LIV

Dar Cezar nu voia să fie o sperietoare pentru Italia. Aerele de bandit, reputaţia de incendiator şi de jefuitor nu-i erau pe plac. Dimpotrivă, trebuia să atragă la el oamenii cumsecade, şi nu putea să facă aceasta decât dând dovadă de bunătate.

Mai întâi îi trimise înapoi lui Labienus banii şi bagajele.

Apoi, pentru că un detaşament trimis împotriva lui, în loc să-l atace, nu numai că i se ataşă, dar îi predase chiar pe comandant, pe Lucius Papius, Cezar îl lăsă liber pe Lucius Papius, fără să-i facă nici un rău.

În sfârşit, ştiind ce teamă îngrozitoare îl gonea sau mai degrabă îl făcea să gonească pe Cicero, Cezar scrise lui Oppius şi lui Balbus, cu obligaţia ca ei să-i scrie lui Cicero.

„Cezar, lui Oppius şi lui Balbus.

Vă jur că am aflat cu un mare interes din scrisoarea voastră că sunteţi de acord cu ce s-a petrecut la Corfinium. Am să vă urmez sfatul, căci va fi cu atât mai uşor, cu cât ei sunt de acord cu intenţiile mele. Da, voi fi cât se poate de blând, şi voi face totul ca să-l aduc înapoi pe Pompei. Să încercăm în felul acesta să câştigăm inimile şi să facem victoria trainică. Cei care m-au precedat n-au putut să alunge ura prin cruzime şi n-au putut realiza o victorie de durată folosind cruzimea, cu excepţia, totuşi, a lui Sylla. Eu n-am să fac ca el. Să căutăm noi mijloace de a învinge, şi să fim îngăduitori şi darnici. Cum să facem ca să Ajungem la acest rezultat? Am câteva idei şi sper să-mi mai vină şi altele. Gândiţi-vă şi voi, vă rog.

Apropo, Cneius Magius, prefect al lui Pompei, a fost surprins de trupele mele. Am procedat cu el aşa cum am hotărât, l-am lăsat imediat liber. Şi mai înainte mai prinsesem încă doi prefecţi ai lui Pompei. Şi pe ei i-am lăsat liberi. Dacă or vrea să-şi arate recunoştinţa faţă de mine, ei vor insista pe lingă Pompei să-mi fie, mai degrabă, prieten decât duşman ca aceia ale căror intrigi au făcut Republica să ajungă în starea în care o vedem astăzi.”

Ce-a făcut Cezar la Corfinium, ca să-şi atragă aprobarea lui Oppius şi a lui Balbus?

Cezar asedia Corfinium. Cum se mai întâmplase şi cum avea să se mai întâmple, locuitorii predaseră cetatea şi, odată cu aceasta, ei îi predaseră lui Cezar şi pe oamenii lui Pompei: pe Lentulus – nu pe Lentulus acela care fugise cu atâta grabă încât uitase deschise uşile visteriei, nu; acesta este Lentulus Spincer, un amic al lui Cicero – pe Domitius Ahenobarbus, un strămoş al lui Nero, pe Vitellius Rufus, pe Quintilius Varus, pe Lucius Rubius şi pe mai mulţi alţii.

Toţi aceştia se aşteptau să fie ucişi; şi erau atât de siguri de sfârşit, încât Domitius ceruse otravă şi o înghiţise. Din fericire, cel căruia i se adresase contase pe iertarea lui Cezar şi-i dăduse lui Domitius doar o băutură inofensivă.

— Să nu-l uităm pe acest Domitius; deşi fusese iertat, el va rămâne unul din marii duşmani ai lui Cezar.

Bănuindu-l pe Cezar că a rămas credincios tradiţiilor războiului civil, prizonierii nu credeau că mai aveau vreo scăpare.

Din ordinul lui Marius şi Sylla, mulţi fuseseră ucişi, deşi, cu certitudine, meritau mai puţin decât aceştia de acum o asemenea soartă.

Ce-a făcut Cezar?

EL le-a ţinut o scurtă cuvântare în care a reproşat la doi sau trei din amicii săi că au întors armele împotriva lui; apoi, după ce i-a apărat de furia soldaţilor, i-a lăsat să plece, teferi şi nevătămaţi.

Mai mult, a poruncit să i se restituie lui Domitius cei o sută de mii de filipi de aur pe care el îi depusese la magistraţi, deşi ştia bine că banii nu erau ai lui, ci fuseseră primiţi de la vistierie ca să plătească soldaţii ce trebuiau Să lupte chiar împotriva lui, a lui Cezar.

Iată ce făcuse la Corfinium, atrăgând laudele lui Oppius şi ale lui Balbus, pe care el îi însărcina acum să i-l aducă pe Cicero.

Şi, în adevăr, Balbus îi scrise lui Cicero, îi trimise şi scrisoarea lui Cezar, îi dădu toate asigurările; Cicero răspunse că îl cunoaşte pe Cezar, că Cezar este bunătatea însăşi şi că nu l-a crezut niciodată în stare să verse o picătură de sânge.

Atunci, Cezar îi scrie direct lui Cicero: „Cezar, imperator, lui Cicero, imperator, salut!

