LXIII

Să vedem ce se petrece la Roma.

Împiedicându-i pe debitori să fie declaraţi complet faliţi, Cezar nu mulţumise toată lumea. Vă daţi bine seama că întreaga armată – asta am uitat să v-o spun – care, la gestul pe care îl făcuse Cezar întinzând mâna pe care purta inelul şi răsfirând cele cinci degete, crezuse că

1 se promite fiecărui om cinci mii de sesterţi şi inelul De cavaler; vă daţi seama, zic, că armata aceasta trecea prin momente de nemulţumire: aţi văzut că o legiune se revoltase la Piacenza şi o alta pe Via Appia.

Or, singurul dar pe care îl primise armata fusese două mii de sesterţi pentru fiecare om.

Însă, odată ajuns în fata duşmanului, armata nu se mai plângea; mânca iarbă în loc de pâine, se pregătea să mănânce scoarţă de copac şi lapte şi lupta.

Cei care se plângeau erau cei din şleahta lui Catilina şi a lui Clodius; erau debitorii insolvabili care se refugiaseră în tabăra lui Cezar ca să fugă de condamnare şi să aştepte tabulae novae.

Vreţi să ştiţi ce speria Roma?

— Şi observaţi că dau date precise, ca să nu se creadă că fac numai aluzii; vai! Toate revoluţiile seamănă între ele, fie că au loc cu cincizeci de ani înaintea erei noastre, sau cu o mie opt sute de ani după aceea: aceleaşi interese nasc aceiaşi oameni şi, fie că se cheamă Rullus sau Babeuf, este vorba de aceeaşi teorie. Vreţi, aşadar, să ştiţi ce speria Roma în vremea când Cezar era stăpânul ei? Citiţi-l pe scriitorul din Amiterne, omul care, surprins în conversaţie criminală, cum spun englezii, cu Fausta, soţia lui Milo, se aruncă de necaz în partidul democratic al lui Clodius; el unul din principalii agenţi ai tulburărilor care au dus la moartea şefului său; el, care a fost exclus din Senat de cenzor din cauza imoralităţii; el, care a fost corespondentul şi persoana de încredere a lui Cezar la Roma; el, care a venit în tabăra acestuia după Antonius, Curion şi Cassius; el, care, mai târziu, după moartea lui Juba, numit proconsulul Numidiei, se va înapoia atât de bogat, încât se va face moralist şi istoric în frumoasa lui vilă înconjurată de grădini imense, de pe Quirinal. Citiţi-l pe Salustiu!

Lucrările sale au fost: 1. Marea sa Istorie, în cinci cărţi, cuprinzând toate evenimentele petrecute la Roma de la moartea lui Sylla până la Conspiraţia lui Catilina; ea s-a pierdut şi nu cunoaştem din ea decât câteva fragmente: 2. Războiul lui Catilina; 3. Războiul lui Jugurta; 4. Două Scrisori politice adresate lui Cezar; una scrisă în ajunul intrării acestuia în Roma, la înapoierea din Africa; alta, după bătălia de la Pharsalus.

Citiţi ce-i scrie lui Cezar: „Oameni pângăriţi de depravare şi de crime, care te credeau gata să le dai Republica pe mâna lor, au venit în masă în tabăra ta, ameninţând cu jaful pe cetăţenii Nevinovaţi, dar nu numai cu jaful, ci şi cu moartea, şi odată cu moartea, cu tot ce se poate aştepta de la nişte oameni corupţi. Dar când au văzut că tu nu-i scuteşti de plata datoriilor, că nu le dai pe mână cetăţenii ca pe nişte duşmani, au părăsit totul; doar puţini dintre ei s-au considerat mai în siguranţă în tabăra ta decât în Roma, atât de mult se temeau de creditori! Dar este de necrezut, cât de mulţi şi ce oameni au abandonat cauza ta pentru a trece de partea lui Pompei, şi au ales tabăra acestuia ca un azil inviolabil pentru debitori”.

