L

În timpul acesta Cezar îşi lua măsurile sale de prevedere.

„Asemeni unui atlet, spune Plutarh, el se ungea cu ulei pentru luptă”.

Felul lui de a se unge cu ulei era să-i ungă pe alţii cu Aur.

Trimisese la Roma sume imense.

Dăduse bani şi învoiri la peste douăzeci de mii de soldaţi.

Trimisese lui Pompei două legiuni pe care acesta i le ceruse sub pretextul războiului cu părţii, şi dăduse fiecărui soldat o sută cincizeci de drahme.

Apoi atrăsese de partea sa pe Curion, tribunul poporului, căruia îi plătise datoriile enorme (vreo paisprezece sau cincisprezece milioane), aşa că Marcus Antonius, care îl girase pe Curion, se găsea astfel degrevat de datoriile amicului său.

Dar lui Cezar acestea nu-i erau destul.

El îl întrebă pe Marcus Antonius dacă n-avea nevoie de serviciile sale.

Acesta răspunse că era puţin încurcat şi că ar fi acceptat cu plăcere un împrumut de câteva milioane.

Cezar îi trimise opt.

Pronunţăm acum pentru prima dată numele unui om care va juca un mare rol şi va apăsa cu o greutate imensă în cumpăna evenimentelor.

Să procedăm după cum ne este obiceiul şi să ne oprim la acest mare nume, arătând cine era Marcus Antonius.

Nu i se cunoaşte data precisă a naşterii.

Unii spun că se născuse cu şaptezci şi trei de ani, alţii cu optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre.

Să luăm media.

La epoca la care am ajuns, adică cincizeci şi doi de ani înaintea erei noastre, Antonius avea treizeci, treizeci şi doi de ani.

Să arătăm ce era el la această vârstă şi ce făcuse până atunci.

Marcus Antonius avusese ca strămoş pe oratorul Antonius, pe care Marius îl condamnase la moarte ca partizan al lui Sylla, iar tatăl său era un Antonius care, începând cucerirea insulei Creta, împărţi porecla de Creticus cu Quintus Metellus, cel ce realizase planul. Să spunem în treacăt că Quintus Metellus a fost tatăl Ceciliei Metella, al cărei măreţ mausoleu, ridicat pe partea stângă a Viei Appia, este şi astăzi loc de pelerinaj artistic pentru toţi turiştii.

Antonius Creticus trecea drept un om liberal, cu mâna şi inima deschise, puţin bogat, dealtfel ca toţi cei care nu-şi ferecă inima cu acelaşi lacăt ca lada cu bani.

Într-o zi, unul din amicii săi l-a rugat să-i împrumute nişte bani, dar, oricât de modestă fusese suma, Antonius nu o avea.

Atunci, porunci unui sclav să-i aducă apă pentru ras într-un lighean de argint.

Sclavul aduse ligheanul cu apă.

Antonius îi spuse sclavului să plece, cu explicaţia că avea să se radă singur.

După ce plecă sclavul, el băgă ligheanul sub haina prietenului său.

— Amanetează-l sau vinde-l! Nu se va putea spune că un prieten mi-a cerut un serviciu şi eu nu i l-am făcut.

După câteva zile, Antonius auzi un zgomot mare înspre aripa bucătăriei. Era soţia lui, Iulia, din neamul lui Cezar, care căuta ligheanul de argint şi, negăsindu-l, voia să le supună pe sclave la torturi.

Antonius îşi chemă soţia, îi mărturisi cele petrecute şi o rugă să nu se supere, şi mai ales să le lase în pace pe bietele sclave.

Marcus Antonius, fiind fiul acestei Iulia, pe care tatăl său o rugase să-l ierte, se trăgea deci, prin mama sa, din familia Iulia – din gens Iulia, cum se zicea – şi, prin urmare, era rudă cu Cezar.

După moartea lui Antonius, Marcus Antonius fusese crescut de mama sa, o femeie foarte distinsă.

Educaţia nu fusese mai puţin bună; sau, mai curând, cum vom vedea, temperamentul depăşise educaţia.

După ce rămase văduvă, marna lui se căsătorise cu Cornelius Lentulus – tocmai acel Lentulus pe care Cicero poruncise să fie ucis, în închisoare, drept complice al Lui Catilina. Vom înţelege imediat ura mare pe care i-o purta Antonius lui Cicero, ură sângeroasă, adâncă, pe viaţă şi pe moarte, istoricii nici măcar nu se silesc să ne-o explice, făcându-se că-i credeau pe oameni mai răi decât sunt, sau ni-i prezintă sub o înfăţişare deformată.

