeci de milioane de sesterţi în numerar (aproape cincisprezece milioane de franci). Un centurin posedă zece milioane de sesterţi. Pompei primeşte, lunar, de la Ariobarzan treizeci şi trei de taleri, cam o sută optzeci de mii de franci. Regii se ruinează în favoarea generalilor, a locotenenţilor şi a proconsulilor Republicii; Dejotarus a ajuns să cerşească. Salamina nu-! Poate plăti pe Brutus, creditorul Ei, Brutus închide Senatul şi-l asediază: cinci senatori mor de foame, alţii plătesc Datoriile sunt egale cu averile; trebuie să existe un echilibru Plecând ca pretor în Spania, Cezar împrumută de la Crassus cinci milioane, deşi îi mai datorează alte cincizeci. Când a fost condamnat, Melo datora paisprezece milioane; Curion se vinde lui Cezar căruia îi datora douăsprezece milioane; Antonius, opt milioane.

După părerea noastră, Conspiraţia lui Catilina este greşit numită aşa, ea nu este un compiot, este un fapt. Este marele şi veşnicul război dintre bogat şi sărac, lupta dintre cel care nu are nimic, împotriva celui care are tot, este problema care stă la baza tuturor problemelor politice, de care s-a ciocnit şi Franţa în 1792 şi în 1848.

Babeuf şi Proudhon sunt nişte Catilina, în teorie.

Vedeţi, dar, cine este pentru Catilina, cine îi formează cortegiul, cine sunt oamenii care îi servesc de gardă; toţi eleganţii, toţi dezmăţaţii, toţi nobilii ruinaţi, toţi înfumuraţii cu tunică de purpură, toţi oamenii care joacă, se îmbată, dansează, întreţin femei; – am spus că Cezar era dintre aceştia – apoi, mai erau bravii, gladiatorii, foştii septembriori ai lui Sylla sau Marius şi cine ştie? Poate poporul.

Cavalerii, cămătarii, jucătorii la bursă, bancherii simt atât de bine acestea, încât duc spre consulat pe Cicero, un om nou.

Cicero şi-a luat un angajament: el îl va strivi pe Catilina; căci, pentru ca toţi cei care posedă vile, palate, cirezi, păşuni, lăzi cu bani, să doarmă liniştiţi, Catilina trebuie zdrobit.

EI îşi începe atacul prezentând Senatului – Catilina este senator, reţineţi bine – prezentând Senatului o lege care adaugă un exil de zece ani la pedepsele aplicate contra uneltirilor.

Catilina simte lovitura. El vrea să discute legea; scapă un cuvânt în favoarea debitorilor; Cicero atâta aştepta.

— Ce speri? Îi spune el; table noi? Abolirea datoriilor? Şi eu am să afişez table, dar table de vânzare.

Catilina se înfurie.

— Cine eşti tu, ca să vorbeşti aşa, nepriceput burghez din Arpinum, care iei Roma drept hanul tău personal?

Atunci, Senatul începe să murmure şi să treacă de partea lui Cicero.

Ah! Strigă Catilina, aţâţi un incendiu împotriva mea! Fie, am să-l înăbuş sub ruine.

Cuvintele acestea îl pierd pe Catilina.

Cicero face apel la micii negustori.

Deputaţii alobrogilor, pi* care Gatilina şi-i făcuse confidenţi, au predat avocatului aristocraţiei planul conjuraţiei.

Cassius trebuia să dea foc Romei; Caetegus, să ucidă pe senatori; Catilina şi locotenenţii săi să stea lângă porţi şi să ucidă pe toţi care ar fi încercat să fugă.

Rugurile se pregătesc. Mâine, poate, apeductele vor fi înfundate.

Toate acestea nu determină poporul să ia partea Senatului.

Cato ţine tan lung discurs: el înţelege că a trecut timpul de a se invoca patriotismul. Patriotismul! I s-ar fi râs în faţă şi l-ar fi numit cu un cuvânt antic, corespunzător cuvântului nostru modern: şovin.

Dar, nu, Cato face parte din epoca sa.

— În numele zeilor nemuritori, spune el, vă implor pe voi pentru care casele voastre, statuile voastre, pământuri le voastre, tablourile voastre au avut întotdeauna un preţ mai mare decât Republica; dacă vreţi să păstraţi aceste bunuri, oricare ar fi ele, obiect al gingaşelor voastre afecţiuni, dacă vreţi să vă asiguraţi un timp liber pentru aceste plăceri, ieşiţi din amorţire şi luaţi în mână treburile publice!

