LXVII

Iată locul pe care îl ocupa fiecare: Pompei comanda aripa stângă*; avea cu el cele două legiuni pe care Cezar i le trimisese înapoi din Galia.

Antonius era în Pompei, comanda centrul, cu legiunile din Siria, şi avea în faţa lui pe Caluius Lucius.

În sfârşit, Afranius comanda aripa dreaptă a lui Pompei: el avea sub ordinele sale legiunile din Cilicia şi cohortele aduse din Spania pe care Pompei le considera ca cele mai bune trupe ale sale. În faţa lui era Sylla.

Aripa dreaptă a pompeienilor avea flancul acoperit de un râuşor greu accesibil; de aceea, Pompei adunase la aripa stângă pe aruncătorii cu praştia, arcaşii şi toată cavaleria.

Şi, desigur, nu-i părea rău să aibă toată forţa activă în punctul unde se găsea el.

Cezar se plasă în faţa lui Pompei, ocupându-şi locul, aşa cum îi era obiceiul, în legiunea a zecea.

Văzând că se strânsese în faţa lui toată această mulţime de aruncători cu praştia, arcaşi şi cavalerie, Cezar înţelese că planul duşmanului era să înceapă atacul din partea aceasta, căutând să-l învăluie.

Atunci, chemă un corp de rezervă, compus din şase cohorte, şi-l plasă în spatele legiunii a zecea, cu ordinul de a nu se mişca, de a se ascunde de duşman cât mai mult cu putinţă până în momentul în care cavaleria pompeiană va începe şarja. În momentul acela, cele şase cohorte trebuiau să se arunce în rândul întâi, şi în loc de a lansa lăncile de departe, cum fac de obicei cei mai viteji, grăbiţi să ajungă cât mai repede la lupta corp la corp, fiecare om trebuia să-şi ridice lancea la înălţimea feţei duşmanului. El avea să le facă semn cu un steag când era momentul să execute această manevră.

* Plutarh zice aripa dreaptă, însă Cezar afirmă că aripa stângă, şi într un asemenea caz cred că trebuie crezut Cezar Cezar era convins că toată tinerimea aceea elegantă, toţi acei dansatori frumoşi şi strălucitori nu ar fi putut suporta vederea fierului.

Lăncierii aceştia erau în număr de trei mii.

Pompei, călare, studia de pe înălţimea unei coline cum erau rânduite cele două armate.

Atunci, văzând că armata lui Cezar aştepta în linişte semnalul şi că, dimpotrivă, cei mai mulţi din soldaţii săi, în loc să stea în ordine în front, se agitau în cea mai mare dezordine, şi asta din lipsă de experienţă, se temu ca încă de la începutul acţiunii trupele sale să nu strice ordinea.

El trimise curieri călare, cu misiunea de a porunci celor din primele rânduri să stea liniştiţi pe loc, să se strângă unii lângă alţii şi, în felul acesta, să aştepte duşmanul.

„Sfatul acesta, spuse Cezar, îi fusese dat lui Pompei de Triarius, dar eu nu-l aprob câtuşi de puţin; pentru că în fiecare om există un anumit avânt şi o impetuozitate naturală, care se însufleţesc prin mişcare, şi pe care mai curând trebuie să le întreţii decât să le laşi să se stingă.”

El se hotărî deci, deşi era cel mai slab, să profite de acest avantaj pe care i-l da Pompei şi să înceapă atacul.

Atunci, după ce dădu parola, care era Venus Victorioasa, pe când Pompei dăduse ca parolă Hercule Invincibilul, Cezar îşi mai aruncă o dată privirea peste toată linia.

În momentul acela, auzi un soldat voluntar în armată, dar care în anul precedent fusese căpitan în legiunea a zecea, că strigă:

— Urmaţi-mă, camarazi, căci a venit momentul să-i îndeplinim ce i-am promis lui Cezar.

