LXVI

Acolo avea să se hotărască soarta lumii.

Primele zile ale retragerii au fost pentru Cezar zile de îngrozitoare frământări.

Vestea înfrângerii sale se răspândise şi îl expunea dispreţului general: i se refuzau alimentele şi furajele. Situaţia aceasta dură până se ocupă oraşul Gomphes din Tessalia.

De atunci, dădu peste belşug în aşa măsură, că soldaţii săi, care de cinci luni aproape că mureau de foame, organizară, datorită amforelor numeroase găsite în pivniţe, o bacanală care dură trei zile.

După cum am spus, odată ajuns la Pharsalus, Cezar se opri.

Pompei îşi aşeză tabăra pe o înălţime, în faţa taberei lui Cezar.

Totuşi, aici îl cuprinse din nou nesiguranţa.

Avu o presimţire, şi se ştie ce influenţă aveau presimţirile asupra evenimentelor din lumea antică.

Ieşind din consiliul unde se fixase lupta pentru a doua zi şi Labienus, comandantul cavaleriei, îşi reînnoise < jurământul solemn că nu va lăsa armele decât după înfrângerea totală a lui Cezar, Pompei intră în cort, se culcă şi adormi.

Visă.

Visa că era la Roma, la teatru, că poporul îl primea cu aplauze puternice şi că, după ce ieşi de la teatru, Împodobise cu prăzi bogate altarul lui Venus Nicefora Or, visul acesta, care la prima vedere părea să nu conţină nimic nefavorabil, putea să ascundă, totuşi, un dublu sens.

Cezar era fiul lui Venus, iar prăzile cu care Pompei împodobise altarul zeiţei nu erau oare propriile sale prăzi?

Toată noaptea, tabăra fu tulburată de panici înfricoşătoare; de două, trei ori santinelele se repeziseră la arme, crezând că erau atacate.

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, în timp ce se schimba garda, de deasupra taberei lui Cezar, unde domneau o linişte şi o tăcere totală, se văzu ridicându-se o lumină foarte vie care se stinse în timp ce cobora peste tabăra lui Pompai.

Cu trei zile mai înainte, Cezar făcuse un sacrificiu pentru purificarea armatei.

După jertfirea primei victime, preotul îl anunţă că în trei zile va da bătălia cu duşmanul

— În afară de asta, vezi vreun semn favorabil în măruntaie? Întrebă Cezar.

— La întrebarea aceasta, tu vei răspunde mai bine decât mine, îi spuse preotul. Zeii indică o mare schimbare, o revoluţie a lucrurilor stabilite, cu totul altfel decât sunt acum. Dacă eşti fericit, ai să fii nefericit, dacă eşti învingător, ai să fii învins; dacă eşti învins, ai să fii învingător.

Dar nu numai în cele două tabere sau în jurul lor se produseră minuni.

La Trales, în templul Victoriei, se găsea o statuie a lui Cezar; podeaua dimprejur, foarte solid construită, era pavată cu o piatră foarte tare. Cu toată podeaua aceasta, printre spaţiile dintre plăcile de piatră crescuse un palmier lângă piedestalul statuii.

La Padova, Caius Cornelius, om renumit în arta de a prezice şi prieten intim cu istoricul Tit Liviu, stătea pe scaunul său augural şi urmărea zborul păsărilor î El cunoscu momentul bătăliei şi-i anunţă pe cei din jur Că lupta începuse.

Apoi, reluându-şi observaţiile şi examinând din nou semnele, se ridică, entuziasmat, şi strigă:

— Ai să învingi, Cezar!

Şi cum lumea se îndoia de profeţia lui, el îşi scoase cununa de pe cap, o puse jos şi declară că nu o va pune din

19. A. Dumas 289

Nou pe cap decât dacă evenimentul i-ar fi confirmat prezicerea.

Şi, cu toate acestea, Cezar se pregătea să ridice tabăra şi să-şi continue retragerea spre Scotusa.

El se îngrozea de inferioritatea forţelor sale: n-avea decât o mie de călăreţi, Pompei avea opt mii; n-avea decât douăzeci de mii de pedeştri, Pompei avea patruzeci şi cinci de mii.

I se anunţă lui Cezar că în tabăra lui Pompei se producea o oarecare mişcare şi că Pompei părea că este gata să dea lupta.

Cezar îşi strânse soldaţii. Îi anunţă că Cornificius, aflat la o depărtare de numai două zile, îi aducea două legiuni; că Coelenus avea în jurul Megarei şi al Atenei cincisprezece cohorte gata să pornească în marş şi să vină spre el. El îi întrebă dacă voiau să aştepte aceste întărituri, sau să dea bătălia singuri.