Discursul lui Cato impresionează pe bogaţi; dar asta nu este destul. Bogaţii vor face parte, în mod firesc, din partidul celor bogaţi; trebuie antrenaţi săracii, proletarii, poporul.

Cato distribuie poporului în numele Senatului grâu în valoare de şapte, ţnilioane şi poporul trece de partea Senatului. Şi totuşi*. Dacă Catilina ar fi rămas la Roma, poate că prezenţa lui ar fi pus în grea cumpănă această splendidă distribuire.

Dar rar se întâmplă ca poporul să dea dreptate celui care părăseşte lupta: este şi un proverb în acest sens.

Catilina părăsi Roma.

Şi poporul îl acuză pe Catilina.

Catilina plecase în Apeniru ca să I întâlnească pe Mallius, locotenentul său, erau acolo două legiuni, adică zece, douăsprezece mii de oameni Aşteptă o lună În fiecare dimineaţă, spera să afle vestea că izbucnise complotul la Roma Dar află ca Cicero pusese să fie ucişi Lentulus şi Caethegus, prietenii săi, precum şi capii complotului Să-i ucidă1 strigă el Nu erau, oare, cetăţeni romani iar legea Sempronia nu le garanta viaţa?

Fără îndoială că da. Dar iată argumentul de care s a folosit Câcero „Este adevărat că legea Sempronia protejează viaţa cetăţenilor numai că duşmanul patriei nu e cetăţean!”

Argumentul era desigur subtil. Dar nu degeaba eşti avocat Armatele Senatului se apropiau Catilina văzu că nu-i mai rămânea decât să moară şi atunci se hotărî să moară vitejeşte Coborî de pe munte ŞI-I întâlni pe conservatori, cum le-am zice astăzi, în împrejurimile oraşului Pistoia.

Lupta fu teribilă, crâncenă Catilina lupta, nu ca să învingă’, el ca să moară frumos Trăind urât, muri frumos Fu găsit în fruntea tuturor alor săi, în mijlocul cadavrelor soldaţilor romani UCIŞI de el Fiecare din oamenii lui căzuse pe locul unde lup Ta se Aşa mor hoţii, ucigaşii şi incendiatorii?

Napoleon la Sfânta Elena avusese dreptate când spusese că sub toate acestea se află ceva ce noi nu cunoaştem sau despre care ni s-a vorbit insuficient şi, în consecinţă, lăsat să fie ghicit.

Iată manifestul întocmit de răsculaţi, pe care ni-l transmite Sallustiu; poate aruncă el lumină asupra problemei.

Este adresat de conducătorul revoltaţilor generalului Senatului Generalul Senatului este Cavaignac-ul acestei epoci, Imperator, Mărturisind în faţa zeilor şi a oamenilor că dacă am luat armele am făcut-o nu pentru a pune patria în pericol sau să ameninţăm pe concetăţenii noştri; nu vrem decât să ne apărăm propriile noastre vieţi. Necăjiţi şi săraci cum suntem, lăcomia şi violenţa creditorilor noştri ne-a răpit aproape tuturor patria, dar tuturor ne-a răpit reputaţia şi averea. Ni „se refuză până şi beneficiul vechilor legi; nu ni se permite nici măcar abandonarea bunurilor ca să ne păstrăm libertatea: atât de mare este cruzimea cămătarului şi a celui care împrumută pe gaj! Adeseori vechiului Senat i-a fost milă de popor şi prin decretele sale a uşurat mizeria publică, în timpul nostru, au fost liberate chiar şi patrimoniile grevate la exces şi, după părerea oamenilor cu suflet, s-a permis plata în aramă în loc de plată în argint*, adesea, chiar plebea împinsă de dorinţe ambiţioase, sau provocată de jignirile aduse de magistraţi, s-a depărtat de Senat; însă, în ceea ce ne priveşte noi nu pretindem nici puterea, nici bogăţia, aceste cauze de lupte între oameni. Noi cerem doar libertatea pe care un cetăţean nu consimte să o piardă decât o dată cu viaţa. Noi te implorăm, deci, pe tine şi pe Senat, să vă ţie milă de mizeria concetăţenilor noştri. Redă-ne garanţia legilor pe care pretorul ne-o refuză; nu ne obliga să preferăm moartea vieţii pe care o ducem, căci moartea noastră nu va trece nerăzbunată”

Cântăriţi acest manifest, filosofi din toate timpurile, el are greutatea lui în balanţa istoriei, nu seamănă el, oare, cu deviza nenorociţilor mătăsari din Lyon: Să trăieşti lucrând, sau să mori luptând?

