VIN

Marcus Licinius Crassus, supranumit Dives sau cel Bogat aşa cum în zilele noastre unui bogat i se mai spune şi Crassus, are marele avantaj de a fi fost furnizat de antichitatea romană ca un tip al avariţiei moderne.

Se născuse cu o sută cincisprezece ani înaintea erei noastre şi avea deci cincisprezece ani mai mult decât Cezar.

Optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre, semnalat din cauza bogăţiei sale partidului lui Marius, el fugi în Spania. Dar doi ani mai târziu, după ce Marius murise iar Sylla câştigase, Crassus se întoarse la Roma.

Presat de Cicero şi de tânărul Marius, Sylla se gândi să se folosească de Crassus ca să recruteze trupe de la marşi. Marşii erau elveţienii antichităţii. „Cine ar putea învinge pe marşi sau fără marşi?” spuneau romanii înşişi.

Aşa că Sylla îl trimise pe Crassus să recruteze oameni la marşi.

— Dar ca să străbat regiunile duşmane am nevoie de o escortă, spuse Crassus.

— Îţi dau, ca escortă, umbrele tatălui tău, ale fratelui tău, ale părinţilor tăi şi ale prietenilor tăi asasinaţi de Marius, îi răspunse Sylla.

Crassus trecu.

Dar pentru că trecuse singur, crezu că ar fi putut profita tot singur de roadele acţiunii sale: cu armata pe care o strânsese pradă un oraş din Umbria.

Din această expediţie averea lui, şi aşa considerabilă, se mări cu încă vreo şapte sau opt milioane.

Dealtfel, Crassus însuşi, fără să precizeze averea pe care o avea, indica averea la care aspira.

— Nimeni nu se poate lăuda că este bogat, dacă nu este atât de bogat încât să poată întreţine o armată, spunea el.

Zvonul despre acest jaf ajunse până la urechile lui Sylla care, în această privinţă, nu era totuşi un om dificil; el căpătă fată de Crassus o anumită rezervă şi de atunci înainte îl preferă pe Pompei.

Din clipa aceea, Pompei şi Crassus deveniră duşmani.

Cu toate acestea, Crassus avea să-i facă lui Sylla im serviciu, mai mare decât toate cele pe care i le făcuse vreodată Pompei.

Samniţii, conduşi de Telesinus, se apropiaseră până la porţile Romei; în drumul lor, de-a lungul Italiei, lăsaseră o dâră largă de foc şi sânge. Sylla pornise în grabă cu armata în întâmpinarea lor, însă în ciocnirea violentă cu aceşti teribili ciobani, aripa stingă a armatei sale fusese nimicită iar el obligat să bată în retragere spre Preneste. În cortul său, el se afla în aceeaşi situaţie cu Eduard al IlI-lea, în ajunul bătăliei de la Crecy, considerând situaţia pierdută şi gândindu-se încă de pe atunci cum ar fi putut scăpa cu viaţă, când i se anunţă un sol din partea lui Crassus.

Îl lăsă să intre, cu gândul în altă parte.

Dar, după primele cuvinte ale solului, neatenţia se transformă într-un interes deosebit.

Crassus căzuse asupra armatei samnite ameţită de succesul victoriei, îl ucisese pe Telesinus, făcuse prizonieri pe cei doi locotenenţi ai săi, Eductus şi Censorinus, şi acum fugărea către Antemnes armata în derută.

Erau servicii pe care Sylla le uitase acum, dar pe care Crassus le valorifică în fata Romei.

Aşa fiind, desfăşurând un anumit talent în vorbire – am spus că romanii erau născuţi oratori – el obţinu pretura, apoi fu însărcinat să ducă războiul împotriva lui Spartacus; am povestit cum s-a sfârşit războiul.

Deznodământul nu-l reconcilie cu Pompei.

În legătură cu aceasta Pompei spusese un cuvânt pe care Crassus nu-l putuse uita.

— Crassus i-a învins pe răsculaţi, spusese el; dar eu am învins răscoala.

Urmase apoi triumful lui Pompei şi ovaţia lui Crassus.

Lumea era nedreaptă faţă de acest tâlhar, acest publican, acest milionar; dar, totuşi, parcă aşa se cuvenea.

Zgârcenia lui era revoltătoare. Toată lumea povestea o anecdotă, relativă la o pălărie de paie, pe care Plutarh, mare colecţionar de anecdote, ne-a transmis-o; toată lumea povestea, spuneam, o anecdotă despre o pălărie de Paie şi anecdota aceasta făcea hazul Romei.

Crassus avea o pălărie de paie agăţată într-un cui în anticameră şi, pentru că îi plăce. A foarte mult conversaţia cu grecul Alexandru, când îl lua cu el la tară, îi împrumuta această pălărie, pe care i-o lua înapoi când se întorceau la Roma.

În legătură cu această anecdotă, Cicero spunea despre Crassus, cu mai multă dreptate decât despre Cezar

— Un om ca acesta n-o să ajungă niciodată stăpânul lumii.

Să vorbim acum despre Cicero, care a fost un moment stăpânul lumii, pentru că, un moment, a fost stăpânul Romei.

