LVI

Odată ajuns la Roma, prima grijă a lui Cezar a fost de a da porunci Senatului să se întrunească.

Şi Senatul se întruni.

Cezar se înfăţişă, nu ca Ludovic al XlV-lea, cu cravaşa în mână, ci calm, fără umilinţă, dar şi fără mândrie.

Îşi cantonase trupele în împrejurimi şi intrase în Roma aproape singur.

N-avea deci înfăţişarea unui dictator; şi mai puţin încă a unei persoane care venise să solicite ceva: avea înfăţişarea unui om stăpân pe sine şi pe dreptul său. Moralmente, el îşi făcuse un „18 brumar” * al său. El explică senatorilor că nu aspirase niciodată la vreo funcţie a cărei uşă să nu fi fost deschisă oricărui cetăţean roman; că aşteptase timpul prevăzut de lege ca să candideze la un nou consulat; că în ciuda opoziţiei făcute de duşmanii săi şi cu toate strigătele lui Cato, poporul hotărâse că putea să-l solicite, deşi era absent.

Vorbi de modestia, de răbdarea sa; ceru Senatului săşi aducă aminte că el se oferise să-şi lase trupele la vatră dacă şi Pompei ar fi făcut la fel; demonstră nedreptatea pe care i-o făceau duşmanii, voind să-i impună nişte legi pe care ei înşişi nu le respectau; îi acuză că au preferat să arunce Italia în foc şi sânge decât să sufere cea mai mică micşorare a autorităţii lor; le reproşă că-i luaseră cele două legiuni, le aminti violenţa cu care fuseseră trataţi tribunii, încât Marcus Antonius şi Quintus Cassius se văzură obligaţi să fugă din Roma în haine de sclav şi să vină să se pună sub protecţia lui; reaminti insistenţa pe care o depusese pe lângă Pompei ca să obţină întâlnirea cu el în vederea rezolvării tuturor problemelor, prieteneşte şi fără vărsare de sânge. Ţinând seama de toate acestea, el rugă Senatul ca, împreună cu el, să se îngrijească de Republică; însă adăugă că dacă Senatul i-ar fi refuzat acest concurs, el se va îngriji singur de Republică, socotind că-i va fi mai uşor lui să nu ţină seama de Senat, decât Senatului să nu ţină seama de el, adică, sub o modestie aparentă, el se declara stăpân deplin.

Totuşi, el propuse să se trimită o delegaţie la Pompei, ca să-i ofere un nou aranjament.

Discursul lui Cezar fu aprobat cu putere şi chiar foarte aplaudat.

Însă, când fu vorba să se numească membrii delegaţiei, nimeni nu voi să ia parte.

Pompei declarase sus şi tare în Senat:

— Nu fac nici o deosebire între cei care rămân în Roma şi cei care îl urmează pe Cezar.

Cezar fusese mai puţin categoric: el declarase că îl

* Aluzie la 18 Brumar al lui Napoleon, (n. T.).

Considera amic pe oricine nu era în război cu el.

Trei zile se scurseră în convorbiri, fără să se ajungă la un rezultat.

A treia zi, Cezar renunţă la propunerea făcută. Poate că fusese bucuros că nu-i putuse convinge pe aceşti fricoşi.

Între timp blândeţea lui Cezar – blândeţe căreia i se căuta un motiv politic, înlăturându-se singura şi adevărata cauză: firea lui înnăscută-între timp, deci, blândeţea lui Cezar, neobişnuită, necunoscută, neînchipuită în asemenea împrejurări, îi încurajă pe duşmani.

Se ajunse până acolo încât, în momentul plecării în Spania, când voi să ia din vistieria publică banii necesari pentru campanie, tribunul Metellus se opuse.

— De ce? Întrebă Cezar.

— Pentru că nu îngăduie legile, răspunse Metellus.

Cezar ridică din umeri.