Am spus mai înainte că Conspiraţia lui Catilina nu era o conspiraţie şi iată pentru ce pericolul a fost real, serios şi imens, orice ar spune Dio Cassius; atât de real, de serios, de imens, încât el făcu din Cicero un erou de îndrăzneală şi de ilegalitate.

* în împrejurări extreme, legea Valeria dădea aceasta posibilitate, în felul acesta datoria era redusă aproape cu trei sferturi fără să fi fost, totuşi, vorba de un faliment.

Trebuie să-i fi fost tare frică lui Cicero, ca să fi fost atât de viteaz în ziua aceea.

Când Cicero poate fugi, nu fuge? În timpul revoltei pornită împotriva lui Clodius, şapte sau opt ani mai târziu, nu fuge?

Şi, totuşi, Clodius nu este un om de talia lui Catilina.

Reîntors din Tessalonic, Cicero povesteşte că a fost o ciocnire în Forum. Oamenii s-au insultat, s-au scuipat între ei. „Clodienii încep să scuipe în noi (clodiani nostros consputere coeperunt); noi ne pierdem răbdarea”, adaugă Cicero. Şi avea de ce! „Ai noştri îi atacă şi-i pun pe fugă. Clodius este aruncat de la tribună; eu o şterg din teamă de accident” (ac nos quoque turn. Fogimus, ne quid în turba). Sunt propriile lui cuvinte, pe care le scrie fra ţelui său Quintus, în scrisoarea din 15 februarie (Q. II.3).

Dealtfel, dacă nu credeţi, citiţi discursul lui Cato. Acela nu este un laş, şi totuşi îi este frică, o mare frică; i-e frică, spune el, şi desigur că şi altora le este frică, pentru că Cezar stă liniştit.

Cezar stă liniştit pentru că, dacă învinge Catilina, el a dat democraţiei destule dovezi pentru a avea asigurată partea lui de câştig; Cezar stă liniştit, pentru că în cazul în care Catilina este învins, nu există destule dovezi împotriva lui ca să poată fi acuzat. Dealtfel, cine ar îndrăzni să-l acuze? Cato ar dori mult, dar, totuşi, ezită.

În timpul acestei şedinţe, atât de furtunoase, în care vorbiră şi Cato şi Cezar, Cato pentru severitate, Cezar pentru clementă, i se aduse lui Cezar un bilet.

Crezând că este un mesaj politic, Cato smulse biletul din mâna mesagerului şi-l citi.

Era un bilet de dragoste din partea Serviliei, sora sa, adresat lui Cezar.

El i-l aruncă în fată.

— Na, beţivule! Spuse el.

Cezar îl ridică, îl citi, dar nu răspunse nimic. În adevăr, situaţia era atât de gravă că nu mai era nevoie să fie complicată cu o ceartă personală.

Însă, dacă nimeni nu îndrăznea să-l acuze public pe Cezar, nimeni nu s-ar fi supărat dacă un accident ar fi scăpat oamenii cumsecade de el.

Pe treptele Senatului şi în momentul când ieşea, el fu înconjurat de o mulţime de cavaleri, fii de bancheri, de Speculanţi, de cămătari; de publicani care ţineau morţiş să-l ucidă.

Unul dintre ei, Clodius Pulcher – acela care fusese bătut de gladiatori – îi puse sabia în gât, neaşteptând decât un semn din partea lui Cicero, ca să-l ucidă. Dar Cicero îi făcu semn să-l cruţe pe Cezar şi Clodius îşi băgă sabia în teacă.

Cum e cu putinţă! Clodius care, mai târziu, va asculta orbeşte de Cezar, va fi amantul Pompeii şi va voi să-l ucid-ă pe Cicero, acelaşi Clodius este amicul lui Cicero şi vrea să-l ucidă pe Cezar?

Aşa ceva pare de neînţeles. Dar vă vom explica, fiţi liniştiţi, dragi cititori; nu va fi prea moral, dar va fi clar.

Omul fericit, omul mândru, omul mare de o sută de coţi în toată această afacere cu Catilina, omul acesta este Cicero.

Este mult difi domnul Dupin în Cicero, deşi nu era mult din Cicero „în domnul Dupin.

L-aţi văzut pe domnul Dupin a doua zi după urcarea pe tron a regelui Ludovic-Filip? Dacă ar fi făcut versuri în latina, le-ar fi făcut pe cele ale lui Cicero; daca ar fi făcut versuri în franceză, el le-ar fi tradus.