— Ei, Crastinus, îl întrebă Cezar – căci Cezar, ca şi Napoleon două mii de ani mai târziu, cunoştea pe nume toţi soldaţii din armată – ei, Crastinus, îl întrebă Cezar, ce zici de ziua de azi?

— Numai bine şi glorie pentru tine, imperator! Răspunse Crastinus. În orice caz, pe mine n-ai să mă vezi decât mort sau învingător.

Apoi, întorcându-se spre oamenii lui, le strigă:

— Haideţi, pe duşman, copii! Pe duşman!

Şi se aruncă înainte, urmat de o sută douăzeci de oameni.

Atunci, în timp ce o sută douăzeci de oameni porneau Cei dintâi să-i atace pe cei cincizeci şi două de mii de oameni ai lui Pompei, se lăsă, un moment, pe deasupra celor două armate, tăcerea aceea funebră care precede bătăliile hotărâtoare şi în care pare că nu se aude altceva decât bătaia nevăzută a aripilor morţii.

În mijlocul acestei tăceri, Crastinus şi oamenii lui, ajunşi la douăzeci de paşi de pompeieni, îşi aruncară suliţele.

A fost ca un semnal, de amândouă părţile începură să sune trompetele şi buciumele.

Toată linia de infanterie a lui Cezar se aruncă, îndată, ca să-i susţină pe cei o sută douăzeci de bravi care le arătau drumul aruncând lăncile în fugă şi scoţând strigăte puternice.

Apoi, după ce-şi aruncară suliţele, cezarienii îşi traseră spadele şi se năpustiră asupra pompeienilor, care îi primiră hotărâţi, fără să se clintească.

Pompei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât această certitudine, că armata lui va suporta cu vitejie primul şoc ca să-şi recapete toată încrederea, Pompei dădu ordin cavaleriei să şarjeze aripa dreaptă a lui Cezar şi să o învăluie.

Cezar văzu venind spre el această masă de cai al cărei galop făcea să se cutremure pământul şi nu spuse decât trei cuvinte:

— La faţă, prieteni!

Fiecare soldat auzi şi făcu un semn din cap, arătând că înţelesese.

După cum prevăzuse Cezar, tromba aceasta vie de oameni şi cai mătură cei o mie de călăreţi ai săi.

Între călăreţii lui Pompei se găseau arcaşii.

După ce aruncă înapoi cavaleria lui Cezar şi după ce clătină primele rânduri ale legiunii a zecea, cei opt mii de călăreţi ai lui Pompei îşi luaseră escadroanele ca să-l încercuiască pe Cezar.

Momentul acesta îl aştepta el. El porunci să se ridice steagul care trebuia să dea semnalul celor trei mii de oameni de rezervă.

Aceştia îşi păstraseră lăncile şi începură să înainteze ţinând armele cum ţin soldaţii moderni baioneta, ridicate până în dreptul ochilor duşmanilor şi repetând strigătele lui Cezar:

— La faţă, camarazi, la faţă!

Şi în acelaşi timp, fără să le pese de cai, fără să caute Să rănească pe oameni, ei ameninţau cu fierul lăncilor figurile tinerilor cavaleri.

Un moment, aceştia rezistară, mai mult din mânie decât din curaj, apoi, preferind să fie dezonoraţi decât desfiguraţi, îşi aruncară armele, întoarseră caii şi o rupseră la goană, acoperindu-şi feţele cu amândouă mâinile.

Ei fugiră aşa, fără să se întoarcă, până ajunseră la munte, şi-i lăsară expuşi măcelului pe arcaşi, care fură nimiciţi până la unul.

Atunci, nemaiobosindu-se să-i urmărească pe aceşti fugari, Cezar aruncă înainte legiunea a zecea, cu ordinul de a ataca pe duşman din faţă, în timp ce el, cu cei trei mii de lăncieri şi cu cavaleria îl ataca din flanc Mişcarea se făcu cu o regularitate uimitoare Este adevărat că Cezar, obişnuit să-şi pună viaţa în primejdie, o conducea personal Infanteria pompeiană, care primise ordin să întoarcă duşmanul după ce cavaleria ar fi pus în derută aripa dreaptă a lui Cezar, se vedea acum ea însăşi învăluită! Rezistă un moment, dar curând intră în debandadă şi urmă exemplul cavaleriei.

