LXIV

Aşadar, Cezar şi cei patruzeci de mii de oameni ai lui asediau pe Pompei şi cei o sută de mii de soldaţi ai acestuia.

Pompei se hotărî să facă o dublă ieşire: una din tabăra sa, una din Dyrrachium.

Prin aceste două ieşiri, Pompei urmărea să ocupe un munte situat dincolo de puterea de bătaie a săgeţilor soldaţilor lui Cezar şi să-şi stabilească acolo o parte din trupe.

El atacă pe cezarieni prin trei puncte, iar garnizoana din Dyrrachium face la fel.

Se luptă deci în şase puncte deodată.

Pompei fu respins peste tot.

El pierdu două mii de oameni, un mare număr de voluntari şi de căpitani, printre care Valerius Flarrus, fiul lui Lucius Valerius, care fusese pretor în Asia.

Cezar pierdu doar douăzeci de oameni şi captură şase stindarde.

Patru centurioni, apărând un fort asupra căruia se năpustiseră soldaţii lui Pompei, îşi pierdură câte un ochi şi, cea ce va da o idee despre violenţa atacului, raportară că numai în fort găsiseră treizeci de mii de săgeţi. Numai scutul centurionului Scaeva fusese străpuns de două sute treizeci de săgeţi.

— Am povestit cum acest viteaz, deşi cu ochiul scos, ucisese doi soldaţi ai lui Pompei, prefăcânduse că se predă.

— Un oarecare Minutius primise în scutul său o sută douăzeci de săgeţi, iar corpul îi fusese străbătut în şase locuri.

Pe cel de al doilea îl cinsti şi-l recompensă în alt fel, dar aşa încât să fie pe deplin satisfăcut, căci se vindecă de toate cele două răni pe care le primise.

Ceilalţi primiră plată dublă şi raţie dublă, între timp, Scipio sosi din Asia. Cezar, care nu scăpa nici un prilej ca să încerce o înţelegere, îl trimise la el pe Appius Claudius, amicul său.

Se ştie că Scipio era sorcul lui Pompei şi avea o mare influenţă asupra ginerelui său.

Din nefericire, alături de Scipio se găsea faimosul Favorinus, acela care îl imita pe Cato şi oferea morcovi, napi şi castraveţi în timpul jocurilor pe care le dădea. El îl împiedică pe Scipio să-l asculte pe Claudius.

Însă, situaţia lui Pompei se înrăutăţise: apa pentru oameni lipsea, lipseau şi furajele pentru animale. Întrucât Cezar deviase toate cursurile de apă, oamenii nu mai aveau decât o jumătate din raţia de apă. Caii şi animalele de povară nu primeau decât frunze şi rădăcini de trestie tocate. Curând, animalele de povară fură lipsite şi de această hrană, aşa proastă cum era, ca să fie păstrată numai pentru cai.

Catârii şi măgarii muriră; mirosul cadavrelor dădu naştere în tabără unui fel de epidemie.

Se aduseră furaje pe mare, dar nu se putea procura decât orz în loc de ovăz, iar caii, fiind aproape toţi din Grecia şi din Pont, nu erau obişnuiţi cu o astfel de hrană În cele din urmă, Pompei, ruşinat, se hotărî să încerce o ieşire Întâmplarea îl favoriză.

În tabăra lui Cezar se aflau doi cavaleri alobrogi, fiii unui şef pe nume Albucile; amândoi erau viteji, amândoi luptând bine în războaiele cu galii, obţinuseră ca recompensă primele grade; în plus, prin protecţia lui Cezar, ei fuseseră primiţi în Senat înainte de vârstă cerută de lege.

Cezar îi stima mult şi le dăduse pământuri luate de la duşman. Dar toate acestea nu le ajungeu. Având comanda călăreţilor din ţara lor, ei reţinuseră solda acestora, spunând că nu le-o dăduse Cezar Soldaţii se plânseră lui Cezar Cezar îi chestiona şi află nu numai că cei doi gali nu le plăteau oamenilor soldele cuvenite din banii pe care îi primeau, dar mai şi exagerau situaţia oamenilor pe care îi comandau şi, de un an, raportau că au dat două sute de oameni şi două sute de cai, care în realitate nu existaseră niciodată.

Cezar consideră că nu era momentul potrivit ca să facă scandal, dar îi chemă pe amândoi la el, îi mustră în particular, le reproşa această delapidare, spunându-le că toţi se puteau încrede în generozitarea lui Cezar, şi ei mai mult ca oricare alţii, pentru că el le făcuse dovada acestei generozităţi.

