LV

În timpul acesta, ce se întâmplă cu Pompei? Ce se întâmplă cu omul care a refuzat orice propunere de pace? Ce se întâmplă cu vanitosul imperator care, zicea el, n-avea decât să bată cu piciorul ca să scoată din pământ legiuni de cavalerie şi de pedestraşi?

Cineva trebuie să ştie cu siguranţă unde se găseşte Pompei.

Cicero.

Ia să vedem, Cicero, unde este Pompei? Îi scrii lui Atticus în februarie anul 705 de la înfiinţarea Romei, cu patruzeci şi opt de ani înaintea erei noastre. Şi ce-i spui?

„Nu-i mai lipseşte amicului nostru ca să se dezonoreze definitiv decât să-l lase pe Domitius singur. În general se spune că-i va veni în ajutor. Dar eu mă îndoiesc.

— Cum adică? Îmi vei spune, l-ar putea abandona pe Domitius, un om de o asemenea importanţă, el, care are la dispoziţia lui treizeci de cohorte?

Ei bine, da! O să-l abandoneze, dragă Atticus, sau mă înşel profund. Frica lui este de necrezut. Nu se gândeşte decât să fugă.”

Cicero scrie clar: Nihil spectat nisi fugam!

„Aşa că, iată omul cu care, după părerea ta, trebuie să-mi unesc soarta. Ştiu ce gândeşti. Ei bine, eu văd de ce trebuie să-l părăsesc, dar, din păcate, nu văd pe cine trebuie să urmez.

Pretinzi că am rostit cuvinte memorabile când am spus că aş prefera să fiu învins alături de Pompei, decât să înving alături de alţii.

Da, dar cu Pompei cel de atunci, cu Pompei cel puţin cum mi se părea atunci, nu cu Pompei cel de acum, care fuge fără să ştie nici de ce, nici cum, care a predat ceea ce posedăm, care a abandonat patria, şi care e gata să părăsească Italia. Am spus-o? Ei bine, atâta pagubă! Fapta e comisă! Sunt învins.

Dealtfel, n-aş putea să mă obişnuiesc să văd lucruri pe care nu le-am crezut niciodată posibile, nici să urmez un om care m-a smuls dintre ai mei şi din mine însumi.

Adio, o să-ţi scriu precis ce va mai urma.”

Vreţi să ştiţi ce a urmat? Iată. Citiţi.

„Pompei a fost găsit.

Oh, ruşine! Oh, nenorocire! Căci nu este nenorocire mai mare decât în ruşine; i-a plăcut să-l ajute pe Cezar să devină mare şi iată, deodată, începe să se teamă de el şi nu vrea pace cu nici un chip.

Dar în acelaşi timp trebuie spus că nici nu face absolut nimic pentru război.

Iată-l afară din Roma: pierde Picenum din greşeala lui, se lasă încolţit în Apulia, se pregăteşte să treacă în Grecia şi nici un cuvânt-de rămas bun pentru nimeni, nici un cuvânt despre o hotărâre atât de gravă şi de neaşteptată.

Însă, iată că îi scrie Domitius.

Atunci, el trimite o scrisoare consulilor: pare că s-a trezit în el sentimentul onoarei.

Crezi că, revenindu-şi, eroul va striga:

— Ştiu ce cer datoria şi onoarea. Ce-mi pasă de pericole când dreptatea este cu mine!

Aş! Adio onoare! Eroul este pe drum, fuge, aleargă pe la Brindisi. Şi, în plus, se spune că Domitius s-a predat împreună cu toţi cei care erau cu el.

Oh! Ce lucru îngrozitor! Termin scrisoarea: durerea mă împiedică să continui. Aştept veşti de la tine.”

După cum vedeţi, Pompei a fost găsit; el fuge pe la Brindisi.

Într-adevăr, se găseşte la Brindisi, adică în punctul extrem al Italiei. Iată ce-i scrie el, de acolo, lui Cicero: „Cneius cel Mare, proconsul, lui Cicero, imperator!

Am primit scrisoarea ta; dacă eşti sănătos, te felicit, în cele ce-mi spui am recunoscut vechiul tău devotament pentru Republică. Consulii s-au întâlnit cu armata mea, pe care o aveam În Apulia.

