LXX

La Mitilene, Pompei era încă prea aproape de Pharsalus; el îşi continuă drumul fără să se oprească în porturi decât ca să se aprovizioneze cu apă şi cu alimente.

Primul oraş unde s-a oprit a fost Atalia, din Pamflagenia. Acolo i se alăturară vreo cinci sau şase galere. Ele veneau din Cilicia şi-l ajutară să-şi înjghebeze o mică trupă. Curând se adunară în jurul lui vreo şaizeci de senatori; era un nucleu în jurul căruia se grupau fugarii.

În acelaşi timp, Pompei află că flota lui nu suferise nici o pierdere, iar Cato, după ce strânsese un mare număr de soldaţi, trecuse în Africa.

Atunci se plânse amicilor şi-şi făcu el însuşi cele mai vii reproşuri, că dăduse lupta numai cu armata de uscat, lăsând nefolosită flota, care constituia principala sa forţă, sau măcar să-şi fi găsit în ea locul de refugiu în cazul unei înfrângeri pe uscat. Numai flota i-ar fi putut pune la dispoziţie, din acel moment chiar, o armată mai puternică decât era cea pe care o pierduse.

Forţat să acţioneze cu singurele forţe care îi mai rămăseseră, Pompei încercă cel puţin să le sporească. El îşi trimise amicii să ceară ajutor în câteva oraşe; în altele se duse personal ca să recruteze oameni şi să echipeze corăbiile, însă, aşteptând ca fiecare să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse, şi cunoscând iuţeala mişcărilor lui Cezar, promptitudinea cu care acesta era obişnuit să se folosească de victorie, temându-se să nu-l întâlnească dintr-un moment în altul şi să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a-i ţine piept, el începu să caute un loc pe lume unde să fi putut găsi azil.

Îşi strânse amicii şi ţinu sfat cu ei în această problemă.

Dintre toate regatele străine, Pompei alese regatul părţilor; după părerea sa, aceasta era puterea cea mai în măsură să-l protejeze, să-l apere şi chiar să-i dea trupe ca să-şi recucerească poziţia pierdută. Însă i se atrase atenţia că, din cauza marii sale frumuseţi, Cornelia nu ar fi fost în siguranţă la aceşti barbari, care îl uciseră pe tânărul Crassus, primul ei soţ.

Acest argument îl hotărî pe Pompei să renunţe la drumul Eufratului.

În plus, destinele nu trebuie oare să se împlinească?

Un amic al lui Pompei propuse să se retragă la regele Numid Juba şi să se întâlnească acolo cu Cato, care, după cum am spus, se găsea în Africa cu forţe considerabile.

Insă Teofanus din Lesbos insistă pentru Egipt şi pentru Ptolemeu. Egiptul nu era decât la o distanţă de trei zile de navigaţie, iar tânărul rege Ptolemeu, pe al cărui tată Pompei îl reaşezase pe tron şi care era el însuşi pupilul lui Pompei, avea faţă de acesta prea mari obligaţii pentru a nu fi cel mai devotat dintre servitorii săi.

Geniul rău al lui Pompei îl făcu să aleagă această propunere.

În consecinţă, Pompei plecă din Cipru, însoţit de soţie, cu o galeră din Seleucia. Celelalte persoane din suită erau îmbarcate pe nave lungi şi pe nave comerciale.

Traversarea fu fericită; adierea morţii sufla în pânzele vaselor!

Din primele informaţii primite, Pompei află că Ptolemeu era la Pelusa şi se războia cu sora sa, Cleopatra.

Pompei trimise înainte pe unul din amicii săi, însărcinat să-l anunţe pe rege de sosirea lui şi să-i ceară, în numele lui Pompei, azil în Egipt.

Ptolemeu, care abia împlinise cincisprezece ani, era de doi ani soţul surorii sale Cleopatra, în vârstă de nouăsprezece ani. În virtutea dreptului ei de prim născut, voise să exercite puterea, dar oamenii de încredere ai lui Ptolemeu provocaseră o revoltă împotriva ei şi o îndepărtară.