Vă amintiţi versurile lui Cicero?

O fortunatam natam, me consule, Romani!… (O fericită Romă! Care te-ai născut în timpul Consulatului meu…!)

Ei bine, opt zile mai târziu, Cicero îi apăra pe Murena, acuzat de uneltire, tocmai el care ceruse ca vinovaţilor de uneltire să li se aplice şi zece ani de exil ca spor de pedeapsă; apoi îl apără pe Sylla, complicele lui Catilina; îl apără tocmai el, Citero, care pusese să fie ucişi ceilalţi complici.

Cum am spus, un moment el a fost regele Romei.

Pompei era plecat, Cezar rezervat, Crassus mut.

— E al treilea rege străin pe care îl avem, spuneau romanii.

Ceilalţi doi erau Tatius şi Numa. Tatius şi Numa erau din Cures, Cicero din Arpinum.

În adevăr, niciunul din cei trei nu era din Roma.

XII După descoperirea conspiraţiei lui Sylla, după uciderea lui Caethegus şi Lentulus, după descoperirea trupului neînsufleţit al lui Catilina pe câmpul de luptă de la Pistoia, se crezu că Roma era salvată.

Aşa se întâmplase şi în Franţa în 1793, după fiecare conspiraţie descoperită. Şi Franţa fusese salvată de unsprezece ori într-o singură lună.

„încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut!” spusese Pyrrhos, după bătălia de la Heracleea în care îşi pierduse jumătate din soldaţi, jumătate din cai, jumătate din elefanţi.

Mai ales Cicero era încredinţat că el salvase Roma. Victoria îl orbise; credea în alianţa dintre Senat, cavalerii din naştere şi aristocraţii banului, la care visase, dar nu întârzie să se îndoiască chiar el de durata acestei păci gelatinoase – căci cum altfel s-ar putea reda mai bine expresia lui concordia conglutinata – această împăcare de scurtă durată, sau cam aşa ceva.

Cezar, am spus-o, era fericit să stea deoparte în această împrejurare.

Când ieşise din Senat, în momentul în care Cicero traversând Forumul strigase „la moarte!” vorbind de complicii lui Catilina, mai mulţi cavaleri din garda lui Cicero se aruncaseră spre Cezar, cu săbiile în mâini, dar Cicero, am mai spus-o, îl acoperi cu toga lui.

Aşa cum proceda, uneori, poporul în favoarea gladiatorului care luptase frumos; la privirile întrebătoare ale tinerilor, Gicero răspunse printr-un semn salvator, căci, în adevăr, deşi Cezar nu era decât un individ dubios, înglodat în datorii, nu se ucidea un Cezar cum se ucidea un Lentulus sau Caethegus; dovadă că ar fi putut fi ucis fie în uşa Senatului, fie în Forum, fie în timpul traversării Câmpului lui Marte, şi încă o dovadă e faptul că ar fi putut fi ucis şi Catilina, dar nimeni nu îndrăznise să o facă.

Deşi faptul este consemnat de Plutarh, adesea suntem îndemnaţi să punem la îndoială povestirea istoricului din Cheroneea.

Suetoniu se mulţumeşte să spună că toţi cavalerii care erau de gardă traseră sabia şl-i îndreptară vârful spre Cezar.

Cicero, acest mare fanfaron, nu pomenea întâmplarea II În istoria consulatului său, care s-a pierdut, dar pe care Plutarh o cunoştea şi Plutarh se miră.

Cum se poate ca Cicero, care se laudă uneori cu lucruri pe care nu le-a făcut, făcând un lucru de o asemenea importantă şi atât de onorabil pentru el, să nu se fi lăudat cu acesta?

Dealtfel, mai târziu, nobilimea blamă pe Cicero pentru faptul că nu a folosit această ocazie ca să se descotorosească de Cezar şi a supraapreciat dragostea poporului pentru el.

Totuşi, această dragoste era mare, foarte mare, dovadă ceea ce se petrecu câteva zile mai târziu.

Obosit de acuzaţiile surde care îl urmăreau, Cezar se prezentă în Senat ca să se justifice şi, după ce intră, anunţă pentru ce venise acolo.

O violentă discu {ie se produse atunci între senatori asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei lui Cezar şi, pentru că şedinţa se prelungea, poporul temându-se să nu i se întâmple vreo nenorocire, înconjură sala Senatului şi, prin strigăte violente, ceru să-i fie predat Cezar.

