XLIX
Să spunem ce făceau la Roma diferitele personaje a căror viaţă am urmărit-o în amănunţime şi care vor lua o parte activă la războiul civil.
Să aruncăm o rază de lumină asupra intereselor fiecăruia. După frumosul studiu despre Cezar al iubitului nostru Lamartine, este singurul lucru care ne mai rămâne de făcut.
Mai întâi să vedem ce făcea Cicero în momentul în care se produse ruptura dintre Cezar şi Pompei.
Cicero moştenise de la tânărul Publius Crassus locul său în consiliul augurilor; apoi cu o armată de douăsprezece mii de pedestraşi şi două mii şase sute de călăreţi, el se îmbarcă să plece în provincia sa, cum se spunea a-tunci.
Misiunea sa era să supună Capadocia regelui Ariobarsan El se achită de această misiune fără să fi folosit armele.
Aplicase în practică încă o dată faimoasa lui axiomă Cedant arma togae.
Lucrul nu era uşor; înfrângerea romanilor de către părţi îndemna pe cilicieni la revoltă; romanii puteau fi învinşi.
Dar ceea ce uimi pe toată lumea, ceea ce istoricii constată cu uimire este faptul că Cicero nu voi să primească nici un dar din partea regilor şi scuti provincia de ospeţele pe care era obiceiul să le dea guvernatorilor.
În fiecare zi invita la masa lui pe cilicienii cei mai de seamă şi suporta aceste mese oficiale din drepturile pe care i le acorda Republica.
Casa lui nu avea portar; cine voia să-l vadă, îl vedea şi era introdus la el, fără măcar să-şi spună numele.
Nimeni nu l-a găsit vreodată în pat, cu toate că vizitele începeau de dimineaţă. Se scula în zori.
În tot timpul proconsulatului său, n-a pus nici un om să fie bătut cu vergile; niciodată, într-un moment de furie” nu i-a sfâşiat toga celui care îi produsese această furie; Niciodată n-a insultat; niciodată n-a adăugat ofense la amenzile pe care le-a aplicat.
Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără să publice numele celor care restituiau sumele cele mai mari, nevoind să denunţe urii concetăţenilor oameni care, poate, nu se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în realitate, făcând ceea ce făceau toţi.
Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi pretindeau răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, împotriva lor, Cicero a pornit un război necruţător, i-a împrăştiat şi a fost numit imperator de soldaţii săi.
Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că Cicero, ca un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul său de orator ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de imperator, aşa că n-a abuzat de coroana de laur.
Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia.
„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva pantere pentru jocurile mele”.
„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în Cilicia: s-au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că sunt singurele împotriva cărora se mai duce războiul, în mijlocul păcii generale”.
Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i mai dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde rămase câtva timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor cunoscuţi, şi sosi în cele din urmă la Roma, pe care o găsi înfierbântată şi agitată, în starea aceea în care se găsesc cetăţile în ajunul unui război civil.
La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne amintim cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu toată lumea.
El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu Pompei, decât să obţină propriul său triumf.
Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălţându-se, dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la care ajungea acesta.
El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al Romei, complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l vedea pe Cezar.
Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei atotputernici.
Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau ademeneau judecătorii.
Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se cuvine pe cei vinovaţi.
Scipio, socrul său, fu acuzat.
Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi-i rugă să fie favorabili acuzatului.
Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până acasă de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la acuzare.
Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaţilor în timpul proceselor.
Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca să-l laude.
Cato se afla printre judecători – pe acesta, corupţia generală nu-l schimbase – el îşi acoperi urechile cu amândouă mâinile.
— Ce faci? Îl întrebară colegii.
— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel care le-a făcut, răspunse Cato.
Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu toată recuzarea, Plancus a fost condamnat.
Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj consular, acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la picioarele lui în momentul când ieşea din baie şi se îndrepta spre masa pregătită, el îi spuse, indispus:
— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare lucru cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească mâncarea.
Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la Neapole, Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după sfatul grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de mulţumire pentru vindecarea sa.
Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, iar zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia încât nu mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut timp de mai multe zile aceste sacrificii pentru convalescenţă.
Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl Niciodată n-a insultat; niciodată n-a adăugat ofense la amenzile pe care le-a aplicat.
Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără să publice numele celor care restituiau sumele cele mai mari, nevoind să denunţe urii concetăţenilor oameni care, poate, nu se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în realitate, făcând ceea ce făceau toţi.
Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi pretindeau răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, împotriva lor, Cicero a pornit un război necruţător, i-a împrăştiat şi a fost numit imperator de soldaţii săi.
Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că Cicero, ca un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul său de orator ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de imperator, aşa că n-a abuzat de coroana de laur.
Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia.
„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva pantere pentru jocurile mele”.
„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în Cilicia: s-au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că sunt singurele împotriva cărora se mai duce războiul, în mijlocul păcii generale”.
Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i mai dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde rămase câtva timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor cunoscuţi, şi sosi în cele din urmă la Roma, pe care o găsi înfierbântată şi agitată, în starea aceea în care se găsesc cetăţile în ajunul unui război civil.
La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne amintim cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu toată lumea.
El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu Pompei, decât să obţină propriul său triumf.
Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălţându-se, dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la care ajungea acesta.
El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al Romei, complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l vedea pe Cezar.
Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei atotputernici.
Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau ademeneau judecătorii.
Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se cuvine pe cei vinovaţi.
Scipio, socrul său, fu acuzat.
Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi-i rugă să fie favorabili acuzatului.
Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până acasă de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la acuzare.
Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaţilor în timpul proceselor.
Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca să-l laude.
Cato se afla printre judecători – pe acesta, corupţia generală nu-l schimbase – el îşi acoperi urechile cu amândouă mâinile.
— Ce faci? Îl întrebară colegii.
— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel care le-a făcut, răspunse Cato.
Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu toată recuzarea, Plancus a fost condamnat.
Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj consular, acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la picioarele lui în momentul când ieşea din baie şi se îndrepta spre masa pregătită, el îi spuse, indispus:
— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare lucru cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească mâncarea.
Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la Neapole, Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după sfatul grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de mulţumire pentru vindecarea sa.
Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, iar zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia încât nu mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut timp de mai multe zile aceste sacrificii pentru convalescenţă.
Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl Însoţi în cortegiu, deputaţii îi ieşiră în cale cu coroane de flori pe cap, se dădură banchete publice, iar când intra în cetăţi călca numai pe crengi de laur şi pe flori.
Aşa că, ajungând la Roma, ameţit de acest marş triumfal, privi cu dispreţ spre furtuna care se aduna spre Occident.
Se îndoi încă şi mai puţin de viitor după ce i se prelungi guvernarea pe încă patru ani şi când fu autorizat să ia din tezaurul public o mie de taianti în fiecare an pentru solda şi întreţinerea trupelor.
Dar şi Cezar, la rândul său, socotea că i venise şi lui rândul şi că, întrucât i se făceau toate acestea lui Pompei, nu i se puteau refuza nici lui.
Amicii formulară cererea în absenta lui.
Ei cereau ca, pentru a răsplăti luptele pe care le-a purtat, extinderea imperiului împins spre vest până la marea exterioară iar în nord până la Marea Britanie şi până la Rin, să i se acorde un al doilea consulat, păstrându-i-se mai departe guvernarea pentru ca un succesor să nu-i răpească gloria şi rezultatul atâtor eforturi, iar în calitate de comandant unic asupra regiunilor pe care le-a supus, să se bucure în tihnă de onorurile pe care le merită pentru faptele lui vitejeşti.
Cererea dădu loc la o mare discuţie.
Pompei păru surprins de partea a doua a cererii făcută de amicii lui Cezar.
— Am scrisori de la dragul meu Cezar, spuse el, în care mă roagă să-i dau un succesor, ca să fie desărcinat de oboseala acestui război. Cât priveşte consulatul, mi se pare drept să i se permită să-l ceară, deşi este absent.
Dar Cato era acolo, Cato, marele oponent, marele nivelator, să spunem cinstit, marele invidios.
Cato se opuse din răsputeri la această propunere şi ceru ca Cezar, devenit simplu particular, după ce-şi va fi depus armele, să vină în persoană să solicite de la concetăţenii săi recompensa pentru aceste servicii.
Pompei nu mai spuse nimic; îi era indiferent, Cato îi spune lui Cezar: „Vino să te predai, fără arme, lui Pompei”, adică duşmanului de moarte.
În consecinţă, şi după avizul dat de Cato, bazându-se pe tăcerea lui Pompei, Senatul refuză lui Cezar prelungirea guvernării.
Un ofiţer al lui Cezar se afla în uşa Senatului şi auzise răspunsul.
— Bine! Spuse el bătând cu mâna în garda spadei, asta O să i-o dea.
