LXXI

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Pompei le-a schimbat cu cei dragi Apoi, un moment se făcu o tăcere solemnă, în timpul căreia trecu din galeră în barcă. În sfârşit, barca se desprinse de galeră, îndreptându-se spre mal.

Galera rămase nemişcată, amicii lui Pompei, strânşi în jurul soţiei şi copilului său, îl priveau depărtându-se.

Drumul dintre galeră şi ţărm era lung în barca pierdută pe lacul imens, toată lumea tăcea.

Şi tăcerea aceasta apăsa pe sufletul lui Pompei ca o tăcere de moarte.

Încercă să rupă tăcerea; se uită la toţi, pe rând, să vadă dacă vreunul i-ar fi vorbit cel dintâi.

Dar toţi stăteau muţi şi întunecaţi ca nişte stane de piatră.

Până la urmă, privirea lui se opri asupra lui Septimius, care, am mai spus-o, îl salutase la venire cu titlul de imperator

— Prietene, îi spuse el, mă înşel sau am memorie bună? Mi se pare că într-o vreme ai fă. Cut războiul cu mine.

Septimius răspunse din cap, printr-un semn afirmativ, dar fără să însoţească semnul de vreo vorbă sau să pară câtuşi de puţin sensibil la amintirea sugerată de Pompei.

Zgomotul produs de vorbele fugarului se topi fără vreun ecou în inimile acestor eunuci şi sclavi.

Pompei oftă şi, luându-şi tabletele unde scrisese dinainte, în greceşte, discursul pe care trebuia să i-l adreseze lui Ptolemeu, îl reciti şi-l corectă.

Pe măsură ce barca se apropia de uscat, se vedeau ofiţerii regelui strângându-se pe ţărm în locul unde trebuia să acosteze.

Dar speranţa aceasta se topi ca gândul.

Barca ajunsese la mal.

I07

Ridicându-se, ca să coboare, Pompei se sprijini de umărul lui Filip, libertul său.

Dar chiar în clipa aceea, printr-o mişcare fulgerătoare, Septimius scoase paloşul şi-l înfipse în corpul lui Pompei.

Văzând prima lovitură dată, Selenus şi Achillas îşi scoaseră şi ei paloşele.

Atunci Pompei, care cu toată rana teribilă rămăsese în picioare, ca şi cum un uriaş de talia lui n-ar fi putut să cadă dintr-o singură lovitură, Pompei îşi întoarse pentru ultima dată privirea spre soţia şi fiul său, îşi apucă pelerina cu amândouă mâinile, îşi acoperi cu ea faţa şi, fără să spună un cuvânt, fără să facă nici un gest care să fie nedemn de el, scoase doar un oftat şi primi toate loviturile fără să se plângă şi fără să încerce să le evite.

Împlinise în ajun cincizeci şi nouă de ani şi murea, „leci, a doua zi după aniversarea zilei de naştere.

La vederea asasinatului, cei care rămăseseră pe galeră scoaseră nişte strigăte sfâşietoare, care se auziră până la ţărm.

Copilul plângea, fără să ştie de ce; Cornelia îşi frângea braţele de disperare. Dar cu toate că insista să i se dea măcar corpul soţului său, se ridicară ancorele, se întinseră pânzele şi, datorită vântului care bătea dinspre uscat, navele se depărtară în grabă, ca un stol de pescăruşi alungaţi.

Egiptenii, care la început erau hotărâţi să le urmărească, fură curând siliţi să renunţe la planul lor: navele fugarilor căpătaseră un prea mare avans faţă de ei.

Asasinii tăiară capul lui Pompei, ca să-l ducă regelui lor şi să facă dovada că îi executaseră ordinul Corpul, îl aruncară pe ţărm, complet gol, lăsându-l în starea aceasta umilitoare expus privirilor curioşilor îndemnaţi să compare măreţia umană cu un cadavru fără cap.

Numai Filip, libertul lui Pompei, ceru să i se permită să rămână lângă corpul stăpânului său şi sări pe uscat, lângă el.

Asasinii se îndepărtară, luând cu ei capul lui Pompei.

Cu tot respectul, Filip spălă trupul lui Pompei în apa mării, îl acoperi cu propria lui tunică, strânse de pe ţărm resturile aproape putrezite ale unei bărci de pescari care, spune Plutarh, au fost „suficiente ca să se înjghebeze un rug pentru un cadavru ce nici măcar nu era întreg”.

Pe când culegea resturile acestea de scândură şi pregătea rugul, un bătrân se apropie de el.