În momentul acela, toţi aliaţii care veniseră în ajutorul lui Pompei, toţi cavalerii, toţi cei din Galatia, din Capadocia, din Macedonia, din Candia, toţi arcaşii din Pont, din Siria, din Fenicia, toţi recruţii veniţi din Tessalia, din Beoţia, din Ahaia, din Epir, începură să strige într un singur glas, dar în zece limbi diferite Suntem învinşi! Şi făcând stânga-mprejur, o luară la fugă Este adevărat că Pompei le dăduse exemplul Cum? Pompei? Pompei cel Mare! Ei bine, da!

Citiţi-l pe Plutarh; nici nu vreau să mă refer la Cezar Notaţi că Pompei nici nu aşteptase atât de mult pe cât am spus noi. Văzându-şi cavalerii în derută, el a pornit în galop şi s-a înapoiat în tabără Citiţi-l tot pe Plutarh!

Văzând praful ridicat de sub copitele cailor, Pompei înţelesese ce li se întâmplase cavalerilor săi „Este greu de spus ce gânduri îi trecură atunci prin minte; dar, ca un smintit, asemeni unui om cuprins de ameţeală, uitând dintr-o dată că era marele Pompei, fără să spună un cuvânt, fără să dea vreun ultim ordin, el se Retrase încet, întru totul asemenea lui Ajax şi putând tot atât de bine ca şi aceluia să i se potrivească aceste versuri ale lui Homer: Jupiter, părintele zeilor, aşezat pe un tron înalt, aruncă în Ajax teama, iar acesta se opri, lovit de uimire; şi zvârlindu-şi scutul cel acoperit de şapte piei de bou, fugi din mulţime, cătând cu privirea rătăcită încolo şi încoace”.

Ca Pompei!

Ajungând în tabără, strigă spre ofiţerii de serviciu, ca să fie auzit de soldaţi:

— Aveţi grijă de apărarea porţilor; eu am să fac ocolul taberei, ca să dau peste tot acelaşi ordin.

Apoi se retrase în cort, pierzându-şi nădejdea în succesul bătăliei însă aşteptând evenimentul cu resemnaLXVIII Evenimentul era uşor de prevăzut. Fuga barbarilor, strigătele „Suntem învinşi!” scoase în zece limbi diferite, se răspândiră în restul armatei şi o dezorganizară.

Atunci începu masacrul.

Dar Cezar, văzând că bătălia fusese câştigată şi ziua fusese în favoarea lui, adună toţi trompeţii şi oamenii pe cărei îi găsi, şi-i răspândi pe câmpul de luptă, cu ordinul de a suna şi de a striga:

— Iertare romanilor! Nu ucideţi decât pe străini. Auzind această scurtă dar expresivă proclamaţie, oamenii se opriră şi ridicară mânile în fata soldaţilor care veneau spre ei cu spadele gata să lovească Aceştia aruncară spadele şi se repeziră în braţele foştilor lor camarazi S-ar fi zis că inima îngăduitoare a lui Cezar trecuse în corpul fiecărui soldat din armata sa.

Totuşi, câţiva pompeieni îşi urmaseră şefii care încercau să-i regrupeze.

În afară de aceştia, mai rămăseseră de gardă în tabără încă vreo două sau trei mii de oameni.

Mulţi fugari îşi căutară în tabără un refugiu, iar acolo se putea forma o nouă armată care, a doua zi, ar fi fost atât de numeroasă ca armata lui Cezar Cezar îşi strânse soldaţii răspândiţi pe câmpul de luptă Reînnoi învinşilor promisiunea de iertare şi, deşi era aproape noapte, deşi oamenii se luptau de la amiază, deşi erau frânţi de oboseală din cauza căldurii de peste zi, el făcu un ultim apel la curajul lor şi-l conduse la asaltul fortificaţiilor.

