LXXII

Prima grijă, am spune aproape prima datorie a lui Cezar sosit în Egipt a fost să strângă cenuşa lui Pompei şi să trimită Corneliei urna care o conţinea.

Cornelia o aşeză în frumoasa locuinţă din Alba, despre care am avut ocazia să pomenim de mai multe ori.

Cezar bătuse cu piciorul în pământ pe locul unde fusese ucis Pompei şi spusese:

— Aici voi construi un templu închinat Indignării Şi în adevăr, ceva mai târziu, templul acesta fu construit. Appian, care îl văzu, povesteşte că în timpul războiului purtat de Traian în Egipt împotriva evreilor aceştia îl dărâmară pentru că îi stânjenea Cezar era destul de tulburat. El dăduse întâlnire la Alexandria mai multor vase, pe de altă parte, vânturile de vară îl ţineau pe loc, iar el abia aştepta ocazia să poruncească uciderea celor trei ucigaşi ai lui Pompei Pothinus, Achillas şi sofistul Theodotus.

Apoi, trebuie s-o mai spunem, auzise foarte mult lăudându-se frumuseţea Cleopatrei şi era foarte curios să cunoască asemenea minunăţii.

Cleopatra avea atunci nouăsprezece ani. Cu doi ani mai înainte murise Ptolemeu Auletul, cântăreţul din flaut pe care l-am văzut venind la Roma ca să solicite protecţia lui Pompei El lăsase un testament în două exemplare: unul fusese trimis lui Pompei, la Roma, iar celălalt rămăsese în arhiva din Alexandria Prin acest testament, bătrânul rege lăsa tronul fiului său şi fiicei sale, primii născuţi, Ptolemeu şi Cleopatra, care nu numai că erau frate şi soră, erau şi soţi. Ptolemeu nu avea atunci decât cincisprezece ani.

Testatarul îl invita pe Pompei să vegheze, în numele poporului roman, ca testamentul lui să fie executat întocmai.

Or, de un an, puterea lui Pompei trecuse în mâinile lui Cezar Mai mult, după cum am văzut, Pompei fusese asasina-t chiar de acest Ptolemeu ale cărui drepturi trebuia să le susţină Când Cezar intră în Alexandria, mai era un frate, în vârstă de unsprezece ani şi o altă soră, numită Arsinoe, în vârstă de paisprezece ani.

El invită pe Cleopatra şi pe Ptolemeu, care avea fiecare câte o armată, să-şi licenţieze armatele şi să se prezinte în faţa lui ca să-şi susţină cauza.

Ca dovadă a bunelor sale intenţii în favoarea celor doi principi, Cezar, creditor al regelui mort pentru suma de Şaptesprezece milioane cinci sute de mii de drahme, renunţă la şapte milioane, dar declară că avea nevoie de restul de zece milioane cinci sute de mii de drahme, şi cerea să-i fie plătite.

Cezar aştepta rezultatul invitaţiei pe care o făcuse lui Ptolemeu şi Cleopatra, când i se anunţă că un om voia să-i aducă în dar un covor pe care îl depuse la picioarele lui Cezar.

Covorul era făcut sul şi strâns cu o curea.

Omul desfăcu catarama curelei, covorul se desfăşură de la sine, iar Cezar văzu ridicându-se de pe el o femeie.

Era Cleopatra.

Cunoscându-şi puterea pe care şi-o exercitase în special asupra tânărului Sextus Pompei, de îndată ce aflase de invitaţia lui Cezar, ea se aruncase într-o barcă, însoţită de Apolodor din Sicţua, pe care îl socotea cel mai bun prieten al ei, şi ajunse în faţa palatului cam pe la ora nouă seara.

Dar, neputând să intre fără să fi fost recunoscută, ea îi porunci lui Apolodor să o ruleze într-un covor şi s-o ducă astfel în faţa lui C^zar.

Acest gest de cochetă mondenă îl încântă pe învingătorul de la Pharsalus.

Cleopatra nu era numai frumoasă; era mai mult decât atât: era încântătoare. Mică de statură, dar admirabil proporţionată. Nu era prea înaltă de vreme ce a încăput într-un covor făcut sul. Era plină de graţie, de cochetărie şi de spirit. Vorbea latina, greaca, egipteana, limbile din Siria şi din Asia. Din Orient luase gustul pentru somptuozitate şi înlănţuia cu lanţuri de aur şi de diamant pe cei care o vedau; era, într-un cuvânt, întruchiparea legendei Sirenei.

