LXI

Ceea ce dăduse această mare încredere în Cezar fusese mai întâi geniul său, dar şi o presimţire. Deşi de când îi anunţaseră moartea, Cezar jurase să nu le mai asculte, credea totuşi în prevestiri; ca toţi oamenii mari, era superstiţios; la unele genii, superstiţia nu este slăbiciune, ci orgoliu…

În momentul când se pregătea să plece din Roma, Cezar făcu un sacrificiu Fortunei. Taurul care trebuia ucis scăpă din mâinile gardienilor şi fugi din oraş înainte de a fi fost atins măcar; apoi, întâlnind un iaz, îl traversă înot.

— Ce poate să însemne asta? Întrebă Cezar pe ghicitori.

— Iată ce vrea să însemne: că eşti pierdut dacă rămâi în Roma şi dacă nu traversezi chiar acum marea, lac întins care te desparte de Pompei, căci trecând de partea cealaltă a mării te aşteaptă victoria şi norocul.

Cezar plecă, însărcinându-l pe Antonius să-i aducă restul armatei.

Chiar din a doua zi de la plecare se răspândi vestea în tot oraşul; copiii din Roma se împărţiră în două tabere, unii cezarieni şi alţii pompeieni, şi începură un mic război cu pietre.

Rezultatul acestui mic război a fost o mare bătălie în care se observă că pompeienii fuseseră învinşi.

În timpul acesta, Cezar se găsea în Appolonia, pe care garnizoana pompeiană nici nu încercase măcar să o apere.

Sunt mai multe oraşe cu acest nume, sau, mai curând, erau atunci mai multe Appolonii. Prima în Macedonia, înspre sud-vest de Salonic; astăzi se numeşte Polina; a doua în Tracia, la intrarea în golful pe care îl formează Pontul Euxin: astăzi se numeşte Sizeboli; a treia în Cirenaica, situată pe malul mării, la nord de Cyrene, căreia îi servea ca port: astăzi se numeşte Marza-Susa; a patra în insula Creta, pairia filosofului Diogene; se mai numea şi Eleutera; a cincea în Paleştina, lângă Cesareea, şi care astăzi se numeşte Arzouf; în sfârşit, a şasea în Iliria, lângă vărsarea râului Aous, astăzi Vuissa.

Cezar se afla în aceasta din urmă.

Acolo aşteptase restul armatei, care nu mai venea.

Oamenilor ca Cezar nu le place să aştepte. Mai întâi trimise mesageri la Brindisi cu ordin de a spune soldaţilor să se îmbarce imediat şi să nu cruţe vasele.

— N-am nevoie de vase, spunea el, am nevoie de oameni.

După câtva timp, văzând că soldaţii nu mai vin, se hotărî să-i caute chiar el.

Atunci încercă una din acele acţiuni nebuneşti care i-au reuşit de atâtea ori în Galia.

El trimise trei sclavi pe malul râului Aous, care se afla doar la vreo două mile depărtare, cu sarcină de a spune primului barcagiu pe care l-ar fi întâlnit că Cezar voia să trimită un mesager în Italia şi că trebuie să-i asigure un loc acestui mesager în prima barcă gata de plecare spre Brindisi. Dacă n-ar fi găsit nici o barcă pregătită pentru Plecare, sclavii trebuiau să închirieze una şi să-l autorizeze pe patron ca, în afară de trimisul lui Cezar, să ia câţi pasageri ar fi vrut, căci cu cât erau mai mulţi pasageri, cu atât trimisul lui Cezar ar fi putut mai bine să treacă neobservat.

După mai puţin de o oră, sclavii reveniră, anunţându-l pe Cezar că totul era pregătit pentru aceeaşi seară.

Cezar îşi invită amicii la cină, aşa cum făcuse la Ravena, când se pregătea să plece la Roma; apoi, tot ca la Ravena, îi părăsi în timpul mesei, spunându-le să nu se îngrijească de el, pentru că avea să revină curând.

Intrând în cort, se îmbrăcă în costum de sclav, se duse singur până la malul râului şi, recunoscând barca după indicaţiile date, îi spuse patronului:

— Am sosit! Eu sunt mesagerul lui Cezar.

Patronul îl primi în barcă, unde mai aşteptau şapte Sau opt pasageri.

Cezar grăbi plecarea cât putu mai mult: era important să se profite de întunericul nopţii pentru a trece neobservat printre flota pompeiană.

Graţie vâslelor şi curentului, totul merse bine cât timp s-a plutit pe râu în jos. Dar, pe măsură ce se apropiau de vărsare, valuri din ce în ce mai înalte năvăleau între cele două maluri ale râului, formând un fel de flux care împiedica barca să înainteze, sau nu-i îngăduia să înainteze decât cu foarte mare greutate.

