LII

Între timp mai sosiseră şi alte scrisori de la Cezar.

El făcea noi propuneri; – şi trebuie să recunoaştem că Cezar acţiona cu toată moderaţia în problema aceasta dintre el şi Pompei. El se oferi să abandoneze totul, cu condiţia de a i se lăsa comanda Galiei cisalpine şi a Iberiei, şi a două legiuni, până ce va fi obţinut un al doilea consulat.

Pompei refuză să-i lase legiunile. Legiunile totalizau aproape douăzeci de mii de oameni.

Cicero venea din Cilicia. Dorea pacea mai mult ca orice.

El îl rugă pe Pompei să nu fie atât de aspru cu Cezar, prea multă asprime putând să-l indispună pe acesta.

Dar Pompei răspunse că dorea să-l scoată din sărite pe Cezar pentru că în felul acesta avea să sfârşească mai repede cu el.

Cicero îi aminti de decretele poporului, de faptul că armata era trimisă în Siria, de interdicţia făcută cetăţenilor de a se angaja sub conducerea lui Pompei.

— Ai cu cine să te lupţi împotriva lui Cezar? Întrebă El.

— Da! Răspunse Pompei. N-am decât să bat cu piciorul şi vor ieşi soldaţii din pământ!

Cicero îl determină pe Pompei să accepte cererea amicilor lui Cezar, care consimţea la o nouă concesie.

În loc de a păstra două legiuni, Cezar se mulţumea cu şase mii de oameni.

— Propune repede aceasta în Senat, îi spuse Cicero lui Antonius. Pompei consimte.

Antonius se duse în grabă în Senat şi făcu propunerea.

Dar consulul Lentulus refuză net şi goni din Senat pe Antonius şi pe Curion.

Antonius ieşi, acoperindu-i pe senatori de ocări şi, considerând că venise pentru Cezar momentul de a risca totul pe o singură carte, se întoarse acasă, se îmbrăcă în haine de sclav, convinse şi pe Curion şi pe Quintus Cassius să facă la fel, apoi toţi trei se urcară într-o căruţă închiriată şi plecară din Roma ca să-l întâlnească pe Cezar şi să-l pună la curent cu cele întâmplate.

Când sosiră tribunii, Cezar se găsea la Ravena, unde avea cu el numai legiunea a treisprezecea.

Nu se aştepta la un asemenea noroc. Avea cu el forţa, avea aproape dreptul. Curion, Antonius şi Quintus Cassius îi aduceau legalitatea.

De departe, de cum îi descoperi pe soldaţi, Antonius începu să strige:

— Soldaţi! Noi suntem tribunii poporului, goniţi din Roma. Nu mai există ordine în Roma; tribunii nu mai au libertatea de a vorbi; am fost goniţi pentru că eram pentru dreptate, şi acum, iată-ne!

Cezar sosi în grabă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor că avea un asemenea noroc. Ti primi pe Curion, Antonius şi Quintus Cassius cu braţele deschise şi le acordă imediat comenzi în cadrul armatei.

El n-aştepta decât o ocazie ca să se răzbune pentru insulta şi ingratitudinea pe care le înghiţea din plin de şase luni de zile.

Adăugaţi la toate acestea şi faptul că Marcellus şi Lentulus ridicaseră dreptul de cetăţenie locuitorilor oraşului Neoromus, pe care Cezar îl acordase de curând în Galia. În plus, ei porunciseră să fie bătut un senator al acestora în timpul consulatului lui Marcellus, şi când senatorul ceru să i se spună cel puţin motivul unei asemenea insulte, Marcellus răspunse că aşa voia el şi că cei care erau nemulţumiţi de el şi de Roma n-aveau decât să se ducă să i se plângă lui Cezar.

Paharul, prea plin, se revărsă.

Ca Bonaparte în Egipt, insultat în fiecare zi de Directorat.

Nimic nu lipseşte acestei comparaţii, nici chiar Pompei.

Pompeiul francez se numea Moreau.

Totul era să nu se piardă nici o oră. Cezar n-are cu el decât cinci mii de pedestraşi şi trei sute de călăreţi.

