LX

Sfatul pe care Isauricus i-l dăduse lui Cezar fusese de a merge drept împotriva lui Pompei.

Dimpotrivă, Piso îi dăduse ginerelui său un sfat diferit: el voia ca Cezar să trimită soli duşmanului său şi să încerce încă o dată o înţelegere cu acesta.

În adevăr, pentru un om care nu s-ar fi putut încrede în geniul său, cum făcea Cezar, un asemenea sfat era foarte prudent.

Tot timpul pe care Cezar îl folosise ca să învingă Spania, să supună Marsilia, să înăbuşe rebeliunile, să liniştească Roma în treacăt, să pună ordine în interesele debitorilor şi ale creditorilor în timpul întoarcerii, tot timpul acesta fusese folosit de Pompei ca să-şi strângă o armată uriaşă. Venise la el şi Cato şi Cicero. Până şi Marcus Brutus, pe al cărui tată i-l ucisese cu brutalitate – am amintit acest eveniment când am vorbit de războaiele civile ale lui Sylla – până şi Marcus Brutus, care îşi sacrificase ura, pentru patrie, venise la Pompei. Ciudată orbire din partea unor oameni inteligenţi care îl considerau pe Pompei Patria, ceea ce dovedeşte că sunt întotdeauna două patrii într-o naţiunePatria poporului şi Patria aristocraţiei.

Să arătăm acum de ce forţe dispunea Pompei.

Pompei dispunea de o flotă imensă pe care o adunase din Ciclade, din Corfu, de la Atena, din Pont, din Bitinia, din Siria, din Cilicia, din Fenicia şi din Egipt: cinci sute de nave de război, fără să mai numărăm brigantinele şi bastimentele uşoare.

Pompei avea în subordine nouă legiuni romane: cinci care trecuseră împreună cu el din Italia la Dyrrachium; una veche, din Sicilia, care se numea Geamăna pentru că era compusă din două legiuni; o alta din Caudia şi din Macedonia, formată din veterani care se stabiliseră în Crecia; în sfârşit, ultimele două fuseseră ridicate în Asia, prin Lentulus, şi pentru a se completa golurile se făcuseră recrutări în Tessalia şi în Beoţia, în Achaia şi în Epir Se mai aşteptau două pe care Scipio trebuia să le aducă din Siria; în afară de acestea două, trei mii de arcaşi din Candia şi două cohorte de aruncători cu praştia, alcăluite fiecare din câte şase sute de oameni.

Mai avea paisprezece mii de oameni călări: şapte mii aparţinând florii cavalerilor romani; şapte mii aduşi de aliaţi; cinci sute venind din Capadochia, comandaţi de Ariobarsan; cinci sute venind din Tracia, comandaţi de Safal, fiul regelui Cotyso; şase sute venind din Galatia, comandaţi de bătrânul Dejotarus, pe care Crassus îl găsise construind un oraş, şi alţi trei sute comandaţi de Castor şi de fiul lui Donilas; două sute venind din Macedonia, sub comanda lui Rascypolis; cinci sute de gali şi de germani, lăsaţi de Gabinius ca gardă regelui Ptolemeu Auletul şi aduse de Pompei cel Tânăr; opt sute de oameni pe care îi recrutase acesta fie cu banii săi, fie de Pe proprietăţile tatălui său sau ale lui; două sute venind din Comagena, cea mai mare parte din ei arcaşi călări, trimişi de Antiohus; în sfârşit, restul alcătuit din voluntari sau tocmiţi din diferite ţări, în special din Tracia, Tessalia şi Macedonia. De bani, slavă Domnului, nu se ducea lipsă! Aveau lăzile publicanilor de la Roma şi vistieriile satrapilor din Orient.

Orientul era ţelul învingătorului lui Mitridate. Regi şi popoare erau clienţii lui Pompei.

Grecia a făcut pentru el ultimul efort. Ea se temea de Cezar şi de armata lui de barbari, mai ales de galii aceia ai căror strămoşi asediaseră templul de la Delphi.

Alimente aveau până peste cap: grânare aveau Asia, Egiptul, Tessalia, Candia şi Cyrene. Se stăpânea marea cu o imensă flotă, împărţită în şase escadre.

Pompei cel Tânăr comanda escadra din Egipt; Lelius şi Triasius – pe cea din Asia; Cassius – pe cea din Siria; Marcellus şi Pomponius – pe cea din Rhodos; Libon şi Octavius – pe cea din Iliria şi din Ahaia.

