LXII

După sosirea lui Antonius şi a celor douăzeci de mii de oameni, Cezar se hotărî să înceapă ofensiva.

Pompei se retrăsese la Asparagos, lângă Dyrrachium Cezar îl urmări, ocupă în trecere oraşul partenienilor, în care Pompei îşi instalase o garnizoană, iar a treia zi, găsindu-se faţă în faţă cu rivalul său, dădu bătălia…

Iată-ne ajunşi la ultima bătălie, la lupta supremă. Să ni se permită să ne oprim un moment în faţa evenimentelor asupra cărora lumea întreagă îşi îndreptase privirile, cu respiraţia întretăiată.

Problema, redusă la termenii săi cei mai simpli, era următoarea: Avea să triumfe oare aristocraţia cu ajutorul elevului lui Sylla? Sau va triumfa poporul cu ajutorul nepotului lui Marius? Italia va fi copleşită de proscripţiile lui Pompei? Roma va beneficia de clemenţa lui Cezar?

Nu sunt un creator de teorii, nu sunt un căutător de aluzii; înţelege deci aşteptarea generală.

Ochii lumii întregi erau aţintiţi asupra acestui puncl din Epir. Galia, Spania, Africa, Egiptul, Siria, Asia, Grecia, în sfârşit, lumea întreagă, am spus-o, privea cu respiraţia tăiată. Orientul şi Occidentul, nordul şi sudul se întrebau: „Ce-o să se întâmple cu noi?”

Occidentul, adică forţa viitorului, era pentru Cezar; Orientul, adică măreţia trecutului, era pentru PompeiNordul însă nu exista, după cum nu exista nici sudul.

18. A. Dumas ^73

După cum spuneam, a treia zi, Cezar, găsindu-se în fata lui Pompe; îi oferi lupta.

Speriat de cele două prevestiri de care am vorbit, Pompei rămase în tabără.

Cezar aşteptă o parte din zi şi, văzând că Pompei refuza lupta, îşi retrase trupele în tabără.

Apoi concepu alt plan.

Pe poteci înguste, periculoase, asemeni celor pe care le urmase în Spania, el porni pe drumul spre Dyrrachium. Intenţia lui era de a-l izola pe Pompei de acea localitate, adică de a-i tăia aprovizionarea cu alimente şi muniţii.

Văzându-l că face un ocol atât de mare, Pompei a crezut, aşa cum crezuse şi Afranius şi Petreius pe malul râului Segre, că din lipsă de alimente Cezar se retrage. El trimise cercetaşi pe urmele lui şi aşteptă.

Cercetaşii se întoarseră în cursul nopţii, spunând că Cezar nu bătea în retragere, ci că, făcând acest mare ocol, venea să se plaseze între Pompei şi Dyrrachium.

Pompei ordonă să se ridice tabăra chiar atunci şi se îndreptă spre oraş, pe drumul cel mai scurt.

Cezar, care presimţise această manevră, mergea pe jos în fruntea soldaţilor, încurajându-i, trecând obstacolele cel dintâi, neacordând decât popasuri scurte, grăbind plecarea şi explicând importanţa unei mişcări rapide.

A treia zi, când se crăpă de ziuă, se văzură în acelaşi timp şi zidurile cetăţii Dyrrachium şi soldaţii lui Pompei; numai că el avea asupra lor un avans de o oră. Ceea ce li se întâmplase în Spania lui Afranius şi Petreius.

Dându-şi seama că Cezar era prevenit, Pompei îşi instală tabăra pe o stâncă dominând marea şi la adăpostul căreia se afla un fel de port în care îşi strânse vasele: cu ele se aproviziona cu alimente din Asia şi din alte puncte supuse de el în Orient.

Dimpotrivă, Cezar era izolat şi redus numai la resursele locale. El nu putea aduce alimente din Orient, care nu-i aparţinea, şi nu putea aduce nici din Occident, de care era separat de cele cinci sute de corăbii ale lui Pompei. El trimise curieri ca să cumpere din Epir, impuse toate oraşele la dări în natură şi trimise după grâu la Lissus, în oraşul partenienilor, şi în toate cetăţile şi castelele din apropiere.

Dar se găsea într-o ţară de munte, puţin propice pentru agricultură: grâul lipsea pretutindeni. Dealtfel, Pompei, observând totul ca un vultur, de la înălţimeaStâncii pe care se afla, şi fiind mai bine înzestrat cu cavalerie decât Cezar, vedea de departe apropiindu-se convoaiele, arunca asupra lor cavaleria lui uşoară şi le prăda.