Din această cauză Cato, temându-se de o mişcare din partea săracilor şi, mai mult încă, din partea celor înfometaţi care, spune Plutarh, îşi puseseră toată speranţa în Cezar, obţine din partea Senatului acea faimoasă distribuire lunară de grâu care trebuia să coste cam zece, douăsprezece milioane.

Cezar îşi dădu bine seama că îi trebuia un nou sprijin şi atunci candidă pentru pretură.

Am spus cum se reuşea în viaţă la Roma.

Orice tânăr de familie bună studia dreptul cu un jurisconsult şi elocinţa cu un retor. Viaţa romană era publică, ea aparţinea patriei, se ataca sau se apăra conducerea statului cu vorba şi cu spada. Se semna ca în America: avocat şi general.

Ca să te faci cunoscut, denunţai un proconsul; era o oarecare grandoare în aceasta; se lua partea poporului contra unui om.

Aşa făcu Cezar.

El se ridică, întâi, împotriva lui Dolabella, apoi împotriva lui Publius Antonius. Dar eşuează împotriva primului şi este obligat să părăsească Roma. Apoi, în Grecia, vorbeşte contra celui de-al doilea, în fata lui Marcus Lucullus, pretorul Macedoniei, şi obţine un Asemenea succes încât Publius Antonius, de teamă că va fi condamnat, face apel la tribunii poporului sub pretext că nu ar fi putut obţine dreptate împotriva grecilor, în Grecia.

„La Roma, spune Plutarh, elocinţa sa strălucind la bară, i-a adus o mare favoare”.

Apoi, după ce se făcu astfel cunoscut, candidă pentru edilitate. Edilitatea era cam ceea ce este primăria noastră de astăzi.

Observaţi alegerile engleze cu ale lor hustings, meeting, boxings, cu acuzaţiile lor de bribery; este în mic ceea ce, în mare, erau alegerile la Roma La Roma exista ceea ce nimeni n-a îndrăznit să facă nici în Franţa, nici în Anglia: un Manual al candidatului Datează din anul 688 de la fundarea Romei şi este semnat de Q. Cicero. Să nu se confunde cu Marcus Tullius, Quintus este doar fratele unui mare om.

Aşadar, la momentul potrivit, candidatul se îmbrăca într-o togă albă, simbol al curăţeniei sufletului candidatus, ceea ce însemnează atât albit cât şi alb Făcea mai întâi vizite senatorilor şi magistraţilor, apoi celor bogaţi, cavalerilor, nobililor şi în cele din urmă poporului.

Poporul era adunat pe Câmpul lui Marte; cei trei, patru sute de mii de votanţi erau acolo şi-şi aşteptau candidaţii.

Candidaţii se prezentau însoţiţi de alaiul prietenilor În timp ce candidatul îşi căuta simpatii printre votanţi, prietenii lui făceau acelaşi lucru pentru amicul lor. Candidatul avea un nomenclator care îi şoptea numele şi meseria celor cărora li se adresa.

Vă amintiţi gingăşiile pe care don Juan le adresa domnului Dimanche când voia să-i ceară bani? Închipuiţivă scena aceasta repetată de o sută de ori în aceeaşi zi: aceeaşi piesă cu alţi actori.

Cu doi ani mai înainte, candidatul începea să-şi atragă simpatia poporului: oferea jocuri; cumpăra direct sau prin amicii săi locuri la circ sau în amfiteatre pe care le distribuia gratuit poporului; trimitea astfel la distracţii triburi întregi şi în special tribul lui; în sfârşit, dădea ospeţe publice, nu numai în faţa casei, nu numai tribului său, nu numai în diferite cartiere ale oraşului, dar, adesea chiar tuturor triburilor.

Cicero citează ca un fapt extraordinar că Lucius Filipus ajunsese la înalte demnităţi fă 1 să fi folosit asemenea metode Însă, în schimb, Tuberon, nepotul lui Paulus Emilius şi nepotul lui Scipio Africanul, eşuase în încercarea de a deveni pretor, pentru că, oferind poporului o masă publică, pusese să se întindă paturi de o formă comună acoperite cu piei de ţap în loc de acoperăminte de preţ.