Unul din aceşti oameni de care vorbeşte Salustiu era pretorul Coelius, al cărui nume parcă l-am mai pomenit. El conta foarte mult pe tabulae novae. În fapt, un om de spirit – oamenii de spirit au adesea multe datorii – acela care, certăreţ înverşunat, îi spunea odată unui client al său prea servil, cu care mânca împreună, şi care era întotdeauna de părerea lui:

— Hai, spune măcar o dată nu, ca să fiu cel puţin o dată de altă părere!

Or, după plecarea lui Cezar în Grecia, Coelius îşi dădu seama că partida lui Cezar era partida cămătarilor, în aprilie 705, el îi scria lui Cicero: „în numele tuturor celor care îţi sunt dragi, în numele copiilor tăi, te conjur, dragă Cicero, să nu te pierzi şi să te compromiţi prin vreo faptă necugetată. Nu ţi-am spus nimic întâmplător, nu te-am sfătuit niciodată în mod superficial, martori îmi sunt zeii şi oamenii. Jur pe prietenia noastră!

Dacă ai vreo oarecare afecţiune pentru mine, pentru băiatul tău, pentru familia ta; dacă nu vrei să ne distrugi ultimele noastre speranţe, dacă cuvântul meu şi al excelentului tău ginere au vreo trecere la tine, dacă nu vrei să ne tulburi vieţile, te implor, nu mă pune în situaţia de a urî şi a repudia un partid al cărui triumf trebuia să ne salveze; sau dacă urmezi partida proteonică, să fac promisiuni împotriva propriei tale persoane, gândeşte-te că ai întârziat prea mult să te pronunţi, pentru a nu apare suspect. Să înfrunţi, când e victorios, pe omul care te-a menajat atunci când situaţia ta era şovăitoare; să te uneşti în fuga lor cu cei a căror poziţie n-ai susţinut-o, înseamnă să procedezi în mod necugetat. Ai grijă, voind prea mult să faci parte din partida celor buni, să nu ajungi să nu mai faci parte din ea! Aşteaptă măcar evenimentele din Spania: Spania e a noastră de cum o pune Cezar Piciorul acolo, ţi-o spun eu; şi dacă ei pierd Spania, spunemi, te rog, ce le mai rămâne?”

Şi Coelius se duce în Spania, luptă pentru Cezar şi se întoarce la Roma împreună cu Cezar, şi contează pe tabulae novae pe care le va institui Cezar: dar nici pomeneală! Ceelius este înşelat în aşteptările sale. În loc de a autoriza falimentul toatal, Cezar nu autoriză decât un faliment modest, de douăzeci şi cinci la sută.

Dar nu pe aşa ceva contase Coelius.

De aceea, un an mai târziu, în martie 706, îi scrie lui Cicero: „Oh! Dragul meu Cicero, de ce n-am venit şi eu cu voi la Formies în loc să mă fi dus în Spania, cu Cezar! De ce n-am mers şi eu la Pompei, împreună cu voi!

De-ar fi fost şi Curion din partida asta, ca Appius Claudius; Curion, a cărui prietenie m-a antrenat în această cauză detestabilă. Da, îmi dau seama, pe de o parte afecţiunea, pe de altă parte ura m-au făcut să-mi pierd capul. Nu că m-aş îndoi de justeţea cauzei noastre, dar mai bine mort decât să ai a face cu oamenii aceştia Dacă nu ne-am teme de represalii din partea voastră, de mult n-am mai fi fost aici.

La Roma, în afară de câţiva cămătari, totul este de-al lui Pompei, şi oamenii, şi ordinele. Am atras de partea voastră până şi calicimea care ne era atât de devotată, şi chiar şi ceea ce se numeşte poporul. Aveţi răbdare, am să vă fac să fiţi victorioşi chiar împotriva voastră: vreau să fiu un al doilea Cato. Dormiţi, de nu vă daţi seama, cât ne expunem, cât de slabi suntem? În momentul de faţă nu sunt animat de nici un interes; dar de felul meu sunt răzbunător dacă sunt tratat cu ticăloşie.