Este de crezut că ea nu l-a lăsat pe Cezar să tânjească, pentru că a doua zi, când a sosit Ptolemeu, „acesta şi-a dat seama, spune Dio Cassius, după unele familiarităţi dintre Cezar şi sora sa că nu mai avea nimic de sperat; cauza lui era pierdută”.

Totuşi, tânărul vulpoi îşi ascunse gândurile; se prefăcu că nu observă nimic; dar cum se ivi un moment favorabil dispăru, părăsi palatul şi începu să fugă pe străzile Alexandriei, spunând că fusese trădat.

La strigătele tânărului rege, poporul puse mâna pe arme.

Pe de altă parte, Pothinus trimise un mesager lui Achillas, comandantul armatei din Pelusia, cerându-i să pornească împotriva Alexandriei.

Armata egipteană număra douăzeci şi cinci de mii de oameni, care nu erau egipteni: pentru Cezar, această armată ar fi fost o bagatelă! Dar ea era compusă din rămăşiţele armatei lui Gabinius – adică din veterani romani care se obişnuiseră cu viaţa destrăbălată din Alexandria, care se căsătoriseră aici şi care, păstrându-şi calitatea lor de romani, luaseră obiceiuri orientale; din piraţi din Cilicia, rămaşi dintre aceia pe care îi împrăştiase Pompei; în sfârşit, din fugari şi din proscrişi.

Auzind strigătele de moarte îndreptate împotriva lui, Cezar, care avea numai trei mii două sute de soldaţi, înţelese că situaţia era gravă. El trimise lui Achillas doi foşti miniştri ai regelui defunct, doi foşti ambasadori la Roma.

Se numeau Serapion şi Dioscoride.

Înainte ca aceştia să fi deschis gura, Achillas îi ucise.

După cum se vede, era o veritabilă declaraţie de război făcută împotriva lui Cezar Cezar o acceptă.

Avea împotriva lui pe Achillas şi pe cei douăzeci şi cinci de mii de oameni ai lui, dar avea alături de el pe aliatul acela puternic care se numeşte Amorul.

Apoi, printr-o întâmplare, puse mâna pe tânărul rege Ptolemeu şi pe eunucul Pothinus.

Cezar începu prin a-şi concentra trupele şi se retrase, împreună cu Cleopatra, în ceea ce se numea palatul regal.

Pe măsură ce Cezar se retrăgea, trupele lui Achillas înaintau în oraş, dar se ajunse Ta un moment dat când trupele lui Cezar încetară să se mai retragă.

Atunci începu lupta.

Achillas încercă să forţeze pătrunderea în palat şi dădu câteva asalturi; fu respins de pretutindeni.

Apoi încercă să pună mâna pe galerele lui Cezar Cezar avea cincizeci: erau galere cucerite din flota lui Pompei, cu câte trei sau cinci rânduri de rame şi perfect echipate.

În afară de acestea, alte douăzeci şi două păzeau portul.

Or, dacă s-ar fi pus mâna pe aceste vase, egiptenii l-ar fi făcut prizonier pe Cezar, ar fi interceptat portul şi marea şi i-ar fi tăiat calea de aprovizionare.

Fiecare se lupta cât putea mai bine: soldaţii lui Achillas, dându-şi seama de importanţa poziţiei pe care voiau s-o cucerească, soldaţii lui Cezar, conştienţi că viaţa lor depinde de curajul de care dădeau dovadă Atacurile lui Achillas fură respinse în toate punctele Cezar, văzând că nu-şi putea păstra galerele cu puţinele forţe de care dispunea, le arse pe toate, inclusiv pe acelea care erau în arsenal Apoi, concomitent, debarcă trupele la far Farul era un turn de o mare înălţime, care dăduse numele insulei unde fusese construit Insula aceasta era legată de oraş printr un dig lung de nouă sute de paşi, construit de regii precedenţi, având câte un pod la fiecare capăt Ea era locuită de o populaţie cât un oraş de numeroasă şi alcătuită din bandiţi şi piraţi care se aruncau asupra tuturor vaselor rătăcite Turnul farului avea această imensă importanţă că întrucât intrarea în port era extrem de îngustă, nu se putea pătrunde acolo decât după bunul plac al celor care se aflau în turn.