Observaţiile acestea îi jigniră. Ei se întoarseră la cortul lor, se sfătuiră şi hotărâră să schimbe partida şi să treacă de partea lui Pompei.

În plus, pentru a fi mai bine primiţi de acesta, hotărâră să-l ucidă pe Volusius, generalul comandant al cavaleriei.

Însă, fie că nu se ivi nici un prilej favorabil, fie că întâmpinară prea multe greutăţi, ei se mulţumiră să împrumute de la prietenii lor cât mai mulţi bani, ca şi cum ar fi voit să plătească soldaţilor ceea ce le reţinuseră în mod necuvenit; cu banii aceştia cumpărară cai, de care Pompei ducea lipsă în tabără, şi trecură la duşman cu toţi cei care consimţiseră să-i urmeze, adică vreo sută de oameni.

Pompei nu era obişnuit cu asemenea dezertări. Aşa că le făcu o primire sărbătorească şi-i plimbă prin toată tabăra.

Apoi, seara, îi chemă în cortul său, află de la ei punctele puternice şi slabe ale taberei lui Cezar şi notă distanţele la care se găseau corpurile de gardă unele de altele.

Bine informat, fixă surpriza pentru a doua zi.

La venirea nopţii, el dădu ordin să se îmbarce mulţi arcaşi şi infanterie uşoară, cu fascine ca să umple şanţurile, apoi scoase din tabără şaizeci de cohorte şi le îndreptă, de-a lungul mării, spre locurile unde tabăra lui Cezar se găsea mai aproape de ţărm şi mai departe de comandamentul taberei.

Punctul pe care Pompei se hotărî să-l atace era apărat de chestorul Lentulus Marcellius şi de legiunea a doua.

Lentulus Marcellius era bolnav, iar Fulvius Postumus îi fusese dat ca să-l susţină, şi, la nevoie, să-l înlocuiască.

În părţile acestea se găseau două linii de apărare ale taberei lui Cezar: una în faţa inamicului, al cărei şanţ avea o adâncime de cincispreze picioare şi un meterez de zece picioare înălţime; cealaltă, la o distanţă de o sută de paşi, era nu numai mult mai mică, dar într-un loc şi neterminată.

Pompei cunoştea acum toate aceste amănunte.

El îşi concentră toate forţele asupra acestui punct.

Legiunea a noua fu atacată în zori.

La aflarea veştii despre acest atac, Marcellius trimise întărituri; dar întăriturile erau prea slabe şi veneau prea târziu.

Apoi, chiar şi cei viteji au momentele lor de panică. Ca să nu fie dezonoraţi din cauza acestei panici, romanii o puneau pe seama unui zeu.

Toţi fugiră.

Portstindardul principal fu rănit de moarte, dar înainte de a muri mai avu puterea să predea stindardul unui călăreţ.

— Iată, spuse el, să-i dovedeşti lui Cezar că nu l-am predat decât când am fost gata să mor, dar şi atunci numai unui roman.

Din fericire, Antonius se apropie în grabă cu două cohorte.

Însă măcelul cel mare se săvârşise.

Prevenit prin fumul care se ridica din forturi, semn convenit pentru cazurile de surprindere, Cezar alergă la rândul său.

Dar nici Antonius, nici Cezar nu reuşiră să-i adune pe fugari.

Cezar fusese gata să-şi piardă viaţa.

El voise să pornească din nou împotriva duşmanului; soldatul ridică spada ca să-l lovească pe Cezar.

Din fericire, scutierul lui Cezar văzu pericolul şi, cu o lovitură de spadă, despică umărul soldatului.

Cezar credea totul pierdut şi totul ar fi fost întradevăr pierdut, dacă Pompei nu s-ar fi îndoit de succesul său şi n-ar fi lăsat timp cezarienilor să-şi reunească eforturile.

Soldaţii lui Pompei se retraseră în ordine, dar ca să treacă peste şanţuri nu mai avură nevoie de pod; şanţurile erau pline cu morţi.

Cezar avu două mii de morţi şi vreo patru sau cinci sute de oameni fură făcuţi prizonieri.

Seara, le spuse amicilor săi:

— Victoria ar fi fost astăzi de partea pompeienilor dacă Pompei ar fi ştiut să învingă!