Te conjur, în numele acestui admirabil patriotism care nu s-a dezminţit niciodată, să vii la noi, pentru a hotărî împreună asupra celor mai potrivite măsuri de luat în situaţia de plâns în care se găseşte Republica.

Ia-o pe Via Appia şi vino la Brindisi cât mai repede cu putinţă.”

Şi continuă totuşi să se mai numească Cneius cel Mare!

Vă spuneam eu, dragi cititori, că v-a fost lăudat prea mult Pompei.

De la sine se înţelege că Cicero nu-i singurul care gândeşte şi spune că Pompei este un prost şi un laş.

Pompei laş! Ce ciudată asociere de cuvinte! Dar, ce vreţi? M-am obligat să vă prezint pe oamenii mari în intimitate, însă cu oamenii mari se întâmplă cum se întâmplă şi cu friptura de iepure; nu poţi s-o faci dacă n-ai vânatul: ca să vă fac un om mare, am nevoie de un om mare.

Iată -l acum pe Celius, care îi scrie lui Cicero: „Spune tu adevărat, ai mai văzut un om mai prost decât acest Cneius^ Pompei al tău? Să faci atâta zgomot, să provoci o tulburare atât de adâncă şi să nu faci decât prostii!

Dragul meu, Cezar al nostru, dimpotrivă, câtă putere de acţiune şi mai ales câtă moderaţie în victorie! Ai mai citit sau ai mai auzit tu ceva asemănător? Ce zici? Ce zici şi de soldaţii noştri, eh? de soldaţii noştri care, prin locurile cele mai inaccesibile, îngheţaţi pe un ger năprasnic, fac o campanie de parcă ar fi o plimbare! Pe Jupiter! Ce viteji!

Ce-ai mai râde de mine dacă ai şti ce mă nelinişteşte, în fond, din toată această glorie din care mie nu-mi revine nimic! N-aş putea să-ţi spun asta decât prin viu grai. Tot ce ştiu este, că intenţionează să mă cheme la Roma de cum îl va fi gonit pe Pompei din Italia. În rest, cred că la ora actuală s-a şi comis, în afară doar de faptul că lui Pompei

16. A. Dumas 241

I-ar place să se lase asediat în Brindisi.

Salut pe băiatul tău Cicero!”

La rândul său, Cezar îi scrise din nou lui Cicero. De unde? Scrisoarea nu este datată. Dar credeţi că Cezar însuşi ştie unde se află? El înaintează cu graba cu care Pompei fuge.

„Mă grăbesc; suntem în marş, iar legiunile au luat-o înainte. Nu vreau să-l las pe Furnius să plece fără să-ţi trimit prin el un cuvânt de gratitudine. Ceea ce-ţi cer imediat, ceea ce-ţi cer ca o favoare este să vii la Roma, unde sper că ajung în curând şi eu. Aş putea să te văd acolo şi să profit de trecerea ta, de luminile tale, de poziţia ta, în sfârşit, de tot ce poţi!

Termin cum am început: timpul zboară. Iartă-mă că-ţi scriu numai atât. Furnius îţi va spune restul.”

Astfel, toată lumea îl vrea pe Cicero. Pompei îl trage spre Brindisi, Cezar îl cheamă la Roma. Dar el, pe cine va asculta? Ah! Dacă ar îndrăzni, cum l-ar mai lăsa pe Pompei şi ar fugi la Cezar!

Ah! Dacă n-aş fi angajat! Spune el; însă sunt atât de obligat faţă de Pompei, încât nu pot suporta nici măcar umbra unei ingratitudini.

Îi răspunde lui Cezar: „Cicero, imperator, lui Cezar, imperator, salut!

Am citit scrisoarea ta, cu care l-ai însărcinat pentru mine pe Furnius al nostru şi în care mă îndemni să viu la Roma.

Vorbeşti că vrei să profiţi de luminile mele şi de poziţia mea.

Insă adaugi: de trecerea pe care o am şi de tot ce pot!