Dar el contează pe soldaţii care vor fi trimişi împotriva lui şi care au servit sub comanda sa; contează pe toţi veteranii în concediu, pe care i-a trimis la Roma ca să voteze; pe cele două legiuni trimise lui Pompei şi în care fiecare om a primit, la plecare, din partea lui, o sută cincizeci de drahme; şi în plus, mai mult decât pe orice, contează pe norocul său.

Va începe prin a ocupa Ariminium, oraş mare din Galia cisalpină; se va face totul cu cât mai puţin Zgomot, se va vărsa cât mai puţin sânge cu putinţă; pentru aceasta oraşul va fi luat prin surprindere.

În acest scop, Cezar porunceşte căpitanilor şi soldaţilor să nu-şi ia decât spadele; încredinţează comanda armatei lui Hortensius; îşi petrece ziua asistând la luptele cu gladiatori, iar cu puţin înainte de miezul nopţii face baie; după baie, intră în sufragerie; rămâne acolo câtva timp cu comesenii pe care i-a invitat la cină; după o oră, se ridică de la masă, îi invită pe convivi să mănânce copios, le promite că va reveni curând, iese, se urcă într-o căruţă luată cu chirie, şi porneşte din grabă pe un alt drum decât cel care trebuia; torţele care îi luminează calea se sting; apucă pe un alt drum, rătăceşte toată noaptea, nu găseşte călăuză decât în zorii zilei, când îşi întâlneşte soldaţii şi căpitanii la locul stabilit; se întoarce spre Ariminium şi dă peste Rubicon, un râuşor, un biet fir de apă, ilustru astăzi ca cele mai mari fluvii, care despărţea Galia cisalplină de Italia propriu-zisă.

Manutius pretinde că -la malul râului Cezar a citit o inscripţie: „Dincolo de acest fluviu, numit Rubicon, nimeni să nu treacă drapele, arme sau soldaţi.”

În adevăr, Cezar, imperator pe unul din malurile râului, nu era pe celălalt mal decât un rebel.

Atunci se opri, copleşit de numărul şi măreţia gândurilor care îi veneau în minte.

Ţintuit pe loc, el trecu mult timp în revistă diferitele hotărâri care îi veneau în gând, cântări în balanţa experienţei şi înţelepciunii sale argumentele contrarii, îşi chemă amicii, printre alţii pe Asinius Pollion, îşi înfăţişă sieşi şi lor toate dificultăţile pe care aveau să le antreneze trecerea acestui râuşor şi, cu vocea tare, ca un om care are dreptul să ceară dinainte socoteală posterităţii, el O întrebă asupra aprecierii pe care ar face-o despre el.

Cezar juca teatru, sau acţiona pe bună-credinţă în felul acesta?

Un fel de miracol, pregătit desigur de el, puse capăt acestor incertitudini.

În momentul în care, după ce făcuse apel la amicii săi, făcea apel la soldaţi, spunându-le:

— Camarazi, mai este încă. Timp, ne putem întoarce: dar dacă trecem râul acesta, restul va fi treaba spadei!

În momentul acela, un bărbat de o înălţime nemaipomenită apăru pe malul râului, cântând din flaut.

Soldaţii, uimiţi, se apropiară de uriaş.

Printre soldaţi se găsea şi un gornist.

Omul misterios aruncă flautul, apucă goarna, o duse la buze, se aruncă în râu sunând din toată puterea şi trecu pe malul celălalt.

— Haideţi, spuse Cezar, ne cheamă vocea zeilor şi nedreptatea oamenilor. Alea jacta est! (textual: Zarul a fost aruncat!)

Plutarh îl face să fi spus această frază în greceşte:

(Textual: Să fie aruncat zarul!)

În fine, după Appianus, el ar fi spus:

— A venit momentul să rămânem dincoace de Rubicon, spre nenorocirea mea, sau să-l trecem, spre nenorocirea lumii.

Cezar nu spune un cuvânt de toate acestea şi nici nu pomeneşte măcar Rubiconul.

Oricum ar fi, oricum s-ar fi spus această frază devenită proverb, sau chiar dacă nici n-a fost măcar spusă, un fapt de netăgăduit este acesta, constatat de Tit Liviu: „Cezar porni împotriva universului cu cinci mii de oameni şi trei sute de cai”