LI

Toţi se temeau de drumul pe care trebuiau să-l urmeze până la Pelusia, primul oraş din Egipt venind dinspre Siria.

Trebuia traversat tot deşertul întins astăzi de la Jaffa la El Arich; apoi, mai erau nişte mlaştini îngrozitoare, formate de un fel de lac de noroi, numit lacul Serbonid.

— Egiptenii, mari amatori de minuni, numeau aceste mlaştini răsuflătoarea lui Typhon; romanii, mai realişti,

Pretindeau că este o scurgere din Marea Roşie care, după ce traversase pe sub pământ partea cea mai îngustă a istmului, apărea în acel loc şi se vărsa în Marea Mediterană. Mlaştina aceasta există şi astăzi şi se întinde între Rosette şi Raz-Burloz.

Antonius porni înainte, euceri Pelusia, se asigură de drumuri şi pregăti trecerea grosului armatei.

În urma lui, Ptolemeu intră în Pelusia.

Cum era primul oraş din ţara sa pe care îl recucerea, el voi să dea un exemplu, şi ordonă masacrarea locuitorilor. Dar, ca toţi oamenii curajoşi şi risipitori, Antonius avea o inimă bună şi nu suferea crimele; el luă sub protecţia sa nu numai pe locuitori, dar şi garnizoana, aşa că nici o execuţie nu avu loc.

Ptolemeu reintră apoi în Alexandria, unde Antonius dădu şi alte dovezi de omenie, care îi atraseră bunăvoinţa locuitorilor.

Una dintre acestea, care îi aduse cea mai mare onoare, a fost următoarea: El fusese oaspetele şi prietenul lui Arhelaus. Or, cum se întâmplă în războaiele civile, Arhelaus ajunse duşmanul său, iar într-o zi cei doi foşti amici se înfruntară.

Arhelaus fu învins şi ucis.

Aflând de moartea sa Antonius, porunci să i se caute corpul printre cadavre şi, după ce-l găsi, îi făcu o înmormântare grandioasă.

Această pietate îi atrase nu numai simpatia locuitorilor Alexandriei, dar chiar şi a romanilor care luptau sub conducerea sa, aşa încât, când se întoarse la Roma, avea o oarecare popularitate.

Era tocmai epoca în care Roma era împărţită în două facţiuni: o nobililor, având în frunte pe Pompei; a poporului, care îi făcea semn lui Cezar să se întoarcă din Galia.

Am spus că Antonius era amicul lui Curion, şi Curion avea o mare influenţă asupra poporului. Această influenţă se dublă când Cezar trimise douăsprezece milioane lui Curion şi opt milioane lui Antonius.

O parte din această sumă fu folosită ca Antonius să fie numit tribun al poporului. Fără îndoială că pentru numirea lui se recurse la acelaşi subterfugiu ca pentru Clodius; dar, oricum, fu numit.

Plutarh povesteşte cum s-au petrecut lucrurile:

15. A. Dumas 225 „Cei care candidau la funcţii aşezau în mijlocul pieţii mese cu bani, corupând, cu neruşinare, mulţimea de oameni, aşa că poporul lupta pentru cel ce îl plătise, nu numai cu votul, dar şi cu arcul şi praştia. Or, adesea, lumea se îndepărta de tribună, pentru că era mânjită de sânge şi înconjurată de cadavre, iar oraşul se găsea în anarhie.”

La puţin timp după numirea lui Antonius ca tribun al poporului, el fu primit în colegiul augurilor.

Cumpărându-l pe el, Cezar cumpăra şi poporul şi zeii.

Iată în ce raporturi se găsea Cezar cu Senatul în momentul în care, reîntors din Egipt, Antonius urma să trateze cu Cezar.

Am văzut cum îi refuzase Senatul lui Cezar prelungirea guvernării şi cum un ofiţer al lui Cezar îşi lovise spada, spunând:

— Aceasta i-o va da.

Exista un om foarte important pentru Cezar: Paulus, care construia pe socoteala sa bazilica ce se ridica pe locul bazilicii Fulvia.

