LVII

Să-l urmăm pe Cezar în Spania; fiţi liniştiţi, un capitc 1 sau două ne vor fi de ajuns pentru întregul război pe can îl va purta acolo. Este adevărat că nici campania aceasta n-a durat prea mult: cred că vreo şase săptămâni.

Mai întâi a trecut Alpii.

Acelaşi Ahenobarbus care voise să se otrăvească la Corfinium şi căruia Cezar îi acordase viaţa şi-l lăsă liber să facă orice dorea se grăbise să-l întâlnească pe Pompei, aşa cum prevăzuse Cezar în scrisoarea către Cicero. Apoi strânse şapte brigantine, le încărcă cu oameni de pe proprietăţile sale şi se repezi cu ei în Marsilia.

La rândul său, înainte de a părăsi Roma, Pompei lăsase la vatră, la familiile lor, câţiva tineri din Marsilia care veniseră să-şi termine educaţia la Roma, sub patronajul lui. Pe aceştia îi însărcinase să le spună părinţilor lor că îi ruga să-şi amintească de obligaţiile pe Care le aveau faţă de el şi să nu prefere favoruri noi în locul celor vechi.

Aceşte două împrejurări făcură din Marsilia un oraş ostil lui Cezar. De aceea Marsilia chemase între zidurile sale munteni din împrejurimi, făcuse depozite de grâu din grâul luat de la ţară şi din cetăţile învecinate, organizase ateliere pentru forjat arme, reparase corăbiile, reparase spărturile din ziduri şi zidurile însele şi, în sfârşit, închisese porţile lui Cezar.

Cezar n-avea timp de asedii.

El chemă cincisprezece locuitori mai importanţi din oraş, îi rugă să nu fie ei primi care să-i declare război şi-i îndemnă să urmeze exemplul Italiei, care nu numai că s-a supus, dar a şi venit la el. Le spuse apoi că va aştepta răspunsul lor.

Ei reveniră, spunând că Marsilia a aflat că Italia era împărţită în două mari tabere: a lui Cezar şi a lui Pompei, şi că Marsilia, oraş grec, cere să rămână neutră.

Or, cum nu putea fi neutră dacă avea între zidurile sale pe Domitius cu oamenii lui, Cezar înălţă turnuri şi obloane de sabordare, porunci să se construiască la Arles douăsprezece galere, care se terminară şi se echipară în treizeci de zile. După ce sunt aduse la faţa locului, i se încredinţează lui Trebonius comanda asediului şi lui Decimus Brutus comanda flotei.

— Să nu se confunde acesta cu Marcus Brutus, vărul său: amândoi îl vor asasina pe Cezar, dar nu e nici un motiv ca să se confunde un asasin cu altul.

— Apoi, trimite pe Fabius cu cele trei legiuni cantonate pe timpul iernii la Narbonne, pentru a ocupa trecerea Pirineilor, pe care o apăra Afranius; ordonă celorlalte legiuni să le ajungă, iar el se aruncă pe drumul urmat de avangardă.

Cei trei locotenenţi ai lui Pompei împărţiseră astfel Spania între ei: Afranius guverna Spania interioară; Petreius – Estramadura şi Portugalia; Varo, restul, de la pădurea Cafionie până la Guadiana.

La apropierea lui Cezar, Petreius şi Afranius îşi uniră armatele şi-şi aşezară tabăra lângă Lerida.

Aveau la un loc cinci legiuni, optzeci de cohorte de infanterie şi cinci mii de cai. Fabius, locotenentul lui Cezar, avea şase legiuni şi trei mii de cai.

În plus, Cezar, în drumul său spre duşman, ridicase din Galia trei mii de călăreţi şi o mulţime de gasconi şi de Basci, foarte buni soldaţi mai ales pentru felul de război pe care avea să-l facă.

Circula zvonul că Pompei venea prin Africa şi că avea să sosească foarte repede în Spania cu o armată numeroasă. Era posibil de zece ori să fie aşa; contrariul părea complet imposibil.

Fie că-i lipsea numerarul -cum s-ar spune în zilele noastre – fie că voia să-şi lege comandanţii armatei de propria lui soartă, Cezar îşi adună ofiţerii şi împrumută de la ei toţi banii care nu le erau absolut necesari pentru cheltuielile personale, şi cu aceşti bani plăti soldaţii.

Cezar intră în Spania prin Perpignan, Mont-Louis, Puycerda. Ne servim de numirile moderne ale localităţilor pentru a fi mai lesne înţeleşi şi ca să putem fi uşor urmăriţi de cititori pe prima hartă care le-ar cădea în mână, dacă ar dori să facă aşa ceva.

El îl găsi pe Fabius stabilit pe râul Segre (Sicorius). Segre izvorăşte din munţii care înconjoară valea Andora, curge spre sud-vest, se uneşte, la Balaguer, cu râul Noguera, care îl face să-şi piardă numele, îşi continuă drumul prin Lerida şi se varsă în Ebru, la Menquinenza.

Fabius aruncase două poduri peste Segre, la o distanţă de o leghe unul de altul. Podurile acestea serveau pentru aprovizionarea cu furaje, căci regiunea prin care trecuse era complet pustiită.

Unul din poduri se prăbuşi sub greutatea unui convoi.

Era cu două zile înainte de venirea lui Cezar.