Bibulus, incapabilul dar viteazul Bibulus, ginerele lui Cato, era comandantul general.

Este adevărat că întreagă această armată, alcătuită din elemente atât de diferite, avea mare nevoie să fie disciplinată; dar, după cum am văzut, ca să ajungă la acest rezultat, Pompei avusese la dispoziţie un an întreg.

În timpul acestui an îşi instruise trupele în permanenţă; el însuşi în permanentă activitate, de parcă ar fi avut douăzeci şi cinci de ani – şi avea cincizeci şi opt – făcea aceleaşi exerciţii ca soldaţii.

Or, pentru aceştia era o puternică încurajare să-l vadă pe generalul lor, la vârstă lui, făcând exerciţii pe jos, înarmat. Apoi, încălecând, scoţându-şi sabia din teacă şi rebăgând-o în teacă, sau aruncând suliţa nu numai cu îndemânare, dar şi cu forţă, şi la o distanţă pe care tinerii nu reuşeau să o realizeze, cu toate că făceau eforturi ca să fie şi ei ca Pompei.

Şi observaţi că toate acestea se petreceau în prezenţa a patru sau cinci regi din Orient şi a celor mai iluştri oameni din Occident: Cato, Cicero, Marcus Brutus şi bătrânul Tedius Sextius care, deşi era sexagenar şi şchiop, părăsise Roma, spunea el, ca să o regăsească în tabăra lui Pompei. Şi Pompei conta că Roma era cu el.

Dar lucru pe care îl căuta cel mai mult era să nu fie atacat înainte de primăvară. Atunci era noiembrie.

El considera că ar fi putut să-şi stabilească de pe acum taberele pentru iarnă.

Strânse senatorii şi cavalerii.

— Stăpâni şi cetăţeni, spuse el, istoria ne învaţă că atenienii şi-au părăsit odinioară oraşul lor pentru a rezista mai bine în faţa inamicului şi să-şi apere mai bine libertatea, întrucât Temistocle se temea ca zidurile cetăţii şi casele să nu constituie pentru un popor ceea ce se numeşte Oraşul. Şi în adevăr, curând după aceea, după învingerea lui Xerxes, după imortalizarea Salaminei, atenienii reintrară în Atena şi o reconstruiră, mai frumoasă şi mai mândră, cum nu fusese niciodată. Aşa am făcut şi noi, ceilalţi romani, când galii au invadat Italia, părinţii noştri au abandonat oraşul, apoi s-au retras Ia Ardea, iar Camii şi ei socotiră, ca şi Temistocle, că patria era acolo unde erau ei. În amintirea acestor două evenimente şi după modelul lor, am părăsit şi noi Italia pentru a veni aici unde ne găsim acum. Însă, în numele patriei, şi noi îl vom izgoni pe Cezar din Roma? Căci, ce credeţi voi că ar face dacă ar ieşi învingător? Credeţi că cel care ridică armele împotriva patriei va renunţa la cruzime, Ia violenţă? Omul care s-a făcut odios în Galii prin rapacitate, zgârcenie, dragoste pentru bani, credeţi că şi-ar face scrupule ca să bage mâna în pungile cetăţenilor cum a băgat mâna în vistieria publică?… În ceea ce mă priveşte, în această gravă criză prin care trece patria, indicaţi-mi locul; voi lupta acolo unde îmi veţi spune, şi voi lupta ca soldat sau căpitan; tot ce le cer zeilor este, dacă recunosc că am cât de cât pricepere în luptă, curaj personal, cunoştinţă în tactica militară, şi dacă ar vrea săşi aducă aminte că n-am fost niciodată învins, tot ce le cer zeilor este să contribui cu ceva la răzbunarea patriei.

După aceste cuvinte, Pompei tăcu, şi toţi, într-un singur glas, îl proclamară imperator şi-i cerură să le fie şef suprem.

Atunici Pompei le mulţumi şi le spuse că, după toate probabilităţile, Cezar, oprit de timpul rău şi de marea agitată, n-ar întreprinde nimic pe o asemenea vreme ca să vină în Iliria, că va rămâne la Roma ca să-şi întărească dictatura.

Prin urmare, ordonă ofiţerilor de mare să păzească trecerea cu străşnicie, iar pe soldaţi îi trimise să-şi petreacă iarna în Macedonia şi Tessalia.