— Tribunule, îi spuse el, ar trebui să ştii că războiul nu este vremea legilor. Dacă nu-ţi plac lucrurile pe care am să le fac, dă-te la o parte din calea mea; războiul nu îngăduie o asemenea libertate în vorbire. După ce voi depune armele, după ce se va încheia o înţelegere, atunci vei putea să vorbeşti după plac. Îţi spun aceasta din bunătate, tribunule, să ştii! Pentru că eu sunt aici prin dreptul celui mai tare; pentru că şi tu şi cei din faţă sunteţi ai mei, îmi aparţineţi; eu pot să fac ce vreau cu voi, pentru că, la urma urmei, voi sunteţi prizonierii mei.

Şi cum Metellus voia să ridice tonul:

— Bagă de seamă, îi spuse Cezar, că mi-e mai uşor să te ucid decât să-ţi spun că am de gând s-o fac.

Metellus n-a stat să asculte mai multe şi s-a retras.

Cezar intră în templul lui Saturn, găsi vistieria deschisă – ne amintim că consulul Lentulus fugise atât de repede încât n-avusese timpul să o mai închidă – şi luă, fără greutate, toţi banii de care avea nevoie ca să poarte războiul. Suetoniu spune: trei mii de livre de aur.

Când era gata să plece în Spania ca să se lupte acolo cu Afranius, Petreius şi Varo, cei trei locotenenţi ai lui Pompei, Cezar îşi aruncă ochii în jurul lui.

Iată ce văzu: Cotta stăpânea Sardinia; Cato – Sicilia; Tuberon – Africa.

Cezar dădu ordin lui Valerius să ocupe Sardinia cu o legiune; lui Curion, să treacă în Sicilia cu două legiuni şi, după recucerire, să-l aştepte în Africa.

Pompei era la Dyrrachium.

Precizăm imediat că Dyrrachium este Durresul de astăzi.

Acolo îşi strângea armata şi o flotă.

— Vom arăta mai târziu câtă flotă şi câtă armată.

Valerius plecă în Sardinia.

Dar, înainte de a se îmbarca, sarzii îl izgoniseră pe Cotta.

Acesta fugi în Africa.

Cato era la Siracusa.

Acolo află că Assinius Pollion – unul din locotenenţii lui Cezar – sosise la Messina.

Assinius Pollion comanda avangarda lui Curion.

Cato, care încă nu ştia ceva sigur în legătură cu evenimentele de la Brindisi, trimise la el ca să-i ceară lămuriri asupra situaţiei.

Assinius Pollion îi spuse că Pompei era părăsit şi că îşi avea tabăra la Dyrrachium.

— Ce încurcate şi de nepătruns sunt căile sorţii! Strigă Cato. Cât timp Pompei se conducea fără judecată şi fără raţiune, fusese invincibil, iar astăzi, când vrea să-şi salveze patria şi luptă pentru libertate, succesul îl părăseşte.

Apoi, meditând pentru sine însuşi:

— Am destui soldaţi ca să-l gonesc pe Assinius din Sicilia; dar el aşteaptă o armată mai numeroasă decât cea pe care o are acum; nu vreau să ruinez insula atrăgând un război în sânul ei.

Să ni se ierte această vorbire pompoasă: de fiecare dată când îl cităm pe Plutarh, cităm un grec şi încă un grec din perioada de decadenţă.

Să revenim la Cato.

El îi sfătui pe siracuzani să îmbrăţişeze partida cea mai puternică, iar el se îmbarcă şi porni pe mare, ca să se întâlnească la Dyrrachium cu Pompei.

În schimb, Cicero continua să se afle în Italia. Se chinuia îngrozitor ca să ia o hotărâre: nu se întorcea nici la Roma, să-l întâlnească pe Pompei.

Sta la Cumae, gata să se îmbarce, dar nu se îmbarca, spunând că nu avea vânt favorabil.

În aceeaşi zi, probabil 1 mai, primi două scrisori: una de la Antonius (sunt cunoscute motivele urii dintre Antonius şi Cicero), cealaltă de la Cezar.

Iat-o pe prima: „Antonius, tribun al poporului şi propretor, lui Cicero, imperator, salut!