Vedeţi, dar, cât de sibarit era poporul roman care nu numai că voia să mănânce bine, dar voia să fie şi bine şi bogat tratat în timpul mesei Mulţi făceau călătorii în provincie ca să culeagă voturi în municipiile cu drept de vot Paterculus citează cazul unui cetăţean care, voind să fie edil, de fiecare dată când se producea un incendiu la Roma sau în împrejurimi, îşi trimitea sclavii ca sa I stingă, procedeul era atât de nou, încât cel care I a inventat fu numit nu numai edil, dar chiar pretor Din nefericire, Paterculus uită să menţioneze numele filantro pului În general, alegerea era mai scumpă nu erai numit edil cu mai puţin de un milion, chestor cu mai puţin de un milion şi jumătate sau două milioane, iar ca să fii pretor se sacrifica totul Într-adevăr, pretorul era vice regele unei provincii. Notaţi că o provincie în vremea aceea eră cât un regat (im epoca modernă Or, în acest regat pe care îl conducea patru, cinci ani., pe care îl ocupa cu o armată, de banii căruia dispunea, cu locuitorii asupra cărora avea drept de viaţă şi de moarte, în acest regat dădea întâlnire creditorilor; acolo se lichidau averile cele mai grevate, acolo se formau biblioteci, colecţii de tablouri, galerii de statui; în sfârşit, tot acolo se convocau portăreii, creditorii şi se făceau aranjamente satisfăcătoare pentru ambele părţi.

Uneori însă, când provincia era ruinată, când se prelua după un Dolabella, sau Verres, sau când nu exista o siguranţă deplină asupra moralităţii debitorului, creditorii se opuneau plecării sale din oraş.

Cezar, numit pretor în Spania, găsi în’momentul plecării o asemenea mulţime de creditori strânsă în faţa porţii, încât a fost obligat să trimită după Crassus.

Crassus, care îl vedea pe Catilina mort, care înţelegea că Cicero nu va mai putea rezista, care nu putea ierta lui Pompei chestiunea cu gladiatorii, înţelese că viitorul era Între Cezar şi Pompei şi socoti că un plasament la Cezar i-ar aduce mari foloase. El împrumută pe Cezar cu cinci milioane, iar Cezar putu pleca în Spania.

Să mai adăugăm – şi lucrul acesta ar putea constitui trei sferturi din motivul acordării acestui împrumut atât de neaşteptat din partea unui astfel de zgârcit – să mai adaugăm că Cezar era amantul soţiei sale, Terţulia. Din punct de vedere modern, această situaţâe îl coboară pe Cezar în ochii noştri, dar Cezar nu prive? Atât de aproape.

În drum spre Spania şi pe când străbătea un mic sat din Galia cisalpină, Cezar pronunţă cuvintele cunoscuteMai bine primul aici, decât al doilea la Roma.

În adevăr, la Roma, alături de puterea reală cucerită cu spada sau cu elocinţa, alături de Pompei şi de Cezar, erau ceia ce se numeau cei şapte tirani: republicanii, cămătarii, cei care împrumutau cu camătă mare pe timp seurt; adică cei doi Lucullus, Metellus, Hortensius, Filipus, Catulus şi, în sfârşit, Crassus.

Cel din urmă abia aştepta să fie altceva decât unul din cei şapte tirani; abia aştepta să ajungă unul din cei trei.

Or, în viitor el vedea un triumvirat: Pompei, victoria; Cezar, norocul; el, banii.

Se va vedea că Crassus nu prezisese prea râu viitorul.

După un an, Cezar se întoarse din Spania.

Ce făcuse acolo? Nimeni nu ştia.

Nimeni nu îndrăzni să-l acuze; însă, la înapoiere, îşi plăti datoriile şi, de data aceasta, nimeni n-a mai trebuit să-i împrumute vreun ban.

Suetoniu spune însă: „S-a dovedit, prin propriile lucrări pe care le-a lăsat, că în Spania a primit de la proconsul şi de la aliaţi bani pe care i-a cerut stăruitor ca pe un ajutor cu care să-şi poată plăti datoriile”.

Dar acesta nu era împrumut, căci se lua fără să se mai restituie vreodată.

Suetoniu mai adaugă: „El jefui multe oraşe din Lusitania, deşi acestea nu (e) puseseră nici o rezistenţă şi-şi deschiseseră porţile de cum sosise în faţa lor”.

Reîntors la Roma, Cezar îl găsi pe Pompei.

Cei doi mari rivarli se găseau acum faţă în faţă.

Să vedem ce s-a întâmplat cu Pompei de când l-am părăsit, după victoria sa asupra gladiatorilor.

XII Învingătorul lui Mitridate are treizeci şi nouă de ani, cu toate că prietenii săi, mai bine zis linguşitorii săi, nu-i dau mai mult de treizeci şi patru – vârstă lui Alexandru cel Mare – şi a ajuns la punctul culminant al succesului De acum încolo nu va face decât să coboare, pe când Cezar nu va face decât să urce.