— Ce este zgomotul acesta? Întrebă Pompei, în cort.

— Cezar! Cezar! Strigară oamenii, alergând îngroziţi spre fortificaţii.

— Cum? Chiar până în tabăra mea? Strigă Pompei.

Şi, ridicându-se, îşi aruncă insemnele de general, Încălecă pe primul cal pe care îl găsi, ieşi pe poarta Decumană şi porni în goană pe drumul spre Larissa.

Soldaţii se apărară mai bine decât o făcuse comandantul.

Este adevărat că tracii, cele mai bune trupe auxiliare, erau acolo.

Dar şi ei, când i-au văzut trecând pe fugari, care şi aruncau armele, ba chiar şi drapelele, nu se mai gândiră la altceva decât să bată în retragere, aşa cum făcuseră şi ceilalţi.

Pe la ora şase din seară, tabăra fu forţată.

Fugarii se refugiară în munţi.

Învingătorii, intrară în tabără, găsiră mesele puse, cu veselă din aur şi argint. Peste tot se găseau maldăre de frunze şi de flori, iar cortul lui Lentulus, printre altele, era tapiţat cu iederă.

Era foarte îmbietor pentru oamenii care luptau de la jumătatea zilei; dar Cezar le aminti că ar fi fost mai bine să-l lichideze pe inamic, aşa că ei înşişi strigară

— Înainte!

Cezar lăsă o treime din oamenii săi pentru paza taberei lui Pompei, o treime pentru paza taberei sale, şi aruncă a treia treime pe un drum mai scurt decât cel pe care pornise inamicul; astfel că după o cursă de o oră îi tăie retragerea.

Fugarii fură obligaţi să se oprească pe o înălţime, la poalele căreia curgea un râuşor.

Cezar ocupă imediat malurile râului şi, ca să-i împiedice pe duşmani să-şi astâmpere setea, puse patru mii de oameni să sape un şanţ între înălţimea ocupată de pompeieni şi cursul de apă.

Atunci, murind de sete, văzând că li se tăiase retragerea, aşteptându-se să fie atacaţi din spate, pompeienii trimiseră la Cezar parlamentari.

Ei se oferiră să se predea.

Cezar le spuse că a doua zi de dimineaţă le va primi actul de supunere şi că până atunci, cine era însetat putea să vină să bea.

Pompeienii coborâră în grupuri.

Întâlnindu-se, pompeienii şi cezarienii se regăsiră vechi prieteni, îşi întinseră mâna, se îmbrăţişară unii ou alţii ca şi acum, cu trei ore mai înainte, nu se măcelăriseră între ei.

Noaptea trecu în întâlniri de felul acesta. Cei care aveau alimente le dădeau celor care n-aveau; se aprinseră focuri în aşa măsură încât s-ar fi părut că veniseră acolo la o mare petrecere.

A doua zi de dimineaţă, Cezar apăru în mijlocul lor Mulţi senatori profitaseră de întunericul nopţii ca să fugă Celor care se aflau acolo, el le făcu semne binevoitoare cu mâna şi le surise Ridicaţi-vă, le spuse el, Cezar nu cunoaşte duşmani a doua zi după victorie!