Paulus era strâmtorat din cauza cheltuielilor pentru această construcţie.

Cezar îi trimise şapte milioane, ca să-l ajute.

Paulus îi transmise lui Cezar că putea conta pe el.

Se discută asupra afacerii cu consulatul.

Senatul decise că Cezar va putea candida pentru consulat, fără să vină la Roma.

Atunci, Curion făcu o propunere în numele lui Cezar.

El declară că Cezar era gata să vină la Roma, singur şi fără armată, dar cu condiţia ca Pompei să-şi concedieze trupele şi să rămână în Roma singur şi fără armată. Dacă Pompei şi-ar păstra armata, Cezar avea să vină la Roma cu armata lui.

Însă Curion insista asupra concedierii trupelor lui Pompei, spunând că Cezar, neconsiderându-se mai important decât cel din urmă cetăţean, credea totuşi că era mai bine pentru Republică să se găsească şi el şi Pompei faţă în faţă ca doi simpli particulari decât ca doi comandanţi de armate. Aşa fiind, aveau să aştepte fiecare onorurile pe care concetăţenii lor ar fi voit să le acorde.

Consulul Marcellus îi răspunse lui Curion, şi în răspunsul său îl trată pe Cezar drept tâlhar, adăugind că dacă Cezar nu voia să lase armele, ar fi trebuit tratat ca un duşman public.

Curion fu susţinut de Antonius, de Paulus, cel de al doilea consul, şi de Piso.

El ceru Senatului un vot vizibil – adică cine ar fi voit ca Cezar să depună armele şi ca Pompei să păstreze comanda să treacă într-o parte a sălii.

Aceasta seamănă cu felul nostru de a vota, şezând, sau în picioare.

Cea mai mare parte a senatorilor, ba chiar aproape toţi, trecură în partea indicată de Curion.

Curion ceru contraproba, adică, cei care erau de părere ca Pompei şi Cezar să lase armele şi ca niciunul din ei să nu-şi păstreze armele, să treacă de cealaltă parte a sălii.

Doar douăzeci şi cinci de senatori rămaseră credincioşi lui Pompei.

În timpul celor două votări, Antonius coborâse în Forum, povestise poporului ce se petrecea în Senat şi îi încălzise entuziasmul pentru Cezar Aşa că, atunci când Curion coborî şi anunţă victoria pe care o realizase obţinând dezavuarea, încă de la uşă îl aştepta un adevărat triumf.

I se aruncară cununi, ca unui atlet victorios, şi fu condus cu ovaţii până în poarta casei.

Era rândul lui Antonius să acţioneze. El profită de acest moment de entuziasm al poporului pentru Cezar şi obţinu din partea poporului un decret potrivit căruia armata care se găsea adunată la Roma să fie trimisă în Siria pentru a întări armata lui Bibulus, angajat în războiul cu părţii.

După emiterea celor două decrete, Antonius se înapoie în Senat şi ceru permisiunea să citească senatorilor o scrisoare pe care o primise de la Cezar Dar, îndemnat de Marcellus, Senatul îşi schimbase părerea.

Marcellus se opuse ca Antonius să citească scrisoarea lui Cezar.

Antonius o citi, totuşi, însă în mijlocul unui vacarm atât de mare încât nu fu auzit nici un cuvânt.

Atunci, coborî în Forum şi o citi poporului.

În timpul acesta, Scipio, socrul lui Pompei, făcu să se decreteze că, dacă în ziua fixată Cezar nu va fi depus armele, avea să fie considerat ca un duşman public şi tratat ca atare.

Întrucât lui Lentulus măsura aceasta nu i se păru suficientă, el strigă:

— Împotriva unui bandit ca Cezar nu e nevoie de decrete, ci de arme!

Apoi, folosind metafora, adăugă:

— Văd de pe acum zece legiuni coborând Alpii şi înaintând spre Roma. Cetăţeni, să ne îmbrăcăm în haine cernite!

Şi Senatul hotărî ca Roma să se îmbrace în haine cernite. Ce Senat cumsecade!

Şi Roma se îmbrăcă în haine cernite.

— Biată Romă!