LXIX

Să-l urmărim pe învins în fuga sa; vom reveni apoi la învingător.

Când Pompei, însoţit de numai câteva persoane, se îndepărtase de tabără, descălecă şi, văzând că nu-l urmărea nimeni, începu să meargă încet, stăpânit de gândurile negre care îl frământau în acel moment.

— Închipuiţi-vă un Napoleon după Waterloo, şi încă Napoleon n-avusese de ales: fusese forţat să lupte; Pompei respinsese orice învoială Chiar şi în ajun el ar fi putut împărţi lumea împreună cu Cezar şi să-şi aleagă, după plac, Orientul sau Occidentul. Şi dacă ar fi voit neapărat războiul, să răzbune înfrângerea suferită de Crassus la părţi, să urmeze în India drumul lui Alexandru. Dar, romanii să se bată cu romani! Pompei să se bată cu Cezar!

Ieri, Pompei era stăpânul unei jumătăţi a lumii; azi, el nu mai este stăpân nici chiar pe propria sa viaţă.

Unde o să se refugieze? Va fi timp mai târziu pentru a se gândi la aceasta, mai întâi trebuie să fugă.

Străbătu Larissa, oraşul lui Achille, fără să se oprească; apoi pătrunse în valea râului Tempe, pe care, douăzeci de ani mai târziu, avea s-o cânte Virgiliu, crescând în mijlocul războaielor civile care îi vor lăsa o amintire atât de amară.

Hărţuit de sete, se trânteşte cu faţa la pământ şi bea Din fluviul Peneu, apoi se ridică, străbate valea şi ajunge la malul mării.

Acolo, petrece noaptea într-o cabană săracă, de pescar, apoi, dis-de-dimineaţă se urcă pe o corabie împreună cu persoanele de condiţie liberă care îl însoţesc, iar pe sclavi îi trimite la Cezar, asigurându-i că n-aveau de ce să se teamă de el.

Plutea de-a lungul ţărmului când zări, deodată, o navă comercială gata să ridice ancora. Porunceşte vâslaşilor să se îndrepte spre corabia aceea.

Patronul se numea Peticius, era un roman care nu avusese legături personale cu Pompei şi nu-l cunoştea decât din vedere.

Pe când se ocupa de încărcarea navei, cineva veni să-i spună că se vedea o corabie care făcea eforturi să se apropie de ei şi că în corabie se aflau oameni care îşi fluturau togile şi întindeau mâinile împreunate ca pentru rugăciune.

— Oh! Strigă el, e Pompei!

Şi porni în fugă spre port.

— Da, se adresă el marinarilor, da, el este… Mergeţi şi primiţi-l cu toate onorurile, cu toată nenorocirea care s-a abătut asupra lui.

De sus, din capul scării de pe navă, ei făcură semn celui care părea că este comandantul corăbiei, că putea să urce la bord.

Pompei urcă.

Erau cu el Lentulus şi Favonius.

Uimit de primirea care i se făcea, Pompei mulţumi mai întâi lui Peticius, apoi îi spuse:

— Mi se pare că m-ai recunoscut înainte de a-ţi fi spus numele meu. M-ai mai văzut, şi ştiai că viu ca un fugar?

— Da, răspunse Peticius, te-am mai văzut la Roma; dar, încă înainte de a-ţi face apariţia, ştiam că ai să vii.

— Cum aşa? Întrebă Pompei.

— Noaptea asta te-am visat, nu ca la Roma, şef sau triumfând, ci umilit, abătut, venind să-am spus imediat: „Acesta e Pompei!”

Pompei nu răspunse nimic, se mulţumi să ofteze adânc. El se închina în faţa zeilor care trimiseseră acest vis, o prevestire a adevărului.

În aşteptarea prânzului, Pompei ceru apă călduţă, ca să se spele pe picioare, şi ulei, ca să şi le ungă după aceea.

Un marinar îi aduse cele cerute.

Privi în jur, apoi surise trist: nu era cu el nici un servitor. Începu să se descalţe singur.

Atunci, Favonius, omul acela aspru care îi spusese lui Pompei: „Acum, bate cu piciorul în pământ”; Favonius, care spusese: „Anul acesta, adio smochinelor din Tusculum!”; Favonius acesta, cu lacrimi în ochi, se aruncă în genunchi şi, cu toată rezistenţa lui Pompei, îl descălţă, îi spălă picioarele şi i le unse cu ulei.

