XIII

Să ne întoarcem la Pompei, de două ori văduv abia la douăzeci şi patru de ani şi pe care Sylla îl salutase cu numele de imperator, pentru serviciul pe care i-l făcuse aducându-i o armată.

În plus, Sylla se ridicase şi se descoperise în faţa lui Pompei, ceea ce făcea rar în faţa altor generali.

5 A Dumas 65

Că s-a ridicat, aceasta se înţelege uşor, dar e s-a descoperit, mărturisiţi, dragi cititori, că văzând întotdeauna pe romani cu capul descoperit, aşa ceva este greu să vă explicaţi.

Din lipsă de pălărie pe care, totuşi, o foloseau, uneori, dovadă faimoasa pălărie pe care Crassus o împrumuta grecului Alexandru – din lipsă de pălărie, romanii îşi acopereau capul cu pulpana togei, iar acest veşmânt, de obicei de culoare albă, respingea cu succes căldura razelor soarelui italian. După cum noi ne ridicăm pălăria ca un gest de deferenţă faţă de oamenii cu care ne întâlnim, tot aşa romanii îşi ridicau pulpana togei de’pe cap, şi astfel se descopereau.

Cu toată marea modestie a lui Pompei, i se reproşau două sau trei crime de care Cezar, rivaiul său în toate şi mai ales în omenie, nu ar fi fost capabil.

După cum se ştie, Carbo era unul din duşmanii lui Sylla.

Dacă ar fi poruncit să fie ucis în momentul în care fusese prins, nimeni n-ar fi spus nimic şi poate că faptul ar fi putut fi considerat ea foarte firesc; dar el porunci să fie adus în faţa lui, în lanţuri, un om care fusese de trei ori onorat cu consulatul! II judecă stând pe un tron înalt, în mijlocul murmurelor şi aclamaţiilor mulţimii, îl condamnă şi ordonă să fie executat fără să-i dea alt răgaz decât pentru a-şi satisface o necesitate urgentă.

Tot aşa a făcut şi cu Quintus Valerius, savant distins pe care îl captură, cu care vorbi, apoi, cu sânge rece, îl trimise la moarte, după ce aflase de la el tot ceea ce voise să ştie.

Titlul de „cel Mare” tot Sylla i l-a dat, salu tându-l astfel la înapoierea din Africa, aşa cum făcuse cu patru, cinci ani în urmă când îl numise imperator.

Trebuie să recunoaştem că Pompei s-a ferit, la început, să-şi adauge acest epitet la numele său.

Ne grăbim să spunem că a procedat aşa nu din modestie, ci din teama de a nu jigni susceptibilitatea poporului.

În adevăr, când, mai târziu, după moartea lui Sertorius şi după campania din Spania, el consideră că numele acesta îi fusese dat demult de alţii, ca să şi-l poată da acum şi singur, îl luă şi se intitulă, de atunci înainte, în scrisorile şi în decretele sale, Pompei cel Mare.

Este adevărat că peste cel pe care Sylla îl numise Magnus, adică cel mare, existau doi bărbaţi care fiecare fusese numit de popor cu supranumele de Foarte mare, Maximus: unul era Valerius, care împăcase poportil cu Senatul, celălalt era Fabius Rullus, care alungase din acelaşi Senat câţiva fii de liberţi, care, ajutaţi de averea lor, reuşiseră să fie aleşi senatori.

Dealtfel, Sylla se îngrozi repede de măreţia lui Pompei, la care şi el participase şi de averea pe care acesta şi-o strânsese.

Când s-a înapoiat la Roma, după marele război din Africa, Pompei a cerut triumful, dar Sylla s-a opus. Triumful nu se acorda decât consulilor sau pretorilor.

Nici primul Scipio, după victoriile obţinute în Spania asupra cartaginezilor, nu îndrăznise să-l ceară, pentru că nu era nici pretor, nici consul.

Sylla pretindea că se temea de dezaprobarea Romei întregi dacă ar fi acordat triumful unui tânăr încă imberb şi să nu se spună că, pentru satisfacerea capriciilor favoriţilor săi, nu respectă nici o lege.

Însă Pompei ghici adevărata cauză a refuzului chiar dacă acesta fusese prezentat sub un înveliş aurit.

Ideea că Sylla se opunea la triumful său numai pentru că începuse să se teamă de el îi mări încăpăţânarea de a-l obţine şi, în faţa lui Sylla, a lui Sylla care i se adresase direct anunţându-l că dacă se încăpăţâna în a voi triumful el, Sylla, se va opune la acest triumf, Pompei îi spuse:

— Ai grijă, Sylla, sunt mai mulţi cei care adoră răsăritul, decât apusul.

Sylla, care, asemeni lui Cezar, era puţin cam tare de urechi, nu înţelese nimic din răspunsul lui Pompei.

— Ce zice? Îi întrebă pe vecinii săi.

