LXXIII

Iată-ne ajunşi la deznodământul acestei fronde antice întreprinsă pentru ochii frumoşi ai unei femei.

Şi atunci, ca şi acum – cu toate că Alexandria din zilele noastre nu mai este situată pe locul Alexandriei de odinioară – şi atunci, ca şi acum, oraşul Alexandria primea apa Nilului prin apeducte şi o distribuia prin puţuri sau cişterne în care avusese timpul să-şi depoziteze mâlul. Oamenii din popor, neavând nici puţuri, nici cisterne, o beau tulbure, cu riscul oricăror inconveniente sanitare care ar fi putut rezulta din acest defect de puritate.

Or, duşmanul stăpânind fluviul, înfundă toate conductele prin care apa Nilului ajungea în cartierele locuite de romani şi, după o muncă uriaşă, reuşi.

Însă, pentru că puţurile erau pline, cisternele ochi, Cezar avea apă destulă, aşa că încetarea aprovizionării prin apeducte nu-l îngrijoră prea mult.

Duşmanul bănui curând cauzele acestei linişti.

Atunci îi veni ideea de a face să crească nivelul apei mării cu ajutorul roţilor şi al maşinilor. Apa sărată, pătrunzând în interiorul puţurilor şi cisternelor, altera apa de băut, iar Cezar şi garnizoana lui ar fi pierit de sete.

În adevăr, sub presiunea maşinilor inventate de aceşti prodigioşi arhitecţi care erau egiptenii, nivelul apei mării crescu şi pătrunse în primele rezervoare.

Când soldaţii băură din această apă sărată crezură că se înşelau, cu atât mai mult cu cât apa din puţurile mai îndepărtate continua să fie bună de băut.

Insă, încetul cu încetul, apa din toate puţurile şi din toate cisternele se alteră.

F se anunţă această veste lui Cezar.

— Ei, bine, întrebă el, cu faţa liniştită şi cu vocea calmă, ce spun soldaţii de acest accident?

— Sunt disperaţi, imperator, răspunse cel care adusese vestea, şi se văd de pe acum la strâmtoare.

— Desigur că mă condamnă, spuse Cezar.

Omul tăcu.

— Hai, vorbeşte deschis, continuă imperatorul.

— Ei bine, toţi sunt de părere că ar trebui să încerci să părăseşti Egiptul pe corăbiile care îţi mai rămân, dar se tem că n-ai să reuşeşti să te îmbarci.

— Bine, spuse Cezar, o să ne retragem, dar victorioşi.

— Şi apa? Întrebă centurionul.

— Ia zece oameni, du-te la cinci sute de paşi de malul mării şi sapă acolo până ai să dai de apă: sau coasta de aici nu e făcută ca cele din alte ţări, sau, mai înainte de a fi ajuns la o adâncime de cincisprezece picioare, ai să dai de apă.

Centurionul se conformă ordinului dat, săpă şi găsi apă.

O mie de ani după Moise, Cezar, reînnoi miracolul apelor ţâşnitoare; amândoi ghiciseră secretul puţurilor arteziene.

Între timp, cea de a trezeci şi şaptea legiune, pe care Cezar o alcătuise din resturile legiunii lui Pompei, debarcă ceva mai sus de Alexandria.

Din cauza vânturilor nefavorabile, ea nu putuse intra în port.

Ancoră, deci, de-a lungul plajei, dar cum nu avea apă şi nici nu ştia de unde să ia, ea îi ceru lui Cezar.

Cezar se îmbarcă împreună cu vreo trei-patru sute de oameni pe cele câteva galere care îi mai rămăseseră, ieşi din port şi se îndreptă spre flota sa, care se găsea la vreo două-trei leghe de Alexandria.

Ajuns la Chersones, el debarcă o parte din soldaţi, ca să se aprovizioneze cu apă, dar cavaleria duşmană, capturând vreo doi-trei oameni care se depărtaseră ca să fure, află de la aceştia că Cezar se afla pe una din galere.

