LVIII

Între timp soseşte în tabără vestea unei victorii navale.

Vă amintiţi de cele douăsprezece galere pe care Cezar a poruncit să se construiască la Arles? Ele blochează portul Marsilia, sub comanda lui Decimus Brutus.

Dar Domitius a înarmat şaptesprezece galere, din Care unsprezece acoperite, plus vreo cincisprezece bărci.

Se încarcă bărcile cu arcaşi şi cu oameni de la munte.

O parte din garnizoană este îmbarcată pe galere. Folosind un vânt favorabil, acestea atacă cele douăsprezece galere ale lui Cezar, ancorate aproape de insula unde „ este astăzi Lazaretul.

Din fericire, pe cele douăsprezece galere ale lui Cezar erau îmbarcaţi soldaţi de elită şi ofiţeri încercaţi, care se oferiseră voluntari să facă asediul.

Lupta fu lungă şi crâncenă; muntenii făceau minuni.

În toate ţările din lume, muntenii – oamenii aceia aspri, obişnuiţi să urce şi să coboare inegalităţile scoarţei pământului – pretutindeni, muntenii sunt soldaţi excelenţi. Gândiţi-vă la elveţieni, tirolezi, dalmaţieni, albanezi, la cei din Caucaz, din Auvergne, din Pirinei.

Până şi sclavii lui Domitius, cărora stăpânul le promisese libertatea, luptau ca nişte eroi.

Marele dezavantaj al flotei lui Cezar era că, fiind construită din lemn verde, era greoaie şi se mişca cu dificultate, cu atât mai dificil cu cât o manevrau nu nişte marinari, ci soldaţi care nu cunoşteau nici măcar cele mai simple noţiuni marinăreşti.

În schimb, vasele duşmanului, repezi, ca nişte păsări de mare, erau conduse de piloţi pricepuţi şi manevrate de cei mai buni marinari din lume. Ele evitau ciocnirea cu greoaiele galere ale lui Cezar, se roteau în jurul acestora, pluteau de-a lungul lor şi, în trecere, le sfărâmau ramele.

Este adevărat că, din când în când, câte o galeră de a lui Cezar agăţa câte o galeră duşmană.

Atunci avea loc o luptă adevărată şi dintr-o parte şi din alta.

Muntenii foceeni, sclavii lui Domitius, toţi rivalizau în vitejie cu soldaţii lui Cezar.

Însă, odată agăţată, galera duşmană putea să se socotească prinsă; era numai chestiune de timp.

Soldaţii lui Cezar săreau pe deasupra, luptau corp la corp şi forţau echipajul duşman să se arunce în mare.

Armata lui Cezar sfârşi prin a face un adevărat măcel în rândul armatei duşmane, îi cuceri sau îi scufundă nouă galere, şi le alungă pe celelalte în port.

De data aceasta, victoria nu mai fu o problemă: ea rămase, fără discuţie, de partea armatei lui Cezar.

Între timp, locuitorii din Huesca (Osea) şi din Calahorra (Calagurris) se întruniră şi hotărâră să trimită

17. A. Dumas 257

O delegaţie la Cezar pentru a-i solicita alianţa.

Exemplul este contagios.

Văzând ce făceau vecinii lor, locuitorii din Tortosa, din Tarragona (Taraco) şi din Barcelona (Varcino) făcură şi ei la fel.

După cum e lesne de înţeles, Cezar îi primi cum nu se putea mai bine.

El le ceru furaje şi grâu, pe care ei se grăbiră să i le trimită, încărcate pe animale de povară.

Se întâmplă ceva şi mai grav o cohortă recrutată la Tortosa şi care servea sub comanda lui Afranius, aflând de alianţa dintre locuitorii din oraşul său şi Cezar, părăsi tabăra locotenentului lui Pompei şi trecu în tabăra duşmanului acestuia.

Astfel, cinci mari oraşe se găseau în alianţă cu Cezar, gata să răspundă la toate nevoile lui, şi asta tocmai când se aflase că Pompei nu părăsise şi nici n-avea de gând să părăsească Dyrrachium.

De atunci încolo, se putu observa cu uşurinţă ezitarea şi uimirea duşmanului.

