LIII

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, Cezar era stăpân pe Ariminium (Rimini)

Această veste părea că zboară cu aripi de vultur de pe malurile Rubiconului şi se abate nu numai asupra Romei, dar chiar asupra întregii Italii.

Cezar trecând Rubiconul şi înaintând asupra Romei, asta însemna războiul civil.

Or, ce însemna un război civil pentru romani?

Era jalea în fiecare familie, moartea pătrunzând în fiecare casă, sânge curgând pe toate străzile; era iar Marius, era iar Sylla.

Se putea ghici un lucru de neghicit? Cine putea ghici dacă învingătorul era îngăduitor? Aşa ceva nu se pomenise, era neobişnuit, aşa ceva nu se văzuse vreodată.

Celelalte războaie făcuseră învingătorului o reclamă înfiorătoare.

Aşa că, de data aceasta, nu era ca în celelalte războaie, în care teama îi închidea pe oameni în casă. Nu; acum, dimpotrivă, groaza îi scotea pe toţi din casă. În întreaga Italie se vedeau bărbaţi şi femei fugind înnebuniţi. Oraşele păreau că fuseseră smulse din temeliile lor ca să poată fugi şi să se mute dintr-un loc în altul Toată lumea aceasta se îndrepta spre Roma; Roma părea inundată de un potop de oameni care se refugiau acolo din împrejurimi, şi fiecare intra într-o panică atât de violentă, încât furtuna de pe stradă, marea aceasta de oameni izbucnind la răspântii şi în pieţe, creştea neîncetat, mereu mai agitată, pentru că nu mai exista nici raţiune, nici autoritate care s-o poată domoli.

Şi fiecare bărbat, fiecare femeie, din ce în ce mai înnebuniţi, alergau strigând:

— Vine Cezar!

Şi fiecare gură repeta:

— Cezar! Cezar! Cezar!

Ce căutau la Roma toţi oamenii aceştia toate oraşele acestea, toate populaţiile acestea?

Sprijinul lui Pompei.

Pompei era singurul care îi putea rezista lui Cezar Ce amintire se păstrase despre Cezar?

A unui tribun risipitor şi răzvrătit, propunând şi punând în aplicare legi agrare.

Cine era Pompei?

Reprezentantul ordinii, al proprietăţii, al bunelor moravuri.

Însă Pompei îşi pierduse capul.

Pentru că trebuia ca greşeala să fie aruncată asupra cuiva, Senatul o aruncă asupra lui Pompei.

El a fost acela care i-a dat măreţie lui Cezar împotriva lui însuşi şi împotriva Republicii, spunea Cato.

De ce a refuzat Pompei propunerile foarte cumpătate pe care i le făcuse Cezar? Se întreba Cicero.

Favorinus îl opri pe proconsul în Forum.

— Unde îţi sunt soldaţii, Pompei? Îl întrebă el.

— N-am, răspunse acesta disperat.

— Atunci, bate din picior, pentru că bătând din picior trebuie să scoţi din pământ legiuni întregi.

Şi, cu toate acestea, Pompei avea de patru ori mai mulţi soldaţi decât Cezar.

Dar cine să ştie că Cezar n-avea decât cinci mii de oameni?

În Roma se răspândeau cele mai ciudate zvonuri despre numărul soldaţilor lui Cezar, despre rapiditatea cu care Cezar înainta.

Apoi, Pompei simţi că tot poporul se îndreaptă spre Cezar. Într-un fel, îi fugea pământul de sub picioare Poporul este solul pe care se construieşte orice guvernare; revoluţiile sunt cutremurele acestui sol Văzând că Pompei îşi pierdea capul, Senatul decretă panică generală! El emise o lege care declara trădător pe oricine n-ar fi fugit împreună cu el.

Cato jură să nu-şi mai taie barba şi părul şi să nu-şi mai pună cunună pe cap până nu va fi pedepsit Cezar, iar Republica scăpată de primejdie.