Şi, din acel moment, el nu încetă să aibă grijă de Pompei, să-i facă toate serviciile pe care i le-ar fi făcut nu numai servitorul cel mai credincios, ci şi sclavul cel mai supus.

Două ore după ce îl primise pe Pompei la bord, patronul văzu la ţărm un om făcând semne de disperare.

O barcă trimisă spre acesta, îl luă şi-l aduse la borH era regele Dejotarus A doua zi în zori se ridică ancora şi nava porni Pompei trecu prin faţa oraşului Amphipolis.

La rugămintea sa, corabia fu îndreptată spre Mitilene voia să o ia pe Cornelia şi pe fiul său.

În faţa insulei aruncară ancora şi trimiseră un curier Dar, vai! Curierul acesta nu era cel aşteptat de Cornelia după scrisoarea datată din Dyrrachium, în care 1 se anunţa înfrângerea şi fuga lui Cezar Curierul o găsi plină de bucurie.

Veşti de la Pompei! Strigă ea; oh! Ce fericire! Desigur că îmi anunţă terminarea războiului, nu?

— Da, răspunse curierul clătinând din cap, terminat dar nu aşa cum te-ai fi aşteptat.

Ce s-a întâmplat! Întrebă Cornelia S-a întâmplat că dacă vrei să-l saluţi pentru ultima oară pe soţul tău, adăugă mesagerul, trebuie să mă urmezi şi să te aştepţi să-l vezi într-o stare dintre cele mai nenorocite Nici măcar corabia pe care se găseşte nu este a lui

— Spune-mi tot! Strigă Cornelia. Nu vezi că mă ucizi?

Atunci, mesagerul îi povesti de lupta de la Pharsalus, De înfrângerea şi fuga lui Pompei şi de primirea care i se făcuse soţului ei pe corabia unde o aştepta.

Când auzi aceste cuvinte, Cornelia se trânti la pământ şi se tăvăli mult timp, disperată şi mută; apoi, reveninduşi în fire şi dându-şi seama că în asemenea momente avea altceva mai bun de făcut decât să geamă şi să plângă, Străbătu oraşul în fugă şi se îndreptă spre port.

Pompei o văzu de departe cum venea în goană.

Îi ieşi în cale şi o prinse în braţe tocmai când era gata să se prăbuşească.

— Oh! Dragul meu soţ! Strigă ea. Te revăd pierdut pe o simplă barcă, dar asta este din cauza mea, a mea, care ţi-am purtat nenoroc, şi nu din cauza ta, tu, care înainte de a te fi căsătorit cu Cornelia străbătuseşi marea cu cinci sute de corăbii! De ce vii acum să mă cauţi pe mine, care sunt o piază rea pentru tine? De ce nu mă laşi în seama sorţii mele pe mine, care te învălui cu o atât de mare nenorocire?… Oh! Ce fericită aş fi fost să fi murit mai înainte de a fi aflat că Publius, soţul virginităţii mele, pierise în luptele cu părţii, şi să fi fost atât de înţeleaptă ca, neavând fericirea să mor de mâna zeilor, să fi murit de mâna mea, ca să nu ajung năpasta pentru Pompei cel Mare!

Pompei o strânse în braţe cu mai multă afecţiune decât o făcuse până atunci.

— Cornelia, spuse el, n-ai cunoscut până acum decât binefacerile soartei. Soarta aceasta a stat multă vreme alături de mine ca o iubită credincioasă de care n-am avut să mă plâng: fiind om, sunt supus nestatorniciei soartei Să nu disperăm, draga mea soţie, şi să revenim din ce sunt acum la ce am fost în trecut, pentru că din trecut şi până acum am tot coborât.

Atunci, Cornelia chemă servitorii şi porunci să i se aducă obiectele preţioase.

Locuitorii oraşului Mitilene, aflând că Pompei a sosit în port, veniră să-l salute şi îl rugară să intre în oraş, dar el îi refuză, spunându-le:

— Supuneţi-vă lui Cezar cu toată încrederea Cezar e bun şi îndurător.

Apoi discută puţin despre existenţa providenţei divine cu filosoful Cratip.

El se îndoia de ea; ba făcea mai mult decât să se îndoiască: o nega.

După noi, dimpotrivă, înfrângerea lui Pompei şi victoria lui Cezar ni se pare o intervenţie a providenţei divine în faptele omeneşti.