Asta este altceva şi mă întreb ce sens dai tu acestor cuvinte.

Cred, desigur, că înalţă-ţi înţelepciune nu-ţi poate inspira pentru concetăţenii tăi decât sentimente de pace, de linişte şi de înţelegere.

Dacă este aşa, atunci, Cezar, ai dreptate să te gândeşti la mine, căci eu sunt omul care-ţi trebuie şi prin poziţie, şi prin fire.

Aşadar, dacă presimţirea mea nu mă înşală, dacă tu ai ţaţă de Pompei cât de puţină bunăvoinţă, dacă vrei cât de cât să-l vezi revenind spre tine şi spre Republică n-ai să găseşti nicăieri un agent mai bun decât pe mine, eu, care Niciodată nu am dat decât sfaturi bune în toate împrejurările şi lui, şi Senatului, ori de câte ori mi-a stat în putinţă. Şi nu m-am mulţumit să-mi spun doar părerea, dar m-am străduit să o fac împărtăşită şi de alţii.

Astăzi, îţi mărturisesc, Cezar, că nu pot vedea cu indiferenţă decăderea lui Pompei, căci de câţiva ani am făcut din tine şi din el idolii mei şi v-am închinat şi lui, şi ţie, o prietenie profundă.

Aşa că te rog, Cezar, te implor în genunchi, smulge-te un moment din grijile care te preocupă, îngăduie-mi să fiu sincer, recunoscător, credincios în amintirea celor mai mari servicii pe care le-a putut primi un om vreodată. Cruţă-l deci pe singurul om care-ţi poate servi ca mediator între tine şi el, între voi doi şi concetăţenii voştri.

Ţi-am mulţumit că i-ai lăsat viaţa lui Lentulus, că ai făcut pentru el ceea ce făcuse el pentru mine. Dar după scrisoarea pe care mi-ai scris-o în efuziunea recunoştinţei, îmi pare că împart cu el aceeaşi binefacere.

Dacă aceasta este recunoştinţa mea din cauza lui Lentulus, te rog, fă aşa ca să pot avea una la fel şi din cauza lui Pompei”.

Iată ce era bun în Cicero! Dar asta n-a dus la nimic.

— Vino ca mediator, spuse Cezar

— Voi avea libertate de acţiune? Întrebă Cicero.

— Nu pretind să-ţi dictez eu rolul, răspunse Cezar.

— Te previn că, dacă mă duc la Roma, voi îndemna Senatul să te împiedice să te duci în Spania şi să duci război în Grecia. În plus, te previn că voi protesta mereu în favoarea lui Pompei, insistă Cicero.

— Atunci, nu veni, răspunse Cezar.

Şi în adevăr, Cicero rămâne la Formies, cel puţin până la noi ordine.

Însă Cicero este foarte îngrijorat; el primeşte acolo un bilet de la Balbus.

Nu vi se pare că este un fel de frondă antică, mai serioasă decât aceea din secolul al XVIII-lea, cu bileţelele care soseau dimineaţa? Numai că în loc de a fi domnul de la Rochefoucauld şi cardinalul de Retz, este vorba de Pompei şi de Cezar.

Cicero primeşte deci acest bileţel: „Balbus lui Cicero, imperator, salut!

Am primit de la Cezar o scrisoare secretă, de pe care Îţi trimit copie; prin conciziunea ei îţi vei da seama cât este de ocupat, căci îmi scrie atât de laconic despre lucruri de o asemenea importanţă.

Dacă o să survină ceva nou, am să-ţi scriu imediat.

„Cezar lui Oppius şi Cornelius Balbus Am ajuns în Brindisi la revărsatul zorilor, în ziua a 7-a a idelor lui martie, şi mi-am aşezat tabăra acolo. Şi Pompei este la Brindisi; el l-a trimis la mine pe M. Magnus, ca să-mi vorbească de pace. L-am răspuns ceea ce ai să vezi; n-am vrut să întârzii nici un moment ca să te previn; cum voi avea speranţa realizării unui aranjament, am să te anunţ”.