Dar în timp ce Pompei ţinea discursul acesta armatei Şi partizanilor săi, Cezar, după o oprire doar de vreo unsprezece zile la Roma, sosise singur la Brindisi, fără material şi fără alimente, şi, strângând vreo douăzeci de mii de oameni, le spunea:

— Camarazi, aţi venit cu mine ca să faceţi lucruri mari, nu-i aşa? Ei bine, pentru cei care au luat o asemenea hotărâre cu toată convingerea, nu există nici iarnă, nici furtună. Pe aceştia nimic nu poate să-i oprească: nici lipsa de alimente, nici lipsa de maşini, nici încetineala camarazilor noştri. Aşadar, nimic nu poate să ne împiedice de a ne continua războiul şi singurul lucru indispensabil succesului este rapiditatea. Aşa că sunt de părere să ne lăsăm aici slugile, servitorii, bagajele, şi să ne urcăm pe primele corăbii pe care le vom găsi, numai să fie destule, ca să ne ducă pe toţi câţi suntem aici şi, profitând de iarnă, care pe duşman îl linişteşte, să cădem asupra lui tocmai când se aşteaptă mai puţin. Cât pentru faptul că suntem mai puţini, să nu vă îngrijoraţi, curajul va înlocui numărul! Rămân alimentele. În tabăra lui Pompei se găsesc de toate din plin: după ce-l vom izgoni pe Pompei din tabără, nu vom mai duce lipsă de nimic. Lumea va fi a noastră! Ţineţi minte un lucru: că noi suntem cetăţeni şi că avem de-a face cu sclavi. Acum, cine nu vrea să rişte norocul alături de Cezar, e liber să-l abandoneze pe Cezar Un singur strigăt fu răspunsul:

— Să plecăm!

Opt zile mai târziu, fără alimente, fără maşini de război, doar cu douăzeci şi cinci sau treizeci de mii de oameni, fără să mai aştepte trupele cărora le dăduse întâlnire la Brindisi, Cezar se îmbarcă pe vreo cincizeci de vase pe care îşi propuse să le trimită înapoi ca să aducă şi restul de vreo douăzeci de mii de oameni şi, trecând prin mijlocul imensei flote comandate de Bibulus, debarcă într-un loc pustiu – lângă Appolonia – pe plajă, printre stânci, toate porturile fiind păzite de oamenii lui Pompei.

Venea cu douăzeci şi cinci de mii de oameni ca să asedieze o sută cincizeci de mii!

Şi totuşi, legiunile sale, pornite de pe malurile râului Segre, străbătuseră Narbonnais, Galia transalpină, traversaseră Roma ca o haltă obişnuită, porniseră pe Via Appia şi se îndreptaseră spre Brindisi, murmurând:

— Până unde vrea omul acesta să ne ducă; cât ne va mai târî aşa după el? Când o să pună capăt eforturilor Noastre? O fi crezând că avem picioare de oţel şi trupuri de fier ca să ne ducă până la celălalt capăt al pământului, de la est la vest, de la nord la sud, din Orient în Occident? Şi fierul şi oţelul se toceşte prin loviturile pe care le dă şi pe care le primeşte. Şi platoşele, şi paloşele au nevoie de odihnă: platoşele, ca să reziste, paloşele ca să nu se tocească. Văzându-ne rănile, Cezar trebuie să-şi aducă aminte că comanda nişte oameni muritori şi că nu putem suporta oboseli peste puterile omeneşti. Şi un zeu ar obosi dacă ar face ce facem noi. Văzându-se iuţeala cu care mergem, s-ar zice că fugim de duşman, nu că noi îl urmărim. Destul! Cezar, destul!

Şi, descurajaţi, nenorociţii aceştia se aşezau pe marginea drumului, clătinând din cap la îndemnurile şefilor.

Nu vi se pare că auziţi plânsetele veteranilor pe care Napoleon îi împingea de la Nil la Dunăre, de la Manzanares la Volga?

Dar când veteranii lui Cezar ajunseră la Brindisi şi văzură că Cezar plecase fără ei, se întoarseră spre şefii lor, plângând de mânie:

— E greşeala voastră că n-am plecat cu el! Ar fi trebuit să ne zoriţi pe drum în loc să ne lăsaţi să ne odihnim ca nişte laşi şi leneşi. Oh! Suntem nişte mizerabili că ne-am trădat generalul.

Şi cum li se spuse că cele cincizeci de corăbii care l-au transportat pe Cezar în Grecia, împreună cu oamenii lui, urmau să vină să-i ia şi pe ei, se aşezară pe plajă ca să vadă mai repede ivirea la orizont a pânzelor albe pe care le doreau.