Originea lui este mai mult decât obscură toată lumea este de acord să spună că mama lui, Helvia, era o femeie nobilă; despre tatăl lui nu s-a ştiut nicioda, ta ce meserfe a avut. Părerea cea mai acreditată a fost că celebrul orator, născut la Arpium, patria lui Marius, era fiul unui călcător de postav; alţii pretindeau că era fiul unui zarzavagiu. Unii au avut ideea, pe care poate că a avut-o şi el, de a pune în rândul strămoşilor lui pe Tullius Atticus. Care a domnit asupra volscilor; însă, asupra acestui punct, nici amicii lui, nici el însuşi nu par să mai fi insistat.

Se numea Marcus Tullius Cicero.

— Marcus era numele său personal: numele pe care romanii aveau obiceiul să-l dea copiilor la şase zile după naştere; Tullius era numele său de familie care în vechea limbă romană însemna râu; în fine, Cicero era porecla unui strămoş care avusese pe nas un neg în formă de năut – cicer – de aici numele de Cicero.

„Poate, spune Middlefon, numele de Cicero vine de la vreun strămoş grădinar cunoscut pentru priceperea lui în cultivarea mazării.”

Părerea aceasta ar spulbera părerea lui Plutarh care spune: „în orice caz primul din această familie care a fost supranumit Cicero trebuie să fi fost un om deosebit, pentru ca urmaşii lui să-i păstreze numele.”

Oricum ar fi fost. Cicero n-a voit să şi-l schimbe, iar prietenilor care îl îndemnau s-o facă, totuşi, din cauza laturei ridicole a denumirii, el le spunea:

— Nici gând! Îmi păstrez numele de Cicero şi am să-l fac mai glorios decât al lui Scaurus sau Catul.

Şi s-a ţinut de cuvânt.

Întrebaţi, pe nepregătite, pe cineva cu o cultură mediocră cine au fost Scaurus şi Catul şi va evita să vă răspundă. Întrebaţi-l cine a fost Cicero şi vă va răspunde fără ezitare: „Cel mai mare orator al Romei, numit Cicero, pentru că avea pe nas un neg de forma unui bob de năut.”

Nu greşeşte când vorbeşte astfel de talentul său, dar se înşală cu privire la neg, pentru că nu el, ci străbunul lui fusese decorat de natură cu o asemenea excrescenţă cărnoasă. Ba, Middleton contestă chiar forma de năut şi o schimbă în mazăre.

În schimb Cicero ţinea mult la năut.

Fiind chestor în Sicilia, el a oferit zeilor un vas de argint pe care a pus să se înscrie primele două nume Al arcuş şi Tullius jar în locul celui de-al treilea nume, a cerut să se graveze un bob de năut.

Este, probabil, primul rebus care se cunoaşte.

Cicero se născuse cu o sută şase ani înainte de era noastră, în ziua de trei ianuarie; era de aceeaşi vârstă cu Pompei şi avea, ca şi acesta, şase ani mai mult decât Cezar.

Se povesteşte că o fantomă apăruse în faţa doicii şi-l spusese că într-o zi copilul acesta avea să fie sprijinul Romei.

Poate că apariţia aceasta i-a dat o atât de mare încredere în el.

Copil încă, el compuse un mic poem: Pontius Glaucus; dar ca toţi marii prozatori, era un poet mediocru, spre deosebire de marii poeţi care sunt aproape întotdeauna şi excelenţi prozatori.

După ce şi-a terminat studiile obişnuite, a studiat elocinţa cu Philon şi legile cu Mucius Scaevola, jurisconsult abil şi cel dintâi printre senatori; apoi, deşi era destul de puţin războinic, s-a înrolat să servească sub Sylla, în războiul cu marşii.

Între timp a debutat printr-un act de curaj, dar de Curaj civil; a nu se confunda curajul civil şi curajul militar.

Un libert al lui Sylla, pe nume Chrysogonos, pusese în vânzare bunurile unui cetăţean ucis din ordinul dictatorului, iar el cumpărase aceste bunuri cu două mii de drahme.

Roscius, fiul şi moştenitorul mortului, făcu dovada că moştenirea valora două sute cincizeci de talanţi, adică peste un milion.

Sylla era convins de crima care i se imputa lui Chrysogonos, dar de felul său nu se lăsa uşor tulburat. El îl acuză pe tânăr de paricid, spunând că tatăl fusese ucis la instigarea fiului.

Acuzat de Sylla, Roscius fu părăsit de toţi.

Atunci prietenii lui Cicero interveniră pe lângă el; dacă l-ar fi apărat pe Roscius şi dacă ar fi câştigat procesul acestuia, cu siguranţă că numele lui ar fi fost cunoscut de toţi şi reputaţia lui pe deplin stabilită.

Cicero pledă şi câştigă.

Să nu se confunde acest Roscius cu Roscius, actorul, contemporanul său, pentru care Cicero pledă de asemenea, dar împotriva lui Fannius Cherea. Cel de care este vorba în legătură cu moştenirea se numea Roscius Amerinus iar pledoaria lui Cicero, care ne-a rămas, se numeşte: Pro Roscio Amerino.