Atunci, toţi soldaţii, într-un singur glas, îl rugară stăruiior să nu mai aştepte ci, dimpotrivă, dacă duşmanul ar fi ezitat, să inventeze vreo stratagemă oarecare ca să-l decidă să lupte.

În plus, ceea ce dădea curaj soldaţilor lui Cezar era şi faptul că, de la plecarea lor din Dyrrachium, Cezar îi pusese mereu la exerciţii, şi mereu învinseseră armata duşmană în întâlnirile pe care le avuseseră.

Neavând, după cum am spus, decât o mie de călăreţi ca să-i opună celor şapte sau opt mii de călăreţi ai lui Pompei, Cezar alese din rândurile infanteriei uşoare pe cei mai tineri şi mai sprinteni o mie de soldaţi; el îi aşeză pe crupă, în spatele călăreţilor, iar în momentul şarjei pedestraşii săreau jos, astfel că soldaţii lui Pompei în loc să aibă a face cu o mie de oameni, aveau a face cu două mii.

Într-una din aceste încăierări, fu ucis unul dintre cei doi fraţi alobrogi care trecuseră în tabăra lui Pompei şi fuseseră cauza înfrângerii de la Dyrrachium.

Însă am spus că Pompei evitase până atunci un angajament general.

În dimineaţa bătăliei de la Pharsalus era hotărât să atace.

Cu câteva zile mai înainte, în plin consiliu, în timp ce Domitius spusese că oricare senator care nu-l urma pe Pompei merita pedeapsa cu moartea sau cel puţin exilul şi împărţise judecătorilor numiţi de pe acum trei tablete: pentru moarte, pentru exil, pentru amendă, Pompei, pus în Situaţia de a da lupta, ceruse un răgaz de câteva zile.

— Ce, ţi-e teamă? Întrebă Favonius. Atunci,: edează comanda altuia şi du-te să păzeşti bagajele în iocul lui Cato.

Pompei răspunsese:

— Atât de puţin mă opreşte frica, încât aş vrea să atac şi să distrug armata lui Cezar numai cu cavaleria!

Şi pentru că mulţi care, în mijlocul delirului general, îşi păstraseră judecata îl întrebară pe Pompei cum avea să facă, el le răspunse:

— Da, ştiu că în primul moment aşa ceva pare de neconceput, dar planul meu este foarte simplu: cu cavaleria voi învălui aripa dreaptă a armatei lui şi o voi căsăpi; apoi voi ataca armata din spate şi veţi vedea că, aproape fără luptă, vom obţine o victorie strălucită Atunci, pentru a confirma spusele lui Pompei şi pentru a mări încrederea soldatului, Labienus adăugă Să nu credeţi că mai aveţi de-a face cu învingătorii Galiei şi Germaniei, eu ştiu ce spun, căci am participat la această izbândă. Au mai rămas puţini soldaţi din cei care au participat la bătăliile din Nord şi din Occident. O parte a rămas pe câmpurile de bătaie, alţii au murit de boli fie în Italia, fi în Epir; cohorte întregi sunt ocupate cu paza oraşelor. Cei pe care îi avem în faţa noastră vin de pe malurile Padului şi din Galia cisalpină. Aşa că, în ziua când Pompei va voi să atacăm, vom şarja cu toată hotărârea!

Ziua aceea venise În momentul în care Cezar poruncise să se strângă corturile, iar soldaţii începuseră să mâne înaintea lor pe servitori şi animalele de povară, ştafetele veniră să-i spună că era o mare zarvă în rândul pompeienilor şi că totul făcea să se creadă că se pregăteau de luptă Alţii, veniţi în urmă, adăugară că primele rânduri ale armatei lui Pompei se şi aşezaseră în poziţie de luptă.

Atunci, urcându-se pe o movilă, pentru a fi văzut şi auzit de cât mai mulţi, Cezar strigă:

— Prieteni, a venit ziua în care Pompei ne oferă lupta, iar noi ne vom bate nu împotriva foamei şi setei, ci împotriva oamenilor. Aţi aşteptat cu nerăbdare această zi, mi-aţi promis că o să învingeţi: ţineţi-vă cuvântul.

— Toată lumea, pe loc!

Apoi ordonă să se ridice în faţa cortului său drapelul roşu, semn al. Luptei.

Îndată ce l-au văzut, romanii s-au repezit la arme; cum planul de luptă era întocmit dinainte şi fiecare şef de corp ştia ce avea de făcut, centurionii şi decurionii conduseră pe soldaţi la locurile desemnate şi, urmaţi de oamenii lor, „fiecare îşi ocupă locul, cu atâta disciplină şi calm, încât parcă s-ar fi aranjat un cor dintr-o tragedie”, spune Plutarh.