Era un roman bătrân care în tinereţea sa fusese recrut în armata lui Pompei, tânăr şi el pe vremea aceea.

Aflase vestea îngrozitoare şi, oprindu-se în faţa libertului, îi spuse:

— Cine eşti tu, oare, care te pregăteşti să faci funeraliile marelui Pompei?

— Vai! Răspunse Filip, sunt doar un umil servitor, dar un servitor credincios: sunt un libert al lui Pompei.

— Fie, spuse veteranul, dar n-ai să fii tu singurul care să ai onoarea aceasta; lasă-mă ca, după ce te-am găsit aici, să mă asociez cu tine la această pioasă datorie. N-am să mă plâng de şederea mea în aceste locuri, martor îmi sunt zeii, pentru că, după atâtea necazuri, mi s-a rezervat gloria de a atinge şi de a îngropa corpul celui mai mare dintre romani.

Acestea au fost funeraliile lui Pompei cel Mare.

A doua zi, o altă navă, venind din Cipru, plutea de-a lungul coastei Egiptului. Un bărbat, îmbrăcat în armură şi înfăşurat într-o pelerină militară, sta în picioare pe punte, gânditor, cu braţele încrucişate şi cu privirea aţintită spre ţărm.

El văzu focul rugului gata să se stingă şi lângă acest foc, aproape, pe libertul Filip stând jos, cu capul în mâini.

— Cine o fi acela care a venit să-şi sfârşească aici zilele şi să se odihnească aici după truda din timpul vieţii? Murmură el cu tristeţe.

Apoi, pentru că nimeni nu-i putea răspunde, scoase un oftat adânc şi adăugă, ca pentru el:

— Vai! Poate vei fi tu, ilustre Pompei!

Curând după aceea debarcă, fu prins şi muri în închisoare.

Dar foarte puţini se preocupară de el; numele lui se pierdu în numele lui Pompei, iar soarta lui se pierdu şi ea în soarta nefericită a lui Pompei cel Mare!

La rândul său, Cezar porni în urmărirea lui Pompei, după ce dădu libertate întregii Tessalii ca urmare a victoriei pe care o obţinuse la Pharsalus.

Ajuns în Asia, el acordă, ca un hatâr pentru Theopompus, autorul unui tratat mitologic, aceeaşi favoare şi cnidienilor, scutind de o treime din impozite pe toţi locuitorii din Asia.

Pe măsură ce înainta, afla despre faptele uimitoare Care precedaseră sau îi însoţiseră victoria.

Pe Elida, chipul Victoriei, aşezat în templul Minervei cu faţa spre zeiţă, se întorsese, în ziua luptei, spre uşa de intrare a templului. La Antiohia se auzise de trei ori un sunet de trompetă şi strigăte de luptă, încât armata luă armele şi se repezi pe zidurile cetăţii; la Pergam, tobele care se aflau în sanctuar începură să bată singure, fără să le fi atins cineva; în sfârşit, la Trales i se arătă palmierul care crescuse în templul Victoriei.

Ajunsese la Cnid când află că Pompei părăsise Ciprul. Din acel moment, el dorea ca învinsul să se retragă în Egipt.

Atunci, se îndreptă spre Alexandria cu vreo cincisprezece galere, opt sute de cai şi două legiuni, una pe care o adusese din armata lui Calenus, aflată în Achaia, şi alta care îl urmase.

Aceste două legiuni totalizau doar trei mii două sute de soldaţi; restul rămăsese pe drum.

Dar, oricât de puţin numeroasă era armata lui, după victoria de la Pharsalus Cezar se simţea peste tot în siguranţă.

Doar cu aceste forţe intră în portul Alexandria.

Abia pusese piciorul pe ţărm, că văzu venind spre el un fel de solie, al cărei orator, după ce-i făcu tot felul de complimente, îşi desfăcu pulpana mantalei şi lăsă să cadă la picioarele lui Cezar capul lui Pompei.

Văzând aceasta, Cezar întoarse îngrozit capul şi nu-şi putu reţine lacrimile.

I se oferi sigiliul lui Pompei; îl luă cu veneraţie.

Pe sigiliu era gravat un leu ţinând o spadă.

El copleşi de daruri pe toţi prietenii lui Pompei care, răspândindu-se în ţară după moartea sa, fuseseră prinşi de regele Egiptului, şi îi luă pe lângă sine.

În plus, scrise la Roma că rezultatul cel mai dulce şi mai adevărat al victoriei sale a fost să salveze în fiecare zi câţiva din concetăţenii care ridicaseră armele împotriva lui.