LIX

Pe acest Lepidus îl vom mai întâlni: el va forma, mai târziu, al doilea triumvirat, împreună cu Antonius şi Octavianus.

În timpul acesta, în Marsilia bântuia ciuma şi foametea; în oraş nu se mânca decât orz stricat şi mei alterat. Unul din turnuri se prăbuşise, iar o mare parte din zidurile foarte zdruncinate ameninţa să se dărâme. Domitius înţelese că era vremea să părăsească Marsilia, căci altfel Marsilia l-ar fi părăsit ea pe el.

Înarma trei corăbii, ieşi pe o vreme urâtă, sacrifică două din cele trei corăbii şi, cu a treia, străbătu flota lui Decimus Brutus.

Atunci, Marsilia ceru îndurare.

Marsiliezii ştiau, din ultimul război din Spania cum trebuia procedat cu Cezar.

Cezar ceru să i se predea armele, vasele, maşinile, banii strânşi, şi iertă oraşul, din consideraţie pentru mama sa Phocea.

Apoi plecă la Roma.

Era vremea să ajungă acolo: locotenenţii lui Cezar, asemeni locotenenţilor lui Napoleon, se lăsau bătuţi oriunde nu se afla Cezar cu ei.

Curion trecuse din Sicilia în Africa; lăsase două legiuni în Sicilia şi luase cu el cinci sute de cai şi două legiuni.

Quintilius Varus, care stăpânea Africa pentru Pompei, încheiase o alianţă cu Juba, numidul. Acesta îl ura pe Curion pentru două motive: întâi, pentru că tatăl său se legase odinioară cu o prietenie deosebită de tatăl lui Pompei, şi în al doilea rând pentru că, în timpul tribunatului său, Curion îi confiscase regatul.

Curion începea prin a-l înfrânge pe Varus şi pe Domitius, care îi venise în ajutor.

Însă Juba vine cu numizii în ajutorul celor doi pompeieni, Curion este încercuit şi învins.

În timpul luptei, Domitius, care îi era prieten, reuşi să se apropie de el, şi-l invită să se salveze, cu puţinii oameni care îi mai rămăseseră, promiţându-i că-i va deschide drum şi-i va proteja retragerea.

Dar Curion răspunse:

— Cum crezi tu c-aş putea da ochii cu Cezar după ce am fugit?

Şi aruncându-se, împreună cu ai săi, în locul unde lupta era mai aprigă, căzu ucis.

Curion, care-şi plătea greu datoriile, o achită cu scrupulozitate pe cea contractată faţă de Cezar.

Pe de altă parte, Antonius, rămas la Roma, nu făcuse să-i crească stăpânului popularitatea.

El îşi petrecuse timpul în orgii şi în amoruri, făcânduse, scrie Plutarh, insuportabil cetăţenilor din cauza lenei, nesinchisindu-se câtuşi de puţin de nedreptăţile pe care aceştia le îndurau, tratând cu asprime pe cei care veneau să i se plângă; în sfârşit, corupând femeile libere.

Aşa că, la întoarcerea sa la Roma, Cezar primi numeroase plângeri împotriva locotenentului său, însă el consideră că în timp de război se puteau acorda unele licenţe generalilor săi. Ascultă plângerile, dar nu luă nici o măsură şi-l menţinu pe Antonius în comanda pe care o deţinea.

Trecând prin Piacenza, el procedă la o execuţie care îl afectase foarte mult. Una dintre legiunile sale se revoltase, reclamând cinci mine pe care Cezar i le promisese la Brindisi. Rebelii îl credeau pe Cezar încă la Marsilia sau în Spania, şi-i ameninţau pe pretorii lor, când, pe neaşteptate, în mijlocul lor apăru Cezar

— Soldaţi, spuse el, v-aţi plâns de lungimea războiului. Dacă durează atât de mult, nu cred că e din vina mea: e din cauza duşmanilor, care fug din faţa noastră. Când vă aflaţi în Galia, v-aţi îmbogăţit sub comanda mea. Într-o zi a fost vorba dacă să pornim sau nu acest război; toţi, de comun acord, v-aţi pronunţat pentru război, şi acum, când mă vedeţi angajat în război, vă gândiţi să mă părăsiţi! Dacă este aşa, în loc de a fi înţelegător şi liberal, ca în trecut, am să fiu teribil. Nu-l vreţi pe Cezar, îl veţi avea pe Petreius. Legiunea a noua, care a provocat această revoltă, va fi decimată!

Abia termină Cezar aceste cuvinte, că soldaţii începură să se vaite şi să se roage. La rândul lor, pretorii căzură în genunchi, implorându-l pe Cezar cu mânile împreunate.

El ascultă un moment şi reflectă:

— Bine, spuse el, alegeţi dintre voi o sută douăzeci de oameni; eu nu-i cunosc pe vinovaţi, voi îi cunoaşteţi.

Fură scoşi din front o sută douăzeci de oameni.

Cezar le porunci să se aşeze în linie, apoi îl chemă pe pretor:

— Numără de două ori până la zece, spuse el, şi până atunci fiecare al zecelea om să facă doi paşi în faţa frontului.

Doisprezece oameni ieşiră în faţă.

— Să fie ucişi aceşti doisprezece oameni, spuse Cezar.

Unul dintre ei se adresă lui Cezar.

— Vreau să mor, spuse el, dar nu sunt vinovat.

— Nu eşti vinovat? Îl întrebă Cezar.

— Întrebaţi-i pe camarazii mei.

— E adevărat, că nu e vinovat? Spuse Cezar.

— Este adevărat, răspunseră toţi într-un glas.

— Atunci, de ce te afli printre cei destinaţi să moară?

— Un duşman m-a denunţat pe nedrept.

— Cine e duşmanul acela?

Condamnatul îi spuse numele.

— Aşa e? Întrebă Cezar

— Aşa el Răspunseră cei unsprezece condamnaţi.

— Atunci, treci în front şi să moară în locul tău cel care te-a denunţat pe nedrept, spuse Cezar.

Ceea ce se execută.

Indulgent cu duşmanii, pe care voia să-i câştige de partea lui, Cezar a considerat că trebuie să fie sever cu ai săi, pe care trebuia să-i păstreze. Cei doisprezece revoltaţi fură ucişi. Înapoiat la Roma, el primi din partea Senatului confirmarea titlului de dictator.

Prima lui grijă a fost să-i recheme pe exilaţi.

Astfel se înapoiară Ia Roma toţi cei care mai rămăseseră exilaţi încă din timpul lui Sylla. Copiii celor morţi în exil fură repuşi în posesia bunurilor lor paterne.

Apoi, Cezar se găsi în faţa marelui monstru al războaielor civile: anularea datoriilor.

Debitorii cereau sus şi tare tabulae nouae, adică falimentul. Cererea aceasta era datorată faptului că pe piaţă nu se mai găseau nici bani, nici credit. Numerarul, pe care nu-l poţi exila, se exilase de la sine, iar acesta este un proscris care nu se întoarce cu uşurinţă.

Informat, Cezar făcu un compromis, cum se spune în zilele noastre: un mic faliment, un sfert de faliment, cu alte cuvinte, debitorii fură autorizaţi să-şi cedeze bunurile la preţurile pe care acestea le aveau înainte de războiul civil şi să scadă din capital dobânzile plătite.

Cât priveşte dictatura, el nu o păstră decât unsprezece zile, se alese consul împreună cu Servilius Isauricus, care, după părerea sa, îi dăduse un foarte bun sfat, şi-şi întoarse privirile spre Orient.