Dacă Pompei are treizeci şi nouă de ani – şi Plutarh spune precis aceasta Cezar are treizeci şi trei.

„Poporul roman, spune Plutarh, pare să fi fost de la început faţă de Pompei în aceeaşi dispoziţie în care se găseşte Prometeu al lui Eschil faţă de Hercule când îi spune acestuia, care l-a dezlegat: Pe cât îl iubesc pe fiu, pe atât urăsc pe tată”

De ce îl ura poporul roman pe Strabo, tatăl lai Pompei?

Plutarh ne-o spune într-o singură frază: „Pentru că nu-i putea uita zgârcenia”. Aceasta pentru că tatăl lui Pompei nu oferea romanilor jocuri, mese publice, nu le dădea bilete la spectacole, crimă de neiertat în ochii tuturor acestor regi ai lumii care îşi petreceau tot timpul tolăniţi pe sub portice, discutând politică în timp ce se îmbăiau sau beau vin fiert prin cârciumi.

În adevăr, ura era atât de mare încât mulţimea smulse de pe rug corpul lui Strabo, ucis de trăsnet şi-l batjocori în fel şi chip.

Dar, repetăm, fiul, în schimb, era adorat. Iată ce spune mai departe Plutarh în frumoasa lui limbă greacă: „Nimeni nu a găsit o bunăvoinţă mai mare, care să fi început mai repede, care să fi înflorit mai mult în vremuri de fericire şi care să-i fi rămas mai credincioasă în vremuri vitrege”

Poate că ceea ce sedusese pe romani, popor senzual în cel mai înalt grad, fusese frumuseţea lui Pompei.

Pompei avea trăsături plăcute, în armonie perfectă cu vorba melodioasă, un aer grav, temperat printr-o mare expresie de bunătate, maniere nobile, o mare cumpătare în viaţa de toate zilele, o deosebită îndemânare în toate exerciţiile corpului, o elocinţă aproape irezistibilă, o imensă uşurinţă în a da, şi da cu o graţie aproape divină care avea măiestria de a menaja amorul propriu al celui II Care primea Părul pe care îl purta puţin ridicat şi privirea plină de farmec îl asemăna cu Alexandru, sau mai curând cu statuile rămase ale cuceritorului Indiei, asemănare care îl măgulea pe tânărul bărbat, şi care era atât de cunoscută public încât într-o zi consulul Filip, pledând pentru el, spuse surâzând

— Nu vă miraţi de parţialitatea mea faţă de clientul meu, dar se explică prin faptul că, eu fiind Filip, îl iubesc pe Alexandru.

Am vorbit despre cumpătarea sa, iată un exemplu După o boală destul de grea, i se recomandă dietă şi, pentru că reîncepuse să mănânce, medicul îi îngădui zilnic numai sturz Din nefericire sturzi sunt păsări care doar trec prin acele locuri şi atunci încă nu era timpul pentru trecerea lor, aşa că zadarnic căutară servitorii lui Pompei prin toate pieţele din Roma, căci nu găsiră nimic

— Iată-te în încurcătură, îi spuse un amic, ai să găseşti la Lucullus, care are astfel de păsări în tot timpul anului.

— Pe legea mea, nu! Răspunse Pompei Nu vreau să cer nici un serviciu acestui om.

— Totuşi, insistă prietenul, dacă medicul ţi-a reco mandat să mănânci neapărat sturz şi nu altceva!

— Haida-de! Răspunse Pompei, vrei să cred că era scris în cartea destinului ca Pompei să se prăpădească dacă Lucullus n-ar fi fost atât de mâncăcios încât să crească sturzi în colivie?

Şi Pompei îşi trimise medicul la plimbare1 Cam asta cred că înseamnă acele trei cuvinte greceşti Am vorbit despre elocinţa sa Iată o dovadă.

După moartea lui Strabo, a avut de respins o acuzaţie de deturnare de fonduri publice făcută împotriva tatălui său şi în care se încerca să fie antrenat şi el. Însă a pus în apărarea sa atâta îndemânare şi o astfel de fermitate, încât pretorul Antistius, care prezida judecata, s-a hotărât atunci, pe loc, să-i dea fata în căsătorie, propunere pe care a făcut-o prin nişte prieteni comuni.

Pompei acceptă.