Acum, dragă Cicero, îmi înţelegi neliniştea? Este a doua oară că mi se dau speranţe de încheierea păcii, şi tremur de teamă să nu se spulbere această nădejde. Din nefericire, neţiind lângă tine, nu pot să-ţi fac decât urările mele; dacă aş fi fost acolo, poate aş fi putut să fac ceva. Dar acum, mă frământ aşteptând”.

Iată aversul; să vedem reversul. Cezar a mers cu graba lui obişnuită. După ce a luat Corfinium, San Perino de astăzi, pe care mulţi istorici îl confundă cu Corfu (Corcyra), după ce a consolidat situaţiile lui Domitius şi Lentulus Spincer, pe care aceştia le credeau compromise, a pornit de-a lungul ţărmului Adriaticii.

Cezar, care este în război cu galii, nu are alte bărci decât pe acelea cu care a debarcat în Anglia şi pe care n-a avut timp să le treacă prin strâmtoarea de la Cadix şi să le aducă în Marea Adriatică.

Cezar, spuneam, a urmat ţărmul mării şi a ajuns la Brindisi.

El înainta, precedat de Magius, administratorul caselor lui Pompei, pe care îl întâlnise în drumul său şi-l trimisese înapoi la stăpânul său.

Magius avea sarcina să-i spună lui Pompei:

— Cezar se apropie. El spune că este în interesul Republicii să vă întâlniţi, dar numai voi doi, singuri fără martori; din depărtare şi prin intermediari nimic nu se poate aranja.

La această întâlnire pe care o ceruse face aluzie Cezar când îi scrie lui Balbus: „Mi l-a trimis pe Magius ca să vorbească de pace”.

Cezar avea cu el şase legiuni, din care două create în întregime în timpul drumului; şase legiuni, adică aproape patruzeci de mii de oameni. După cum se vede, cei cinci mii de pedestraşi şi cei trei sute de călăreţi ai lui se înmulţiseră.

Şi Napoleon plecase din insula Elba cu cinci sute de oameni, a zecea parte din numărul oamenilor care îl urmau pe Cezar; şi el este tratat drept tâlhar de Lentulus al epocii sale; în sfârşit, şi el ajunge la Tuilleries urmat de o întreagă armată.

Atunci începe asediul, unul din acele asedii gigantice, aşa cum făcea Cezar; ca la asediul de la Rochelle din 1628, făcut de cardinalul Richelieu.

Ascultaţi: Cezar se decide să închidă portul Brindisi. Mai întâi, construieşte un dig în dreptul intrării celei mai înguste, însă întrucât adâncimea apei îl împiedică să continue lucrarea, el construieşte plute de treizeci de picioare pătrate. Cu aceste plute, pe care le va lega de lucrările de zidărie deja începute, va închide portul. Ca să nu fie zdruncinate de valuri, el le înţepeneşte cu ancore la cele patru colţuri, iar pentru a le apăra construieşte un al doilea rând asemeni cu primul. El le acoperă cu pământ şi crăci, ca să se poată circula uşor pe deasupra lor. Întăreşte cu parapete şi împletituri de nuiele flancul şi faţa, apoi ridică turnuri cu două etaje, pentru a le feri de loviturile vaselor şi ale focului.

Acestor construcţii, Pompei le opune marile bastimente de transport pe care le-a găsit în port, pune să se construiască pe aceste bastimente turnuri cu trei etaje, pe care le înarmează cu maşini şi cu suliţe de tot felul, apoi, astfel înarmate, le lansează împotriva plutelor, ca să le scufunde.

Astfel, giganţii luptă corp la corp, şi lupta poate reîncepe în fiecare zi.

Dar Cezar vrea să aibă până la sfârşit procedeul de partea sa.

El trimite la Pompei pe unul din locotenenţii săi, Caninus Rebilus.

Rebilus are misiunea să ceară o întrevedere lui Pompei din partea lui Cezar.

— Pompei va avea toate onorurile întâlnirii, Cezar îşi dă cuvântul.

Pompei răspunde că nu poate face nimic în lipsa consulilor.

În adevăr, consulii sunt la Dyrrachium.

Era un subterfugiu, Cezar şi-a dat bine seama.

El continuă asediul.

