LXV

Cezar petrecu o noapte îngrozitoare, asemeni cu noaptea pe care trebuia să o fi petrecut Napoleon după prăbuşirea podului de la Lobau. Amândoi, încrezători în noroc, făcuseră aproape aceeaşi greşeală.

Cezar îşi reproşa că venise să dea piept cu Pompei pe o coastă aridă, unde soldaţii mureau de foame, pe când el nu avea nici o şansă să înfometeze armata lui Pompei, aprovizionată de flotă.

Ar fi putut muta războiul în Tessalia sau în Macedonia, ţări fertile, unde stomacurile germanilor şi galilor ar fi găsit din plin cu ce să se hrănească; nu făcuse aşa.

Dar, poate că ar mai fi fost încă timp. Scipio fusese trimis în Macedonia cu două legiuni. Dacă Cezar s-ar fi făcut că-l urmează, mai mult ca sigur că Pompei, mai îndrăgostit ca niciodată de Cornelia, soţia sa, nu l-ar fi lăsat pe Cezar să-i ucidă socrul şi cele două legiuni ale sale. Dacă, dimpotrivă, şi contrar aşteptărilor lui Cezar, Pompei ar fi traversat marea şi s-ar fi înapoiat în Italia, Cezar s-ar fi întors prin Iliria şi ar fi venit să-i ofere lupta sub zidurile Romei.

El începu, deci, să se îngrijească de tratarea răniţilor, a bolnavilor, apoi porunci ca răniţii, bolnavii şi bagajele să plece în timpul nopţii, sub apărarea unei legiuni cu ordin de a nu se opri decât în Appollonia.

Grosul armatei nu trebuia să se pună în marş decât pe la ora trei dimineaţă.

Dar, când armata află de plecare şi de faptul că Cezar luase această hotărâre pentru că ea nu luptase bine, fu un adevărat doliu în rândul soldaţilor. Legiunea a noua care, cuprinsă de frică, cedase cu atâta uşurinţă, se prezentă cu tot efectivul în faţa cortului lui Cezar şi ceru să fie pedepsită.

Cezar aplică vreo câteva pedepse uşoare şi-i consolă pe soldaţi.

— Altădată veţi lupta mai vitejeşte, le spuse el, dar trebuie să las timp fricii voastre să se liniştească.

Soldaţii insistară să-şi ia revanşa imediat; Cezar refuză cu hotărâre şi reînnoi ordinul de plecare la ora trei dimineaţa.

Se îndrepta spre vechea tabără din Appollonia.

Ordinul fu executat aşa cum fusese dat.

Cezar plecă ultimul, împreună cu două legiuni, cu trompetele în frunte.

— A pleca fără zgomot nu era o batere în retragere, ci o fugă.

La revărsatul zorilor, Pompei lansă cavaleria asupra ariergardei lui Cezar.

În tabăra lui Pompei fu o mare sărbătoare. Degeaba pusese Cezar să sune trompetele. Cezar nu bătea în retragere, ci fugea; era învins.

Se făcură cinci sute de prizonieri: în ciuda legii pe care o iniţiase Cato şi care spunea că nici un soldat roman nu putea fi ucis în afara câmpului de bătaie, Labienus, care jurase că nu va pune armele jos decât după ce va fi învins pe fostul său general, Labienus obţinu dreptul de a dispune de ei. Pompei se făcu că crede că avea să li se acorde graţie şi i-i predă

— Eh, bine, bătrânii mei tovarăşi, le spuse Labienus, de când ne-am despărţit, ne-am luat obiceiul să fu gim?

Şi-i ucise de Ia primul până la ultimul. După cum prevăzuse Cezar, Pompei porni în urmărirea sa.

Mulţi îl sfătuiră pe Pompei să treacă în Italia, să reia Spania şi să reintre astfel în stăpânirea celor mai frumoase provincii ale imperiului, dar cum? Să-l abandoneze pe Scipio, să părăsească Orientul în mâinile barbarilor, să ruineze cavalerii romani, să-i lase lui Cezar Siria, Grecia şi Asia, nu, aşa ceva nu era cu putinţă!

Dealtfel, oare Cezar nu fugea? N-ar fi fost mai bine să-l ajungă şi să termine războiul printr-o acţiune generală?