În sfârşit, veni un moment în care toate eforturile deveniră inutile: Un val sfărâmă cârma, iar patronul, îngrozit, porunci vâslaşilor să pornească în susul râului.

Atunci, Cezar se ridică şi, desfăcându-şi haina, spuse cuvintele istorice:

— Nu te teme, căci îl transporţi pe Cezar şi norocul Lui!

Această dezvăluire dădu curaj barcagiului şi vâslaşilor; reunindu-şi puterile, ei reuşiră să treacă barajul care se formase la gura fluviului.

Dar, odată pe mare, fu imposibil să se mai poată stăpâni barca; minată de vânt şi de valuri, ea fu aruncată pe plajă.

Tntre timp făcându-se ziuă, riscau să fie prinşi de inamic.

— Oh! Noroc! Noroc! Murmură Cezar, mă părăseşti?

Apoi porunci să se pună barca pe râu şi, cu ajutorul Vântului care o împingea spre interior şi a vâslelor care înfrânau curentul, în mai puţin de o jumătate de oră străbătu cele câteva mile care îl despărţeau de tabără.

Înapoierea lui fu o adevărată sărbătoare. Se aflase de plecarea lui şi îl credeau pierdut. Unii îi lăudau curajul, alţii îi dezaprobau îndrăzneala.

Soldaţii se adunară în grabă în jurul lui. Unul dintre ei fu împuternicit să vorbească în numele lor.

— Cezar, spuse el, ce ţi-au făcut cei pe care îi numeai amicii tăi, că ţi-ai pierdut speranţa de a învinge împreună cu ei şi te duci să-i cauţi pe cei absenţi, îndemnat de o îngrijorare jignitoare? Este adevărat că suntem mai puţin numeroşi decât duşmanul; dar oare nu contai tu pe noi când trebuia să luptăm împotriva galilor? Cezar, armata ta îţi cere să-i redai încrederea pe care nu merită să o piardă.

Ceea ce îl împiedica pe Antonius să iasă din Brindisi era vigilenţa lui Bibulus.

Bibulus muri, iar comanda mării îi fu dată lui Libon.

Antonius, aflând de această moarte, se hotărî să profite de tulburarea care trebuia să se fi produs în armata navală; şi în timp ce Gabinius făcea un ocol pe uscat, el atacă direct vasele care închideau portul Brindisi. Navele lui transportau douăzeci de mii de pedestraşi şi opt sute de cai.

Linia care ţinea marea şi bloca portul fu sfărâmată în ciocnire. Antonius şi vasele sale trecură, însă flota lui Libon se regrupă şi porni în urmărirea lui. Din fericire, vântul de sud îl împinse pe duşman în fundul golfului. Este adevărat că acelaşi vânt îndrepta şi vasele lui Antonius spre stâncile de care nu aveau să întârzie să se sfărâme; ajunseseră atât de aproape încât Antonius şi oamenii săi se credeau pierduţi când, dintr-o dată, vântul îşi schimbă direcţia şi începu să bată dinspre sud spre nord-est. Antonius îşi orientă repede pânzele şi, plutind de-a lungul coastei, o văzu acoperită de sfărâmăturile flotei lui Pompei.

Profitând de această ocazie, făcu numeroşi prizonieri, ocupă portul Lissus, vecin cu portul Dyrrachium, şi ajunse în tabăra lui Cezar cu un prestigiu dublu: acela de a-i fi adus puternice întărituri şi veşti bune.

Până atunci, doar un miracol îl salvase pe Cezar.

Pompei, care hotărâse să-l zdrobească prin orice mijloc, se îndreptă spre Appollonia, stăpânit de această Idee, însă, întâlnind în drum râul Apsus, trimise doi oameni să sondeze adâncimea vadului.

Unul din soldaţii lui Cezar, care văzu cei doi soldaţi în apă, se aruncă în râu după ei, îi atacă şi-i ucise.

Pompei se hotărî să arunce un pod peste apă.

Podul fu construit; Cezar îi lăsă în pace, socotind că la un moment dat avea să-i atace pe cei care ar fi trecut.

Dar nu fu nevoie să facă nici un efort: abia apucaseră să treacă podul vreo două sau trei sute de oameni, când podul se prăbuşi. Toţi cei care se aflară pe el căzură în apă şi se înecară; cei care apucaseră să treacă, fură ucişi până la cel din urmă de soldaţii lui Cezar.

Pompei privi acest dublu eveniment ca un semn rău şi se retrase.