Chiar în ziua când a câştigat procesul, Cicero a plecat în Grecia, pe motiv că vrea să-şi îngrijească sănătatea. În adevăr, era atât de slab, încât părea să fie el însuşi fantoma care îi apăruse doicii în timpul copilăriei sale; avea stomacul plăpând şi nu putea mânca decât foarte târziu şi foarte puţin. Însă vocea îi era puternică şi sonoră, deşi cam aspră şi puţin flexibilă, iar pentru că tonul i se ridica până la notele cele mai înalte, cel puţin în tinereţe, rămânea frânt de oboseală după fiecare pledoarie.

Ajuns la Atena, a studiat cu Antioclus din Ascalonia, apoi trecu în insula Rhodos unde am văzut că l-a întâlnit pe Cezar.

După moartea lui Sylla starea sănătăţii i se amelioră, iar la solicitarea prietenilor se înapoie la Roma, după ce, mai înainte, vizitase Asia şi urmase lecţiile lui Xenocles din Adramyte, ale lui Dionisos din Magnesia şi ale lui Menippus din Caria.

La Rhodos a avut un succes pe cât de mare, pe atât de neaşteptat.

Apollonius Molon, cu care studia, nu vorbea deloc latina, pe când Cicero vorbea limba greacă. Voind să-şi facă din primul moment o idee despre ceea ce era în stare viitorul său elev, Molon îi dădu un text şi-l rugă să improvizeze în greceşte. Cicero o făcu cu plăcere; era o posibilitate de a-şi consolida cunoştinţele într-o limbă care nu era a lui. El începu, deci, prin a-l ruga pe Molon şi pe ceilalţi asistenţi să-şi noteze greşelile pe care ar putea să le facă pentru că, arătându-i-le, să le corecteze pe viitor Când sfârşi, auditoriul izbucni în aplauze.

Numai Apollonius Molon, care, tot timpul cât a vorbit Cicero, nu făcuse nici un semn, nici de aprobare, nici de dezaprobare, rămase gânditor La solicitarea lui Cicero, care, îngrijorat, voia să-i afle părerea, îi spuse: Te felicit şi te admir, tinere, dar plâng soarta Greciei văzând că tu vei duce la Roma singura avere care ne mai rămâne: elocinţa şi erudiţia!

Revenit la Roma, Cicero a luat lecţii de la actorul Roscius şi de la tragedianul Esop, care erau, amândoi, autorităţi absolute în arta lor Maeştrii aceştia l-au făcut să-şi realizeze perfecţiona rea debitului la care ajunsese şi care constituia marea faimă de care se bucura.

După alegerea sa ca chestor, a fost trimis în Sicilia Era în timpul unei perioade de foamete, iar de când Italia fusese transformată în păşuni – şi vom avea ocazia curând să vorbim despre această transformare – Sicilia devenise grânarul Romei, Cicero presă pe sicilieni să-şi trimită grâul în Italia Din cauza acestei insistenţe, începu să fie rău văzut de clienţii săi, însă când aceştia văzură cum lucra, cât era de drept, de omenos şi mai ales cât era de dezinteresat, se întoarseră la el şi-l înconjurară nu numai cu stimă, dar şi cu afecţiune Se înapoia din Sicilia, mulţumit de sine, după ce făcuse cât mai mult bine cu putinţă, după ce pledase strălucit în vreo trei, patru procese, crezând că vâlva pe care o făcuse în Sicilia se răspândise în lumea întreagă şi că avea să găsească Senatul aşteptându-l la porţile Romei. Străbătând Campania în drumul de înapoiere întâlni un prieten care, recunoscându-l, veni spre el cu surâsul pe buze şi braţele deschise După primile cuvinte, Cicero îl întrebă

— Ei bine, ce se spune la Roma de elocinţa mea şi tu ce crezi de comportarea mea în timpul celor doi ani cât am lipsit?

— Dar unde ai fost? Îl întrebă prietenul Nici nu ştiam că fuseseşi plecat din Roma.

Răspunsul acesta l-ar fi lecuit pe Cicero de vanitate, dacă vanitatea n-ar fi fost la el o boală incurabilă.

Dealtfel, avea să i se prezinte încă o ocazie care să-i consolideze această vanitate.

Mai întâi, a pledat împotriva lui Verres atrăgând acestuia o condamnare la o amendă de şapte sute cincizeci De mii de drahme şi la exil Amenda era o glumă, dar exilul era serios, apoi mai era exemplul, stigmatizarea, ruşinea Este adevărat că ticăloşii nu au ruşine Succesul acesta îl făcu pe Cicero la modă Din cauza talentului său îşi avea, spune Plutarh, o curte aproape tot atât de numeroasă cum o avea Crassus, din cauza bogăţiei şi Pompei, din cauza puterii.

În timpul acesta lumea începu să se ocupe de conspiraţia lui Catilina După ce am văzut cine era Pompei, Crassus şi Cicero, să vedem cine era Catilina Cezar ştim cine era