Nu te-ai înşelat şi m-ai cunoscut foarte bine. Nimic nu e mai departe de mine ca cruzimea. Mărturisesc că sunt fericit şi mândru că ai părerea aceasta despre mine. Oamenii pe care i-am lăsat liberi, teferi şi nevătămaţi, se pregătesc, după câte se spune, să profite de libertatea pe care le-am redat-o ca să ridice armele împotriva mea. Fie! N-au decât s-o facă. Dar tu, fă un lucru: ca să pot face apel la sfaturile tale şi să mă folosesc de tine în orice împrejurare, aşa cum m-am obişnuit. Nimic nu-mi este mai drag decât scumpul tău Dolabella, fii convins. Îi datorez o nouă favoare, aceea de a te şti alături de mine Omenia lui, bunul său simţ, gingăşia lui faţă de mine îmi sunt o garanţie.”

Împotriva lui Cezar, lumea avea puternice idei preconcepute.

Partida împotriva căreia se îndrepta se numea partida oamenilor cumsecade. Cezar se hotărî să fie mai cumsecade decât oamenii cumsecade.

Aristocraţia, împotriva căreia lupta, aplica vechea lege, legea Eumenidelor, cum spune Eschil, legea răzbunării. El proclama o nouă lege, legea Minervei, legea umanităţii.

A fost un instinct al acestui om „căruia, spune Suetoniu, îi era necunoscută ura şi care, când se răzbuna, se răzbuna cu toată blândeţea”? Sau a făcut-o din calcul? Calcul sublim în orice caz, care a înţeles că după asasinatele lui Sylla şi după măcelurile lui Marius se putea câştiga o victorie uimitoare, dând dovadă de îndurare.

Am spus că locuitorii şi chiar oraşele fugeau; dar Aceasta se întâmplă cu locuitorii din oraşele mai îndepărtate, care aveau timp să fugă. Cezar făcea toate eforturile ca oraşele apropiate să-l vadă sosind, odată cu vestea care îi anunţa venirea.

Pentru acestea nu mai era, deci, nici o posibilitate de scăpare. Trebuia să stai, să aştepţi jaful, incendiul, moartea.

Dar Cezar trecea, nu jefuia, nu incendia, nu ucidea.

Acest lucru era atât de nou şi de neobişnuit încât oamenii cărora nu le făcuse nici un rău rămaseră uluiţi. Şi totuşi, el era nepotul lui Marius, complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius. Nici jaf, nici foc, nici schingiuiri! Pe când Pompei, dimpotrivă, el, omul ordinii, al moralei, al legii declară inamic pe oricine nu-l urmează şi promite numai exil, bătaie cu vergile şi spânzurătoare.

Acestea nu le spun duşmanii, căci atunci aş fi îndemnat să declar imediat: nu credeţi nimic despre răul care se impută învinsului, mai ales în războaiele civile.

— Nu, o spune chiar Cicero.

Mai degrabă ascultaţi; iată un model de felul cum vorbeşte el despre planurile lui Pompei: „Nici nu-ţi închipui (îi scrie el lui Atticus), nici nu-ţi închipui în ce măsură doreşte scumpul nostru Cneius să fie un al doilea Sylla. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză; dealtfel, el nici nu s-a ferit prea mult de asta.

— Ei bine, cum? Ai să-mi spui, ştiai asta şi nu faci nimic?

— Ei! Pe zei! Nu fac nimic, nu fac nimic, nu din simpatie, s-o ştii, ci din recunoştinţă.

O să-mi spui:

— Nu găseşti cauza dreaptă?

— Ba excelentă, dimpotrivă, însă, aminteşte-ţi că e susţinută prin mijloace mizerabile.

Mai întâi, scopul este să înfometeze Roma şi Italia, apoi să devasteze şi să ardă totul şi, te asigur, nu-şi vor face nici un scrupul din a-i jefui pe bogaţi…!”

Or, aşa cum spune Cicero, el, Cicero, ştia aceasta şi o mai ştiau şi alţii; toată lumea o ştia; adunătura asta de nobili ruinaţi o trâmbiţau pe toate drumurile.

Dealtfel, de ce să te îndoieşti? Pompei nu era, oare, elevul lui Sylla?

Aşa că, de îndată ce bancherii, cămătarii, oamenii de bani gata au crezut că li se vor lăsa frumoasele lor Vilişoare şi dragii lor bănişori, se împăcară cu conducătorul calicilor.

Oamenii încetau să mai fugă, uşile se deszăvorau: întâi este privit cum trece, apoi oamenii vin în calea lui, apoi se reped în întâmpinarea lui.

Amintiţi-vă de înapoierea de pe insula Elba, cu care marşul acesta al lui Cezar seamănă enorm de mult.

Aşa că Cicero îi scrise lui Atticus: „Nici o palmă de pământ din Italia peste care să nu fie stăpân. Despre Pompei, nici un cuvânt; însă dacă la vremea asta nu este pe mare, orice trecere trebuie să i se închidă.

Câtă grabă din partea lui Cezar! În timp ce din partea noastră…

Însă nu-mi place să-l acuz pe acela când înfruntă pericole care pentru mine sunt tot atâtea prilejuri de deznădejde şi de suferinţă”.

Apoi, dacă din cele ce am citit Cicero nu-l acuză pe Pompei, atunci ce vor spune cei care îl acuză?