Cezar se hotărî să asedieze în acelaşi timp şi Dyrrachium şi pe Pompei, adică şi oraşul, şi armata.

Era un plan gigantic care, pentru oricine altul în afară de Cezar şi pentru orice alţi soldaţi în afară de soldaţii lui Cezar, ar fi părut un vis.

Dacă ar fi reuşit, ce-ar fi gândit lumea despre această noutate care se va răspândi despre el?

Pompei refuză lupta şi Cezar îl asediază!

În opt zile, el construi douăspreze forturi pe creasta munţilor al căror vârf era ocupat de Pompei. El legă aceste forturi între ele prin şanţuri şi linii de comunicaţie; erau asemeni circumvalaţiunilor pe care le trasase în Galia.

Pentru că Pompei nu voia nici să părăsească coasta, nici să se îndepărteze de Dyrrachium, după cum nu putea nici să împiedice lucrările lui Cezar decât atacându-l, ceea ce nu era dispus să facă, nu-i mai rămânea decât să ocupe cât mai mult pământ, ca să disloce, depărtându-le, trupele lui Cezar. Aşa ceva îi era uşor, având de două ori mai mulţi oameni decât adversarul său.

Aşa fiind, Pompei construi şi el douăzeci şi patru de forturi, care formau un circuit pe o lungime de aproape patru leghe.

În interiorul acestor patru leghe, el păştea caii ca întrun parc, în timp ce flota îl aproviziona din belşug cu grâu, carne şi vin.

Cezar trasă o linie de şase leghe lungime şi construi treizeci şi şase de forturi!

Cum este de la sine înţeles, Pompei nu-l lăsa pe Cezar să-şi continue liniştit această muncă.

De cum îl vedea că ocupă vreo nouă înălţime. Pompei trimitea împotriva lui Cezar luptători cu praştia sau arcaşi, dar soldaţii lui Cezar, în cea mai mare parte gali, spanioli sau germani, erau ingenioşi ca nişte francezi moderni. Lucrătorii îşi făcuseră căşti din pâslă, din piele sau din pânză tighelită, care amortizau loviturile.

Era un spectacol ciudat să vezi această armată lipsită de toate şi numărând doar patruzeci de mii de oameni, asediind o armată de peste optzeci de mii de oameni, care dispunea de toate din abundenţă.

Stomacurile din nord şi din apus, şi de unde ar fi, a-u Totuşi nevoie de hrană; însă, susţinute de Cezar, nu se plâng şi mănâncă orz, legume, ba chiar şi iarbă în loc de pâine. Şi cum la un moment dat ajunse să lipsească şi orzul, şi legumele, cei care fuseseră în Sardinia, cu Valerius, descoperiră o rădăcină care, înmuiată în lapte, dădea un fel de pâine, şi cu toate că nu aveau prea multă nici din aceasta, soldaţii lui Cezar aruncau acest fel de pâine peste întăriturile lui Pompei, pentru a le arăta acestora cu ce ştiau să se hrănească duşmanii lor.

Apoi, strigau de la un fort la altul:

— Ah! În sfârşit te avem în mână, Pompei! Şi acum, când eşti în mâinile noastre, mai degrabă mâncăm coajă de copac decât să-ţi dăm drumul!

Pompei poruncise să se ascundă pâinea pe care o aruncau soldaţii lui Cezar, pentru ca tinerimea spilcuită din Roma, care îl urmase, să nu vadă cu ce fel de barbari avea de-a face şi cu ce animale sălbatice va trebui să lupte într-o zi.

Cato şi Cicero se aflau în Dyrrachium şi vedeau de acolo totul.

Cicero, cu felul lui batjocoritor, nu lăsa să treacă nici

0 zi fără să-l împroaşte pe Pompei cu vreunul din acele cuvinte biciuitoare pe care ştia să le spună. Se găseşte în Plutarh lista acestor glume, greu de înţeles pentru noi.

În schimb, lui Cato, care sub cinismul său ascundea un om cumsecade şi care nu avea o fire potrivâtă pentru un război civil, nu-i plăcea să glumească în asemenea momente nenorocite. El decretă că nici un oraş nu va fi plădat, chiar dacă ar fi fost cucerit prin asalt; că nici un soldat roman nu va fi ucis după încetarea luptei.

Şi aşteptă, cu această speranţă.

Bietul Cato! De ce n-avea el spiritul lui Cicero! Ar fi avut mai puţină inimă.