Dacă nu te-aş iubi, şi încă mai mult decât ai vrea tu să crezi, nu m-aş ocupa de un zvon care circulă pe aici şi pe care eu îl cred pe de-a-ntregul fals. Dar cu cât mă simt mai legat de tine, cu atât mai mult am dreptul să mă ocup de un zvon, chiar dacă el ar fi neîntemeiat.

Ai să treci marea, tu care îi iubeşti atât de mult pe Dolabella şi pe Tulia, tu care ne eşti atât de drag la toţi, tu, a cărui onoare şi consideraţie ne afectează pe noi ca pe tine însuţi, ţi-o jur pe Hercule!

Vreau să te conving că, în afară de Cezar, nu există nimeni pentru care să am o afecţiune mai mare decât pentru tine şi că, după părerea mea, nu există nimeni pe devotamentul căruia Cezar să conteze mai mult decât pe devotamentul tău.

De aceea, te implor, dragă Cicero, nu te angaja în nici o intervenţie care să te oblige; fereşte-te de cine a fost ingrat faţă de tine şi, ca să-l urmezi, nu fugi ca de un duşman de omul care face atâta haz de tine încât, pentru că te iubeşte, vrea să te vadă puternic şi onorat.

Îţi trimit această scrisoare prin Calpurnius, amicul meu personal, ca să vezi cât mi-e de scump tot ceea ce priveşte fericirea şi gloria ta!”

Am spus că în aceeaşi zi Cicero primea o a doua scrisoare; era adusă de Philotinus, de la Cezar.

„Cezar imperator, lui Cicero imperator, saluţi

17 aprilie N-ai de ce să te temi, nu-i aşa? Tu nu eşti omul care să facă ceva cu imprudenţă; totuşi, tulburat de nişte zvonuri, consider potrivit să-ţi scriu. În numele prieteniei noastre, nu te asocia unei cauze pierdute! Tu n-ai fost alături de această cauză când avea toate şansele; a refuza să treci de partea norocului ar fi nu numai să insulţi prietenia, dar să-ţi faci rău ţie însuţi. Oare nouă nu ne-a reuşit totul? Oare lor nu le-a fost potrivnic totul? Nu urma o cauză care este asemeni celei la ale cărui îndemnuri refuzi să iei parte; se pare, fără să mă înşel, că am comis o faptă condamnabilă, căci nimic din ceea ce ai putea face împotriva mea n-ar fi mai grav decât dacă ai face ceva Pentru duşmanul meu. Fereşte-te să părăseşti Italia (fac apel la prietenia ta; cred că am acest drept). Dealtfel în condiţiile în care ne aflăm, neutralitatea nu este oare situaţia care convine cel mai bine unui om cumsecade şi paşnic, unui bun cetăţean? Câţiva oameni care gândesc aşa au putut fi totuşi dezorientaţi de un sentiment de teamă şi de îndoială asupra mea. Dar tu, tu, care îmi cunoşti viaţa întreagă, care poţi să-mi analizezi toate acţiunile, care îmi cunoşti prietenia pentru tine, spune, ce-ai putea face mai bine decât să te abţii? Vino la Roma!”.

Toate aceste insistenţe eşuează: Cicero plecă din Cumae spre sfârşitul lui iunie, iar în ziua de 11 îi scria soţiei sale, Terentia, din portul Gaeta, că o puternică vărsare a bilei a pus capăt indispoziţiei care îl doborâse şi, ca o soţie pioasă şi plină de râvnă ce era, o ruga să ofere un sacrificiu lui Apollo şi lui Esculap.

Ce teamă avea sărmanul Cicero să nu se compromită nici faţă de zei, de vreme ce nu separa pe Apollo de Esculap, după cum nu separa pe Cezar de Pompei!

Primele veşti de la el, după această scrisoare, sunt din Epir, datate din luna februarie anul 706 de la întemeierea Romei, adică patruzeci şi şapte de ani înaintea erei noastre. Cicero intra atunci în al şaizecilea an.