Logodna ajunsese cunoscută de popor şi era atât de mult pe gustul său, încât în momentul când Pompei a fost achitat, mulţimea începu să strige, ca şi cum ar fi ascultat de o comandă: La Talasius! La Talasius! Ce însemnau accste două cuvinte pe care romanii aveau obiceiul să le pronunţe când doreau o căsătorie fericită.3 O vom spune imediat Era o veche tradiţie romană, încă de pe vremea răpirii sabinelor Când s a produs acest mare eveniment care a dus imperiul lui Romulus, abia format, la un pas de picire, păstorii şi văcarii au furat o tânără sabină atât de frumoasă, încât se temeau să nu fie nevoie să se lupte la ficc; irc pas pentru a o păstra Atunci le a venit ideea s o pună sub protecţia unuia din numele cele mai stimate din tânăra Romă, aşa că fugeau, strigând La Talasius’ La Talasius! Ca şi cum pentru Talasius ar fi răpit-o pe tânăra sabină Datorită acestui nume, ei au putut-o duce în deplină siguranţă acolo unde au voit, şi, în adevăr, tânăra sabină s a căsătorit cu Talasius, iar căsnicia a fost foarte fericită De atunci, la Roma s-a păstrat obiceiul ca la căsătoriile mai importante să se strige în semn de urare de fericire La Talasius1 La Talasius! Pompei se căsători cu Antistia Dar nu avu o căsnicie atât de fericită ca Talasius pentru că, aşa cum am mai spus, a fost forţat de Sylla să o repudieze şi să ia în căsătorie pe Emilia, fiica lui Metella şi a lui Scaurus, nepoata lui Sylla Ordinul era cu atât mai tiranic cu cât Emilia era căsătorită şrânsărcinată, iar pe de altă parte era o mare ruşine pentru Pompei ca să cedeze în faţa acestui ordin, întrucât socrul său Antistius fusese asasinat în Senat pe motiv că, Pompei făcând parte din partidul lui Sylla, şi el trebuie să fi făcut parte din acest partid, din moment ce era socrul lui Pompei În plus, mama Antistiei, văzându-şi fiica repudiată şi neputând suporta insulta pe care i-o făcuse Pompei, se sinucise În fine, moartea aceasta fu urinată de o altă, a Emiliei, care muri la naştere.

Este adevărat că această teribilă tragedie de familie, care ar fi făcut mare vâlvă în altă epocă, se pierdu în mijlocul tragediei generale care se petrecea în vremea aceea şi în care Marius şi Sylla jucau roiurile principale.

Am spus că, într-o situaţie similară, Cezar preferase să înfrunte mânia lui Sylla decât să-l ascu Iţe. Geniul celor Doi oameni se regăseşte cu totul în această deosebire: în circumstanţe analoage, unul cedează, celălalt rezistă.

Să fim iertaţi că revenim astfel asupra lui Pompei, despre care am mai dat câteva amănunte, dar de omul care va disputa cu Cezar stăpânirea lumii merită să ne ocupăm ceva mai mult.

Apoi, mărturisim că vom fi mândri să facem pentru antichitate ceea ce am făcut pentru timpurile moderne: pentru istoria greacă şi pentru romani, ceea ce am făcut pentru istoria Angliei, a Italiei şi a Franţei, adică să o punem Ia îndemâna tuturor. Ce ni se cere pentru aceasta? S-o facem atrăgătoare.

Când ni se arată greci şi romani, ni se arată mai mult statui şi mai puţin oameni.

Fiind şi noi oameni, ne interesăm mai cu seamă de fiinţe aparţinând mai ales umanităţii.

Or, îndepărtând tunica lui Alcibiade şi toga lui Cicero, ce vedem? Oameni.

Dar trebuie îndepărtată tunica şi toga ca să realizăm ceea ce urmărim noi: să-i arătăm pe aceşti eroi, pe aceşti semizei de colegiu, în intimitate.

Vă mai amintiţi timpul când se spunea că istoria era atât de greu de învăţat pentru că era plicticoasă? Plicticoasă, desigur, în lucrările lui Daniel, Mezerai sau Anquetil, dar amuzantă în cronici, în memorii, în legende.

De unde i-a venit succesul atât de mare domnului de Baranţe cu lucrarea sa Ducii de Burgundia? De la faptul că el a fost cel dintâi care a înlocuit cu forma de cronică istoria sau ceea ce se numea obişnuit istorie.

Oare nu i-am învăţat noi mai multe pe cititorii noştri despre epoca lui Ludovic al XlII-lea şi Ludovic al XlV-lea cu Cei trei muşchetari, După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne, decât Levasseur cu cele douăzeci şi cinci de volume ale istoriei sale?