După nouă zile, vasele care transportaseră pe consuli şi o parte din armată la Dyrrachium se întorc la Brindisi, fără arme şi fără consuli, bineînţeles.

Ele revin să-l ia pe Pompei şi cele douăzeci de cohorte ale sale.

Atunci, Pompei se pregăteşte să fugă.

Pune să se baricadeze porţile oraşului, intrările în pieţe şi răscrucile; ridică baricade pe străzi, săpând şanţuri, în fundul cărora bate ţăruşi cu vârfurile ascuţite în sus, acoperă totul cu împletitură de nuiele, peste care pune pământ şi nisip: se fac astfel capcane în care vor cădea soldaţii lui Cezar.

În sfârşit, într-o noapte, după ce şi-a instalat arcaşii de-a lungul zidului cetăţii, îşi îmbarcă în taină soldaţii, lasă bărci în care să se retragă şi arcaşii la rândul lor, iar la miezul nopţii ridică pânzele, forţează trecerea şi pleaqă, lăsând numai două vase eşuate lângă dig, încărcate cu soldaţi.

Dar abia plecase Pompei şi trupele sale abia îmbarcaseră arcaşii care păzeau zidurile cetăţii, că, de pe acoperişurile caselor, locuitorii din Brindisi începură să-l strige pe Cezar şi să facă soldaţilor săi semne să vină.

Cezar înţelege totul, se repede la porţi, pe care locuitorii le degajează pe dinăuntru, iar soldaţii lui le forţează pe dinafară. E gata să se repeadă de-a lungul străzilor în urmărirea lui Pompei, dar locuitorii îl informează despre capcanele pregătite pe străzi.

Atunci, el face un mare ocol, adică înconjoară oraşul, ajunge la diguri, le găseşte închise şi vede, în depărtare, marea plină de corăbiile care fug.

Era a şaizecea zi de când trecuse Rubiconul.

Un moment, Cezar cade pe gânduri.

Să încerce să-l urmărească pe Pompei?

Imposibil: Cezar n-are nici o corabie. Dealtfel, puterea lui Pompei nu este aici, este în Spania, unde se găsesc trupele lui cele mai bune. Spania este citadela lui Pompei.

Cezar spune atunci cuvinte pe care numai un om genial le poate spune, şi care rezumă o întreagă situaţie:

— Hai să ne luptăm mai întâi cu o armată fără general şi, când ne vom întoarce, să luptăm cu un general fără armată.

Câteva zile după intrarea lui Cezar în Brindisi, Cicero primeşte această scrisoare: „Martius şi Trebatius, lui Cicero, imperator, Salut!

După plecarea noastră din Capua, am aflat pe drum că Pompei s-a îmbarcat cu toată armata la 16 calende ale lui aprilie.

A doua zi, Cezar a intrat în oraş; el a ţinut un discurs^ populaţiei şi a plecat imediat la Roma. Ar putea să ajungă înainte de calende, şi nu intenţionează să rămână decât câtva timp. De acolo, va pleca în Spania. Credem că facem bine anunţându-vă de sosirea lui Cezar, şi în acest scop vă reînapoiem sclavii.

Aflăm chiar în momentul acesta că Cezar va dormi la Benevent la 8 calende ale lui aprilie, şi la 6, la Simiese.

Suntem siguri de aceasta”.

În adevăr, Cezar, urmând itinerariul arătat, se întoarce la Roma.

La Roma totul este calm, atât de calm, spune Cicero, încât oamenii cumsecade reîncepuseră să ia camătă.

În adevăr, mare dovadă de calm!

Asemeni lui Napoleon care străbate toată Franţa, de la Cannes la Paris, fără să fi tras un singur foc, Cezar străbătuse toată Italia, de la Roma la Brindisi şi de la Brindisi la Roma fără să fi vărsat o picătură de sânge.

Comparaţi acum intrarea lui în Roma cu intrările lui Marius şi ale lui Sylla.

În momentul acesta, va începe pentru Cezar o eră nouă. Era pe care din păcate, Pompei a parcurs-o, era în care oamenii îşi arată adevărata măsură a mărimii lor: era dictaturii.