În plus, Cezar terminase în răstimp de trei zile una din acele prodigioase lucrări de fortificaţie care îi erau familare El înconjurase cu ziduri toată linia de apărare a oraşului pe care îl ocupa Cu portul şi cu arsenalul comunica prin teatru La rândul lor egiptenii îl blocaseră pe Ceza-r închizând toate străzile şi toate răspântiile cu ziduri înalte de patruzeci de picioare înălţime, construite din blocuri mari de piatră. Apoi, în locurile joase ridicaseră turnuri înalte de două etaje, unele fixate în pământ, altele mişcându-se pe două roţi şi putând fi purtate oriunde ar fi fost nevoie.

Intre timp, Cezar continua să-şi joace rolul său de conciliator.

La insistenţele lui Cezar, tânărul Ptolemeu, copil viclean şi duşmănos, simulase că se împăcase cu sora lui şi consimţi să împartă tronul cu ea.

Cu toată această luptă dusă împotriva oraşului Alexandria, Cezar dădu un mare ospăţ pentru a sărbători împăcarea.

În timpul ospăţului, unul dintre sclavii săi, care ît servea ca bărbier, şi care era un om foarte timid şi foarte bănuitor, veni la el şi-i spuse ceva la ureche.

Cinci minute mai târziu, Cezar ieşea.

Bărbierul îl aştepta pe sală.

Umblând şi cotrobăind prin palat, bărbierul auzise voci şoptite.

El se apropiase încet şi surprinsese un complot de asasinat care se înfiripa între Pothinus şi trimişii lui Achillas.

Cezar avea toată încrederea în cel care îi denunţase complotul.

— Bine, spuse el, de mult aştept prilejul să răzbun moartea lui Pompei: iată-l că a venit şi n-am să las să-mi scape. Să fie ucis Pothinus.

Aşteptă până-i văzu plecând pe oamenii care trebuiau să execute ordinul, apoi se întoarse, cu surâsul pe buze, în sala unde se dădea ospăţul, şi-şi reluă locul lângă Cleopatra.

Un moment mai târziu, un centurion se apropie de el şi-i şopti:

— S-a făcut!

Cezar făcu din cap un semn, arătând că era mulţumit, iar centurionul ieşi.

Chiar în aceeaşi seară, Ptolemeu află de moartea confidentului său, dar în loc să lase impresia că-l regreta, îl felicită pe Cezar că scăpase de primejdia cu care îl ameninţase trădarea servitorilor săi.

Moartea aceasta produse o asemenea groază printre cei care încercaseră să conspire împotriva lui Cezar, încât tânăra soră a Cleopatrei, Arsinoe, fugi în noaptea următoare şi trecu în tabăra lui Achillas, însoţită de perceptorul său pe nume Ganymede.

Ea avea o speranţă: ca sora sa fiind amanta lui Cezar, iar fratele său prizonierul acestuia, ea s-ar fi putut proclama regină.

În adevăr, trupele o primiră cu aclamaţii puternice.

Dar foarte curând între ea şi Achillas se produse vrajbă.

Văzând aceasta, Arsinoe puse pe Ganymede să-l ucidă pe Achillas. Ganymede preluă apoi comanda triipelor. El distribui armatei mari sume de bani în numele tinerei sale stăpâne şi se angajă să continue misiunea periculoasă de a lupta împotriva lui Cezar.

Al doilea ucigaş al lui Pompei îşi ispăşise crima.

Să terminăm repede cu aceste odioase personaje.

Theodatus, sofistul, după ce reuşi să se sustragă Justiţiei lui Cezar, fugi din Egipt şi rătăci mult timp, mizerabil şi hulit. După moartea lui Cezar, Marcus Brutus, ajuns stăpânul Asiei, descoperi locul unde se ascundea Theodatus şi, reuşind să pună mâna pe el, îl ţintui pe cruce.

Vom vedea mai târziu că ucigaşii lui Cezar sfârşiră aproape toţi tot atât de păcătos ca şi ucigaşii lui Pompei.

Dacă Pompei, care nega Providenţa la Mitilene, ar fi putut vedea moartea lui Pothinus, a lui Achillas şi a lui Theodatus, nu s-ar mai fi îndoit de existenţa ei.