Voi, acolo, ce faceţi? Vreţi să daţi lupta? Aveţi grijă, este cel mai puternic dintre duşmanii voştri. Nu cunosc trupele voastre, dar ale lui Cezar ştiu să se bată şi nu se tem nici de frig, nici de foame. Adio!”

Vă spuneam că acest Coelius era un om deştept. După ce prezisese că Cezar avea să cucerească Spania, iată-l prevestind că Cezar îl va bate pe Pompei; – ceea ce nu-l împiedică să-i declare război lui Cezar, atât era de răzbunător.

Deodată se află în tabăra lui Cezar că amicul Coelius îşi face de cap la Roma.

Mai întâi pune să i se aşeze scaunul său alături de Scaunul celuilalt pretor, Caius Trebonius, care avea misiunea să facă dreptate cetăţenilor; apoi anunţă că va primi plângerile debitorilor împotriva hotărârilor date de arbitri şi a ordonanţelor lui Cezar.

Nimeni nu se prezintă să se plângă.

Atunci, Coelius propune un edict prin care să se permită debitorilor să-şi achite datoriile în şase rate, fără dobândă.

Dar consulul Servilius Isauricus, pe care Cezar l-a lăsat în urma lui la Roma, se opune la această măsură.

Ce face Coelius? Renunţă la primul său edict şi proclamă alte două, în speranţa de a provoca o rebeliune.

Nimic: poporul nu mişcă.

Şi totuşi, lui Coelius îi trebuie o răscoală, iată ce inventează: cât timp va dura războiul, chiriaşii nu vor fi obligaţi să plătească chirie.

Ah! Pentru asta, chiriaşii strigă vivat; lumea se adună în Forum; se produce o emoţie, cum se spunea pe atunci.

În timpul acestei emoţii, Trebonius este dat jos de pe scaunul său de judecată şi, căzând pe scări, îşi sparge capul.

Consulul intervine; îşi face raportul, iar Coelius este dat afară din Senat.

Coelius vrea să se adreseze poporului şi se urcă la tribună; lictorii îl dau jos.

Coelius strigă sus şi tare că se va duce la Cezar să i se plângă, dar, în ascuns, trimite o ştafetă la Milo, cerându-i să facă o diversiune în Italia cu nemulţumiţii pe care îi va putea aduna.

— Vă amintiţi de Milo, este exilat la Marsilia şi mănâncă rândunici de mare!

Milo strânge vreo sută de oameni şi intră în Italia.

Coelius, însoţit de câţiva gladiatori care îi mai rămân de la jocurile sale, se întâlneşte cu el şi iată-i pe amândoi bătând drumurile de ţară şi anunţând că acţionează în numele lui Pompei şi că posedă în acest sens scrisori pe care le-a adus Bibulus. Notaţi că Bibulus murise, dar ei nu ştiau.

Amândoi anunţă anularea datoriilor; nimeni nu se mişcă.

Milo eliberează câţiva sclavi şi cu ei asediază un oraş din Calabria.

Este ucis de o piatră aruncată în el, peste zidul oraşului, de pretorul Quintus Pedius, care se închisese acolo cu o legiune.

Coelius asedie Thurium. Acolo, în timp ce incită nişte călăreţi spanioli şi gali, cărora le oferă bani ca să părăsească partida lui Cezar şi să treacă de partea lui Pompei, unul dintre călăreţi, care, fără îndoială, nu-l găseşte destul de elocvent sau i se pare că e prea prolix, îşi înfige spada în el.

Aşa sfârşesc Milo şi Coelius, şi odată cu ei şi răzmeriţa Lor.