Or, Cezar, văzând că un pod este o trecere prea îngustă pentru manevrele la care se gândea, se hotărî să creeze un vad. El puse să se sape nişte şanţuri largi de câte treizeci de picioare fiecare, în care se revărsă râul în aşa fel încât, oricât de mare era apa, râul scăzu cu mai multe picioare.

Văzând această situaţie, Afranius şi Petreius înţeleseră că aveau de-a face nu numai cu toată armata lui Cezar, dar şi cu cele cinci oraşe aliate cu el; aşa că se hotărâră să se retragă dincolo de Ebru.

În momentul în care cei doi locotenenţi ai lui Pompei efectuau această retragere, apa era destul de scăzută ca să poată trece cavaleria, nu însă şi infanteria.

Văzând că inamicul se retrage, Cezar lansă cavaleria asupra lui.

Nimeni nu se putea gândi să-l urmeze cu infanteria: erau de urcat cinci leghe până la pod, apoi cinci leghe de coborât; în timpul acesta, duşmanul ar fi fost departe.

Însă infanteria lui Cezar începu să murmure.

De pe dealurile care mărgineau râul, ea vedea retragerea duşmanului, hărţuiala dintre ariergarda acestuia şi armata lui Cezar, şi atunci începu să strige spre ofiţerii săi:

— Spuneţi-i lui Cezar să ne lase să trecem râul pe unde a trecut şi cavaleria; dacă a trecut cavaleria, o să trecemtot aşa de bine şi noi.

Atunci, Cezar, care din partea lui nu aştepta nimic mai mult dect să rişte ceva pe încrederea lui în noroc, lăsă în tabără pe cei mai slabi cu o legiune, aşeză o linie de călăreţi în sus şi în jos de vad, şi se aruncă cel dintâi în această apă îngheţată.

Toată armata trecu, având apa până la gât, fără să piardă un singur om.

Cei care fuseseră luaţi de curent fură salvaţi de cavaleria care forma lanţul.

Ajuns pe celălat mal, Cezar îşi organiză trupa în trei coloane şi porni în urmărirea armatei lui Pompei.

Din clipa aceea, fu o adevărată cursă cu obstacole pentru a vedea cine ajunge primul la trecătoarea munţilor, singurul drum pe unde se putea trece din provincia Lerida în provincia Saragossa.

Cezar face un ocol peste câmp, mlaştini, dealuri şi munţi, escaladează stânci în care soldaţii sunt siliţi să-şi lase armele; să treacă unul câte unul mergând în mâini, şi să-şi reia apoi armele: Când Afranius ajunge la trecătoare, o găseşte păzită.

Atunci se dezlănţui o luptă teribilă.

Soldaţii lui Cezar înţeleg că duşmanul este în mâna lor. Pentru a sfârşi cu el, vor să-l extermine dintr-o lovitură.

Dar Cezar se înduioşează de atâţia viteji care vor trebui să moară ca să-şi ţină cuvântul pe care şi l-au dat: el se mulţumeşte să-i înconjoare, să ridice în jurul lor două linii de circumvalaţiuni, să-i înfometeze.

Ar putea să-i distrugă, dar îi lasă să trăiască. Lui îi trebuie prieteni, nu victime.

Soldaţii duşmani îi recunosc intenţia.

Soldaţii lui Cezar încep să discute cu soldaţii lui Pompei; în discuţiile lor se amestecă şi ofiţerii inferiori. Oamenii lui Pompei recunosc că-i datorează viaţa lui Cezar, că încă de multă vreme, dacă ar fi voit Cezar, ei n-ar mai fi fost în viaţă. Întreabă dacă se pot încrede în cuvântul lui şi, la asigurarea care li se dă, îşi trimit centurionii la Cezar.

Atunci, lumea începe să creadă că s-a făcut pacea; cezarienii şi pompeienii se amestecă unii cu alţii, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează. Soldaţii lui Pompei conduc Soldaţii lui Cezar în corturile lor, iar soldaţii lui Cezar fac acelaşi lucru cu soldaţii lui Pompei.