Lentulus era deci tatăl vitreg al lui Ahtonius, iar Lentulus fusese omorât din porunca lui Cicero; mai târziu, să nu uităm, Antonius, se va căsători cu Fulvia, văduva lui Clodius.

Or, Cicero a participat şi el cu ceva la moartea lui Clodius.

Antonius îi reproşa lui Cicero că refuzase să-i predea mamei sale corpul soţului ei şi pretindea că, pentru a-l obţine, a trebuit ca aceasta, matroană din familia Iulia, să meargă să se arunce la picioarele soţiei lui Cicero, adică a unei mici burgheze.

Dar, o fi fost adevărat? Când nu era beat, Antonius nu se jena să mintă.

Antonius era de o frumuseţe perfectă; – nici măcar sub acest aspect nu ni -l prezintă istoricii pe brutalul descendent al lui Hercule -; atât de frumos, încât Curion, omul cel mai destrăbălat din Roma (acela căruia, vă amintiţi, Cezar i-a plătit datoriile) i-a acordat una din acele prietenii pe care contemporanii nu încetează să o calomnieze.

Sub raportul datoriilor, Antonius călca pe urmele lui Cezar; adică, la optsprezece ani era dator un milion şi jumătate, pentru care Curion se constituise cauţiune.

— Vorbim de Curion fiul: Curion tatăl îl gonise din casa lui pe Antonius ca pe un om rău care îi pierdea fiul, sau care, cel puţin, îi ajuta fiului său să se piardă.

Al doilea amic al lui Antonius, pe care acesta îl îndrăgea cel mai mult după Curion, era Clodius.

După cum vedem, Antonius îşi alegea bine prietenii.

Însă în momentul în care afacerile lui Clodius începuseră să se încurce, Antonius, de teamă să nu fie compromis, părăsi Italia şi plecă în Grecia.

În epoca aceea, erau în Grecia două şcoli de elocinţă: elocinţă romană şi elocinţă asiatică. Elocinţa asiatică era romantismul elocinţei; tânărul se făcu romantic. Stilul acesta fastuos, colorat, plin de imagini, se potrivea foarte bine cu viaţa sa plină de ostentaţie şi îndemnată spre toate inegalităţile pe care ambiţia le antrenează după ea.

Cam în timpul acesta, faimosul Gabinius, omul cu Milioanele, după ce fusese trimis ca proconsul în Siria, prin intervenţia lui Pompei, trecu în Grecia şi-i propuse lui Antonius să-l urmeze.

Dar Antonius îi răspunse că nu va da curs propunerii dacă nu va primi o comandă.

Gabinius îi dădu comanda cavaleriei şi-l luă cu el.

Trimis mai întâi împotriva lui Aristobolus, el porni în fruntea asediatorilor, îl alungă pe Aristobolus din fortăreaţă în fortăreaţă, apoi, ajungându-l şi luptându-se cu el, îl tăie în bucăţi, cu toate că armata lui era de două ori mai mică decât armata duşmanului.

Succesul acesta îi atrase încrederea deplină a lui Gabinius.

Puţin timp mai târziu, când Ptolemeu Auletul (vi-l amintiţi pe regele cântăreţ din flaut, nu-i aşa?) îi ceru lui Pompei ajutor pentru a reveni în tara sa, răsculată împotriva lui, Pompei îl trimise la Gabinius, omul său de afaceri.

Ptolemeu îi oferi lui Gabinius zece mii de taianti (cincizeci de milioane). Sumă rotundă, care îl tentă grozav de mult pe Gabinius.

Totuşi, pentru că cei mai mulţi ofiţeri bănuiau că alături de avantajul banilor exista posibilitatea unei mari primejdii, Gabinius ezita. Însă Antonius, care desigur că primise din partea lui Ptolemeu vreun dar de un milion sau două, îl îndemna pe Gabinius cu atâta înflăcărare încât acesta se decise, cu condiţia ca avangarda să o conducă Antonius.

Era tocmai ceea ce solicita cu toată puterea tânărul acesta – Antonius avea atunci douăzeci şi opt de ani – acest tânăr locotenent în căutare de aventuri.

Aşa că acceptă fără nici o ezitare.