Pompei scrise regilor, generalilor şi maselor ca şi cum ar fi fost de pe acum învingător. Cornelia, soţia sa, era la Mytilene cu copilul; el îi trimise curieri cu scrisori în care o anunţa că războiul luase sfârşit, sau aproape.

În ceea ce-i privea pe oamenii lui Pompei, încrederea lor era ciudată. Ei îşi împărţeau de pe acum moştenirea lui Cezar; mai ales marele pontificat, pe care avea să-l lase vacant, suscita multe ambiţii. Cine avea să fie mare pontifice în locul său? Lentulus Spinter şi Domitius Ahenobarbus aveau drepturi serioase, dar Scipio era socrul lui Pompei.

În aşteptare, şi pentru a nu pierde timp, unii îşi trimiseseră la Roma oamenii sau intendenţii ca să le reţină locuinţe în apropiere de Forum, din pragul cărora – ca să Spunem aşa – să fi putut trage sforile pentru funcţiile pe care contau să le solicite.

Se făcea în tabăra lui Pompei ceea ce se făcu, optsprezece secole mai târziu, la Koblenz.

Domitius avea în buzunar o lege cu privire la suspecţi şi un proiect de tribunal revoluţionar.

— Întocmiţi listele de proscrişi, spunea Cicero: va fi un lucru făcut.

— Liste de proscrişi, răspundeau ceilalţi emigraţi, la ce bun? Bun pentru Sylla, să-şi piardă timpul cu întocmirea listelor; noi nu vom proscrie pe cap, ci în masă.

Însă Pompei nu era prea grăbit să ajungă la o bătălie decisivă.

Ştia cu cine avea a face şi cunoştea de mult timp pe aceşti oameni neînvinşi sub arme şi obişnuiţi să învingă împreună; numai că acum mai îmbătrâniseră şi ar fi putut fi distruşi doar cu timpul şi prin oboseală. De ce să-şi compromită recruţii, lansându-i împotriva acestor veterani?

Dar Pompei nu era stăpân să facă ce vrea.

În armata lui se găseau încă atâţia oameni iluştri, atâţia oameni de renume, atâţia oameni de rang, încât toţi erau stăpâni, afară de Pompei.

Numai Cato era de aceeaşi părere cu el. El voia să temporizeze şi să obţină totul prin oboseală şi negocieri. Avea în permanenţă în faţa ochilor cele două mii de cadavre de la Dyrrachium şi cei cinci sute de prizonieri ucişi de Labienus.

În ziua aceea, se retrăsese în oraş plângând şi-şi acoperise capul cu toga, în semn de doliu.

Cicero ironiza mai mult ca oricând, încât de multe ori Pompei dorea ca acest zeflemist necruţător să fi trecut în tabăra lui Cezar.

Este adevărat că şi alţii îl secondau pe Cicero cum puteau mai bine; când îl vedeau pe Pompei urmân’du-l pe Cezar pas cu pas, din Epir în Iliria, îi reproşau că voia săşi eternizeze poziţia de dictator.

— Îi place, spuneau nemulţumiţi, să vadă în jurul lui, când se scoală dimineaţa, o curte de regi şi de senatori!

Domitius Ahenobarbus nu-l numea decât Agamemnon, adică regele regilor.

— Prieteni, spunea Favonius, nu mai ajungem noi să mâncăm anul acesta smochine de Tusculum.

Afranius, care pierduse Spania şi fusese acuzat că O vânduse, îl numea pe Pompei marele traficant de provincii.

— Să scăpăm întâi de Cezar, spuneau cavalerii, şi pe urmă scăpăm noi şi de Pompei.

Acestuia îi era atât de teamă ca nu cumva, după învingerea lui Cezar, Cato să se ridice şi să-i ceară să predea comanda, pe care nu i-o dăduse vreo comisie importantă, încât, mergând în urmărirea lui Cezar, îl lăsă pe acesta la Dyrrachium.

Cato ajunse astfel un simplu păzitor de bagaje.

Insă, în cele din urmă, efectul ironiilor şi a ocărilor împotriva lui Pompei ajunse atât de puternic, încât el se hotărî să-l atace pe Cezar de îndată ce acesta s-ar fi oprit.

Şi Cezar se opri în câmpia de la Pharsalus.