Când, deodată aflând ce se petrece, Afranius şi Petreius adună o gardă spaniolă de care sunt siguri, cad asupra soldaţilor romani care se află în tabăra lor, şi-i măcelăresc, scăpând cu viaţă numai cei pe care însuşi soldaţii lui Pompei îi ascund şi îi lasă apoi să fugă în timpul nopţii.

Cezar, la rândul său, aflând de acest măcel, îi strânge pe soldaţii lui Pompei şi, fără să le facă nici un rău şi nici măcar să-i ameninţe, îi trimite în tabăra lui Afranius.

Va avea tot atâţia aliaţi în tabăra duşmană.

Totuşi, nici Afranius, nici Petreius, nu pot merge mai departe. Ei hotărăsc să se întoarcă la Lerida, şi se pun în marş.

Însă Cezar îi urmăreşte, îi hărţuieşte cu cavaleria, îi înfometează cu călăreţii lui.

Ei îşi ucid vitele de povară pe care nu le mai pot hrăni, le mănâncă, apoi pornesc mai departe.

Printr-o mişcare abilă, Cezar îi încolţeşte într-o poziţie dificilă.

Trebuiau să lupte.

Locotenenţii preferă un asediu unei bătălii; ei se întăresc.

Atunci, Cezar îi încercuieşte cu unul din acele teribile şanţuri cu care legiunile sale s-au obişnuit să brăzdeze pământul.

Mâncându-şi caii cum şi-au mâncat catârii, lui Afranius şi lui Petreius nu le mai rămâne decât să calculeze câte zile le mai rămân până să moară de foame.

În cele din urmă, cer să se înceapă tratative, se declară învinşi şi-l imploră pe Cezar să nu abuzeze de victoria pe care a obţinut-o.

Cezar iartă toată lumea, nu impune duşmanilor săi decât o singură condiţie, aceea de a părăsi provincia şi de a concedia trupele.

Se poartă discuţii asupra datei când să se concedieze armata.

Atunci, însă, se amestecă în discuţie soldaţii.

— Imediat! Imediat! Strigă ei din toate părţile.

Pentru a urgenta învoiala, Cezar va plăti el soldaţilor lui Pompei soldele rămase restante.

Apoi îngăduie fiecărui om, soldat sau ofiţer, să ia din tabăra sa, a lui Cezar, tot ce a avut de valoare şi a pierdut În timpul campaniei. Pe soldaţii săi, Cezar îi va despăgubi.

Din momentul acela, nu se mai discută nimic: vocile soldaţilor acoperă vocile şefilor. Vor avea toată încrederea în Cezar, pentru că Cezar este mai generos decât i s-a cerut să fie.

La rândul său, Varo, văzându-se singur în faţa unei armate de trei ori mai puternice decât a sa, se gândeşte să înceapă şi el tratativele cu Cezar.

Dealtfel, provincia pe care o comandă se răscoală împotriva sa, oraşele în care vrea să intre îşi închid porţile în faţa lui; una dintre legiuni îl părăseşte.

El trimite o scrisoare, în care arată că este gata să se predea.

Cezar merge în întâmpinarea lui până la Cordoba, primeşte din mâinile sale o situaţie a provinciei, a navelor, a muniţiilor, a sumelor de bani care se găsesc în ea. El cere să i se predea nişte sume de bani, despăgubeşte cetăţenii pentru pierderile suferite şi pentru contribuţiile care le-au fost impuse; despăgubeşte pe toţi, inclusiv pe Hercule, căruia i se răpise tezaurul, şi acolo, la Cadix, regăseşte aceeaşi statuie în faţa căreia plânsese cu cincisprezece ani mai înainte, pentru că nu realizase nimic până la vârstă când Alexandru cucerise lumea.

După terminarea războiului din Spania, Cezar se îmbarcă, la Cadix, pe navele lui Varo, ajunge pe mare la Tarragona, găseşte acolo delegaţii mai multor oraşe spaniole, le acordă deputaţilor acestora tot ce-i cer, iar unora chiar mai mult decât îi cer, se îndreaptă pe uscat spre Narbonne şi de la Norbonne spre Marsilia.

Aici află că la Roma, în timpul absenţei sale şi la propunerea lui Lepidus, a fost numit dictator.