Iată care era situaţia în Egipt în momentul când sosise mesagerul lui Pompei.

Oamenii de încredere ai lui Ptolemeu, care o îndepărtaseră pe Cleopatra, erau un eunuc, un retor şi un servitor.

Eunucul se numea Pothinus; retorul – Theodat din Chios, iar servitorul – Achillas.

Acest conciliu respectabil fu convocat ca să hotărască asupra cererii lui Pompei.

Deliberarea şi hotărârea fură demne de această adunare.

Pothinus era de părere să i se refuze lui Pompei ospitalitatea; Achillas era de părere să fie primit, iar Theodat din Chios, găsind un prilej să-şi arate strălucirea ştiinţei sale de retor, puse următoarea dilemă:

— Nu este nici o siguranţă în niciuna din cele două păreri: dacă este primit Pompei, înseamnă că ţi-l faci duşman pe Cezar şi pe Pompei stăpân; dacă îl refuzi pe

20. A. Bumas 305

Pompei, iar acesta va fi din nou învingător, ar însemna să ne facem din el un duşman de moarte.

După părerea retorului, cel mai bun lucru era să se lase impresia că-l primesc, şi pur şi simplu să-l ucidă.

— Moartea aceasta, continuă onorabilul retor, îl va obliga pe Cezar… Şi apoi, adăugă el surâzând, morţii nu muşcă.

Părerea aceasta întruni toate aprobările, iar Achillas fu însărcinat cu executarea ei.

În consecinţă, luă cu el doi romani, pe nume Septimius şi Salvius, care fuseseră cândva unul şef de cohortă şi celălalt centurion sub Pompei, şi vreo trei sau patru sclavi. Cu toţii se îndreptară spre galera pe care se găsea Pompei.

Toţi cei de pe navă erau adunaţi pe punte şi aşteptau răspuns la mesajul adresat lui Ptolemeu Se aşteptau să vadă venind în întâmpinarea ilustrului fugar însăşi galera regală şi după ea se uitau toţi. Aşa că, atunci când în locul acesteia fu zărită o barcă prăpădită, în care se aflau vreo şapte, opt oameni, această lipsă de consideraţie păru tuturor suspectă, aşa că toţi într-un glas, îl sfătuiră pe Pompei să iasă în larg cât încă mai era timp.

Dar Pompei era la capătul puterilor şi al norocului.

— Să aşteptăm, spuse el; ar fi ridicol să fugim din fata a opt oameni.

Barca se apropia tot mai mult; Septimius îl recunoscu pe fostul său comandant şi-l salută cu titlul de imperator.

În acelaşi timp în numele regelui Ptolemeu, Achillas îl invita, în greceşte, să treacă din galeră pe barcă, pentru că din cauza terenului mâlos şi a mării, plină de bancuri de nisip, galera nu găsea adâncimea necesară ca să înainteze mai mult.

Pompei ezita; între timp se vedeau venind vasele lui Ptolemeu pline de soldaţi care coborau şi se răspândeau pe ţărm. Ca să-l primească pe Pompei cu onoruri? S-ar fi putut crede. Dealtfel, în situaţia la care se ajunsese, a da semne de teamă ar fi însemnat să acorzi personal asasinilor scuza crimei.

Atunci, Pompei o îmbrăţişă pe Cornelia, care îi plângea de pe acum moartea, porunci la doi centurioni din suită să urce în barcă cei dintâi: Filip, un libert al său, şi Sceneus, un sclav. Şi în timp ce Achillas îi întindea mâna Din barcă, el se întoarse către soţia şi fiul său şi-şi luă rămas bun de la ei prin aceste două versuri din Sofocle: Cine se duce la un tiran, ajunge slavul lui, Chiar dacă era liber când pornise spre el!