Toţi se apropiară, înconjurându-l, strângându-i mâna pe care le-o întindea, şi-i sărutară poalele mantiei de luptă aruncată pe umeri Cezarienii şi pompeienii se întoarseră în tabără, amestecaţi unii cu alţii Cezar vizită apoi câmpul de bătaie. Nu pierduse decât două sute de oameni Atunci, se interesă de soarta lui Crastinus, care îi promisese că n-o să-l revadă decât ori mort, ori învingător, şi care pornise atât de vitejeşte atacul Iată ce află După cum am spus, după ce se îndepărtă de Cezar, Crastinus se aruncă împotriva duşmanului, antrenând cohorta după el El tăiase în bucăţi pe primii duşmani pe care îi întâlnise în cale şi pătrunsese adânc de tot în rândul batalioanelor duşmane Acolo se luptase cu îndârjire, dar în timp ce striga „înainte, pentru Venus Victorioasa!” un pompeian îi înfipse spada în gură cu atâta putere încât vârful ei îi ieşi prin ceafă Crastinus murise pe loc „Se găsiră pe câmpul de luptă, spune însuşi Cezar, cincisprezece mii de duşmani morţi sau trăgând să moară”, şi printre aceştia şi duşmanul lui de moarte, Lucius Domitius Fură făcuţi prizonieri douăzeci şi patru sau douăzeci Şi cinci de mii de oameni, adică li se acordă iertarea la douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de mii de oameni, din care o parte fu încorporată în armata lui Cezar Fură capturate opt acvile şi o sută douăzeci şi patru de drapele.

Totuşi, o mare îngrijorare îl preocupa pe învingător Înainte de luptă şi chiar în timpul luptei el recomandase ofiţerilor şi soldaţilor să nu-l ucidă pe Brutus, ci, dimpotrivă să-l cruţe şi să-l aducă în faţa lui, dacă se preda de bunăvoie; dacă s-ar fi apărat împotriva celor care ar fi încercat să-l aresteze, atunci trebuia să-l lase să fugă.

Ne amintim că Brutus era fiul Serviliei şi că Cezar fusese multă vreme amantul acesteia.

După bătălie, ceru din nou informaţii despre Brutus.

Fusese văzut luptând, dar nu se ştia ce se întâmplase cu el.

Cezar porunci să fie căutat şi-l căută el însuşi printre morţi.

În adevăr, după luptă Brutus se retrăsese într-un fel de mlaştină plină de apă stătută şi de stuf; apoi, în timpul nopţii fugise la Larissa.

Acolo, aflând de grija pe care Cezar o avea pentru viaţa lui, îi scrise câteva cuvinte ca să-l liniştească.

Cezar îi trimise imediat un mesager şi-i ceru să vină la El.

Brutus veni.

Cezar îi întinse braţele, îl strânse la piept plângând şi nu mai sfârşea spunându-i că-l iartă, şi-l trată cu mai multă omenie decât pe oricare din amicii săi.

În seara zilei în care se dăduse bătălia, Cezar făcu soldaţilor săi trei daruri, cu dreptul ca aceştia să le acorde celor care se comportaseră cel mai bine.

Primul dar îi fu atribuit de soldaţi lui, întrucât luptase cel mai bine, al doilea fu acordat comandantului legiunii a zecea; în sfârşit, al treilea îi fu dat lui Crastinus, cu toate că era mort.

Obiectele care alcătuiau această recompensă militară fură înmormântate împreună cu Crastinus, în mormântul pe care i-l ridică Cezar, aproape, dar în afara gropii comune.

În cortul lui Pompei se găsi toată corespondenţa acestuia.

Cezar o arse, fără să fi citit o singură scrisoare.

— Ce faci? Îl întrebă Antonius.

— Ard scrisorile astea, ca să nu găsesc vreun motiv de răzbunare, răspunse Cezar.

Iar când atenienii veniră să-i ceară îndurare, Cezar le spuseDe câte ori gloria strămoşilor voştri vă va mai servi ca scuză pentru greşelile voastre?

În plus, privind câmpul de luptă acoperit de morţi, el spuse un cuvânt care era o scuză faţă de zei şi poate faţă de el însuşi.

— Vai! Ei au vrut-o! Dacă Cezar şi-ar fi desfiinţat armata, Cato l-ar fi acuzat şi Cezar ar fi fost condamnat, cu toate victoriile de până atunci.

Acum, întrebarea care se punea era următoarea: era mai bine să fii un Temistocle milos decât un Cezar victorios?