Vecinii îi repetară răspunsul.

— Ah! Dacă ţine atât, răspunse Sylla, n-are decât să triumfe!

Dar Sylla nu era singurul care să se fi opus la satisfacerea orgoliului învingătorului lui Carbo, Domiţian şi Sertorius.

În Senat şi în sânul nobilimii se produseră mari murmure.

Pompei le auzi.

— Ah! Dacă e aşa, spuse el, ei bine, voi triumfa, nu ca predecesorii mei pe un car tras de cai, ci pe un car tras de elefanţi.

Şi, în adevăr, în campania din Africa, Pompei spusese:

— Pentru că suntem aici, trebuie să ne luptăm nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele sălbatice.

În consecinţă a vânat şi a capturat un mare număr de lei şi elefanţi şi în plus, a mai primit de la regii supuşi peste patruzeci de elefanţi. Nimic nu-i era mai uşor decât să înhame patru din aceste animale la carul său triumfal.

Îi înhăma; dari se întâmplă că, în momentul când să intre în Roma, poarta să fie prea îngustă.

Silit să renunţe laelefanţi, Pompei reveni la cai.

Desigur, cu toată vârstă – avea să împlinească patruzeci de ani – dacă ar fi voit, Pompei ar fi fost primit în Senat.

Când legea se opunea vreunei dorinfe de-a lor şi erau destul de puternici ca să-şi poată satisface această dorinţă împotriva legii, romanii recurgeau la un mijloc din cele mai ingenioase ca să acţioneze împotriva ei: o suspendau pe timp de un an.

Aceasta se numea somnul legii.

Cât timp legea dormea, ambiţiile se păstrau treze şi făceau ce voiau.

Pompei găsi, deci, o mai mare satisfacţie triumfând ca simplu general, decât dacă ar fi fost senator.

Pompei triumfă, dar rămase mai departe în ordinul cavalerilor.

Sylla nu uită, însă, că Pompei triumfase împotriva voinţei sale, iar Pompei, făcând pentru altul ceea ce nu voise să facă pentru el, făcuse ca Lepidus să fie numit consul. Întâlnindu-l pe. Când traversa piaţa, Sylla îl apostrofă:

— Tinere, te văd acoperit de glorie după victoria pe care ai obţinut-o, dar este oare onorabil şi măgulitor că datorită intrigilor tale pe lângă popor, Catulus, adică cel mai virtuos cetăţean din Roma, a fost chemat la consulat după Lepidus, care este cel mai rău dintre oameni? Dealtfel, continuă el cu un gest ameninţător, te previn să nu dormi, ci să-ţi veghezi treburile cu multă grijă, căci ţiai făcut un duşman mult mai puternic decât tine.

În adevăr, din ziua aceea, Pompei fu pierdut complet în ochii lui Sylla, încât după moartea acestuia, când i se deschise testamentul, se văzu nu numai că nu cuprindea nici o donaţie pentru Pompei, dar nu se făcea nici măcar vreo menţiune despre acela căruia răposatul, în timpul vieţii, îi dăduse titlul de imperator şi porecla de „cel Mare”

Dar ca un adevărat om de stat ce era, Pompei nu lăsă Să se vadă nici o supărare din cauza acestei uitări şi, cum Lepidus şi încă vreo cî|iva voiau să împiedice nu numai înmormântarea lui Sylla în Câmpul lui Marte, dar şi funeraliile publice, Pompei a fost acela care a luat iniţiativa ceremoniei mortuare prin care i se aduceau lui Sylla onorurile funebre.

Mai mult: prezicerea lui Sylla se realiză imediat după moartea sa, căci Lepidus, servindu-se de poziţia pe care i-o asigurase Pompei, provocă tulburări în Roma. Pompei trecu de partea lui Catulus care reprezenta latura cinstită a Senatului şi a poporului, dar care era mai înclinată spre administraţia civilă decât spre o conducere militară. Pompei îi dădu ajutorul spadei sale.

Ajutorul acesta îşi avu importanţa sa.

Ajutat de Brutus, tatăl celui care, împreună cu Cassius, avea să-l asasineze pe Cezar, Lepidus puse mâna pe cea mai mare parte a Italiei şi pe o parte din Galia cisalpină.

Pompei porni împotriva lui, îi luă cea mai mare parte din oraşele ocupate, făcu prizonier pe Brutus şi, aşa cum procedase cu Carbo şi cu Quintus Valerius, porunci lui Gemenius să-l ucidă fără măcar să-l mai judece.

După această victorie au urmat victoriile împotriva lui Sertorius, Spartacus şi împotriva piraţilor.

În acest din urmă război, Pompei prinse puteri de care nimeni nu mai dispusese până atunci, ajungând un adevărat rege al mării.

Aici l-am părăsit şi de aici trebuie să-l reluăm, pentru a-l urmări până la înapoierea lui Cezar din Spania.