Afranius şi Petreius, care ocupau cursul râului, îşi dădură seama de accident văzând râul purtând resturi, şi atacară imediat soldaţii lui Cezar.

Plancus, care comanda convoiul şi care după prăbuşirea podului se găsea izolat de tabăra lui Fabius, se retrase pe o ridicătură şi făcu front de ambele părţi.

În timpul luptei, se văzură strălucind în depărtare steagurile a două legiuni.

Era Fabius, care venea în ajutorul lui Plancus.

Trecuse pe al doilea pod.

Afranius se retrage.

Două zile mai târziu, cum am spus, Cezar soseşte cu o escortă de nouă sute de călăreţi.

Podul fusese refăcut în noaptea dinaintea sosirii sale şi se terminase sub ochii lui.

Iată-l sosit; inamicul îi va recunoaşte prezenţa după loviturile pe care le dă.

La o depărtare de două mii de ani, este tactica lui Napoleon. Lumea îl credea la o sută de leghe; el soseşte noaptea şi atacă a doua zi.

Recunoaşte locurile, lasă şase cohorte pentru paza podului şi a taberei şi porneşte împotriva lui Afranius pe trei direcţii.

Afranius refuză lupta şi-şi masează soldaţii pe un deal.

Cezar îşi va aşeza tabăra la poalele dealului.

El ţine toată ziua armata pregătită de luptă, iar în spatele liniei de bătaie pe care o aliniază spre duşman restul armatei sapă un şanţ pe care Afranius nici nu-l bănuieşte.

La venirea nopţii, el se retrage dincoace de acest retranşament. A doua zi, el indică la trei legiuni trei şanţuri care mai trebuiau săpate; legiunile se pun pe lucru. Până seara, şanţurile sunt săpate.

Afranius a voit să-i împiedice din lucru, dar, văzându-l pe Cezar pe jumătate fortificat, n-a îndrăznit să părăsească poalele dealului.

Când se făcu ziuă, şanţurile erau întărite cu palisade.

Cezar are o tabără fortificată, în care îşi aduce bagajele; trupele rărr^n în cealaltă tabără.

A doua zi, luptă între Cfezar şi Afranius. La sfârşitul zilei, fiecare se laudă cu victoria; aşa cum se întâmplă întotdeauna când nimeni n-a învins.

Două zile mai târziu se petrece un accident mai grav: zăpada se topeşte în Pirinei, râul Segre se revarsă şi ia cu el cele două poduri ale lui Cezar.

Acelaşi lucru i se va întâmplă şi lui Napoleon pe insula Lobau, cu câteva zile înainte de bătălia de la Wagram.

Iată-l pe Cezar fără alimente şi fără posibilitate de a şi le procura.

Puţinul grâu se termină repede; nici o vită; toţi proprietarii de animale şi-au dus cirezile în afara regiunii. Grâul se vinde cu patruzeci de dinari oborocul.

Adăugaţi la aceasta trupele uşoare spaniole, obişnuite să treacă râul pe burdufuri, şi care zi şi noapte hărţuiesc armata lui Cezar.

De reconstruirea podurilor nici nu poate fi vorba; apele sunt prea mari, râul e prea vijelios.

Cezar e prins ca într-o capcană. Niciunul din soldaţii săi nu va scăpa; nici nu va fi nevoie să-i ucidă cineva: vor muri de foame. Vestea se răspândeşte şi ajunge până la Roma; de la Roma, trece în Iberia şi în Grecia.

La casa lui Afranius, la Villa Sacra, lumea face coadă. Afranius este salvatorul lumii! Se trimit lui Pompei mesageri şi mulţi senatori care până acum ezitaseră se decid, în sfârşit, şi trec de partea lui.

Numai că în toate acestea nu s-a ţinut seama de geniul şi de energia lui Cezar.

Cezar porunceşte soldaţilor să facă mici bărci, ca acelea pe care le-a văzut în Anglia.

Soldaţii lui Cezar sunt buni la toate; iată-i acum dulgheri.

Fundul şi părţile principale ale acestor bărci erau făcute din lemn uşor, restul din nuiele acoperite cu piele; sunt încărcate pe căruţe cuplate, apoi într-o noapte, sunt târâte la vreo cinci sau şase leghe de tabără.

Două sau trei sute de soldaţi trec râul, ocupă un mamelon şi se întăresc acolo.

Apoi, în timp ce ei împiedică apropierea duşmanului de capul de pod, este trecută o legiune.

După ce a trecut legiunea, se construieşte un pod care se ridică în două zile, pentru că se construieşte din ambele părţi iar duşmanul nu este în apropiere, ca să-i copleşească pe lucrători cu săgeţi.

După legiune, trece râul Segre cavaleria, care porneşte în galop şi-l surprinde pe inamic la furaj.

Apoi soseşte un convoi cu provizii şi bagaje, şi cu o escortă de şase mii de oameni de toate felurile: arcaşi din Rouergue, cavalerie din Galia, copii de senatori şi de cavaleri.

Belşugul reintră în tabără pe amândouă părţile, în acelaşi timp.

Cine a spus că Cezar a pierdut? Prea s-au grăbit cei din Roma, şi cei mai mulţi care au făcut un pas spre Pompei revin acum şi fac doi paşi spre Cezar.