El făcu un lucru care trebuie să-l fi costat mult: el îşi reluă soţia, pe Marcia, ca să se îngrijească de tinerii săi copii. Despre ea, Plutarh spune că „era văduvă şi poseda o avere considerabilă, căci Hortensius murise şi la moartea sa o lăsase moştenitoare”. Aceasta îi reproşa Cezar lui Cato, spune biograful grec. El îl acuza că îi plăceau banii şi că făcuse această căsătorie cu gând negustoresc. „Căci, spunea Cezar, dacă avea nevoie de femeie, de ce a cedat-o altuia? Şi dacă n-avea nevoie, de ce a reluat-o? Nu i-o dăduse lui Hortensius decât ca o momeală? Nu i-a dat-o oare tânără, ca s-o ia înapoi bogată?”

Afurisit om Cezar acesta, n-ai nimic de câştigat fiindu-i inamic!

Dacă ar fi fost Pompei în locul lui, te-ar fi bătut.

Dacă ar fi fost Cato, te-ar fi ironizat.

La rândul lor, consulii părăsiră Roma fără să fi îndeplinit sacrificiile care se aduceau de obicei zeilor când se părăsea oraşul – atât de grăbiţi erau să fugă.

Senatorii îi urmau sau îi precedau, fiecare luând cu el ce-i cădea mai de preţ în mână.

Cicero face ca toţi. Îşi ia fiul şi-şi lasă soţia şi fiica.

— Dacă o să prade, puneţi-vă sub protecţia lui Dolabella, le spuse el.

Apoi le scrie: Formies, ianuarie „Gândiţi-vă bine, dragele mele, ce hotărâre veţi lua. Nu vă pripiţi: nu e numai problema voastră, ci şi a mea. Rămâneţi la Roma? Veniţi după mine într-un loc sigur?

În privinţa aceasta, iată părerea mea: avându-l pe Dolabella alături de voi, n-aveţi de ce să vă temeţi la Roma şi, chiar dacă se vor produce excese, dacă se va ajunge la jaf, prezenţa voastră pe loc ne va fi de un mare ajutor.

Dar, ia staţi, mă gândesc că toţi oamenii bine intenţionaţi se află în afara Romei şi şi-au luat soţiile cu ei; iată; în ţara în care mă aflu sunt atâtea oraşe care ne sunt devotate, este atât pământ al nostru, încât aţi putea să mă vedeţi des şi să mă părăsiţi cu uşurinţă, fără a înceta de a vă găsi pe un teritoriu neutru. La drept vorbind, n-aş şti să vă spun care dintre posibiltăţi este cea mai bună. Vedeţi şi voi cum procedează femeile de acelaşi rang cu voi, dar mai ales aveţi grijă să nu fie prea târziu şi să nu mai puteţi ieşi din Roma. Trebuie să vă gândiţi bine şi să vă consultaţi şi cu prietenii noştri. Spuneţi-i lui Philotimus să ia măsuri ca să pună casa în stare de a rezista, şi să ţină destulă lume înăuntru, apoi căutaţi să aveţi curieri siguri ca să-mi trimiteţi zilnic veşti despre voi; în fine, dacă vă interesaţi de sănătatea mea, nu uitaţi să vă îngrijiţi şi voi de a voastră.”

Pompei fuge; consulii fug; Senatul fuge; Cato fuge; Cicero fuge, toată lumea fuge.

Panica este generală.

„Era un spectacol teribil, scrie Plutarh, să vezi oraşul acesta abandonat într-o furtună atât de îngrozitoare, asemeni unei corăbii fără pilot, plutind la întâmplare pe această mare de spaimă şi de groază.”

Până şi Labienus, locotenentul lui Cezar, omul pentru care Cezar îşi riscase viaţa, părăsi armata lui Cezar şi fugi, împreună cu locuitorii Romei, ca să-i întâlnească pe Cato, pe Cicero, pe Pompei.

Dacă cineva ar fi privit, din zborul păsării, drumurile Italiei, ar fi crezut că populaţia aceasta fuge de frica ciumei.

Un singur fapt dă o idee de spaima care domnea la Roma.

Consulul Lentulus, venit să scoată bani din tezaurul secret depus în templul lui Saturn, tocmai când deschidea uşa tezaurului auzi pe cineva strigând că se văd călăreţii lui Cezar. El fugi atât de repede încât uită uşa deschisă, iar când Cezar fu acuzat că forţase porţile templului lui Saturn ca să ia trei mii de livre de aur, pe care le luase cu adevărat, el mărturisi:

— Pe Jupiter! N-a fost nevoie să forţez nici o uşă; consulului Lentulus îi fusese atât de frică de mine, încât le lăsase deschise pe toate.