Scurt timp mai târziu, Ganymede fu încunoştiinţat.

El îmbarcă imediat două sau trei mii de soldaţi pe vreo douăzeci de galere şi îl atacă pe Cezar.

Cezar nici nu se gândea să accepte lupta, pentru două motive: pentru că noaptea avea să se lase peste vreo două ore, şi atunci avantajul avea să fie de partea inamicului, care cunoştea coasta mării mai bine decât el; şi în al doilea Rând, pentru că râişte soldaţi ai săi, care luptau mai ales ca să fie remarcaţi de Cezar, s-ar fi luptat incontestabil mai rău pe întuneric Când văzu că vin spre el galerele inamice, se îndreptă spre coastă.

Dar se întâmplă că o galeră din Rhodos nu putuse urma celelalte galere, aşa că se găsi înconjurată de patru galere duşmane şi de mai multe bărci.

Cezar era în siguranţă şi ar fi putut lăsa galera să se descurce singură, cum ar fi putut, dar, după cum se ştie, el Nu era omul care să se cruţe: îndreptă galera sa spre galera atacată şi porni cu toată viteza spre ea La capătul unei lupte care dură o oră, în care timp Cezar luptase ca un simplu marinar, cucerise o galeră cu patru rânduri de rame, scufundase o alta şi scoase din luptă o a treia, celelalte ambarcaţiuni, înfricoşate, fugiră îngrozite Cezar profită de spaima lor, remorcă cu galerele sale vasele încărcate şi, cu ajutorul vâslelor, mergând împotriva vântului, intră cu ele în port Acest fel de luptă se repeta în fiecare zi, cu şanse diferite.

Când Cezar îi bătea pe egipteni, când egiptenii îl băteau pe Cezar.

Într-o zi, galera lui fu atât de înghesuită iar el se găsi atât de copleşit de săgeţi, fiecare duşman ţintind spre toga sa de purpură, încât fu obligat s-o scoată, să se arunce în mare şi să facă vreo trei sute de metri înot, acţionând numai cu o mână, pentru că în cealaltă, pe care o ţinea deasupra apei, avea nişte documente.

Toga lui de purpură, trofeul zilei, căzu în mâinile egiptenilor.

Toate acestea se petreceau sub ochii Cleopatrei: ca în Evul Mediu, când cavalerii îşi frângeau lăncile pentru ochii iubitelor, Cezar începuse un fel de turnir în nebuna şi perfida Alexandria, oraşul acela uşuratic ca Atena şi superstiţios ca Memphis.

În timpul acesta, Cezar primi o solie din partea duşmanului.

Egiptenii îi făceau cunoscut că se săturaseră de stăpânirea lui Arsinoe, care nu era decât un copil, şi a lui Ganymede, care nu era decât un libert, şi că, în consecinţă, dacă ar fi voit să li-l trimită înapoi pe Ptolemeu, ei s-ar putea consulta cu el asupra problemelor care îi interesea Ză, şi ar putea fi primii care să propună pacea.

Cezar cunoştea perfidia acestei naţiuni, dar trebuia sfârşit odată: în timp ce se amuza luptând în acest colţ de lume, simţea că restul lumii îi scăpa.

Trimisese după Ptolemeu şi, luându-i mâna în a sa, îi arătă câtă încredere avea în el, trimiţându-l astfel soldaţilor, şi-l pofti să-şi roage oamenii să-şi vadă de treabă; dar el – tânăr prinţ, începu să plângă. Îl imploră pe Cezar să nu-l gonească de lângă el, afirmând că prezenţa lui îi era mai scumpă decât domnia.

Cezar, care nu era nici fals, nici crud, se lăsă înduioşat, îl îmbrăţişă, cum ar fi făcut cu propriul său copil şi porunci să fie condus până la avanposturile duşmane.

Însă, abia ajuns acolo, lacrimile se uscară şi făcură loc ameninţării, iar Cezar înţelese că, începând de acum, avea un duşman în plus.

Dar, din fericire, cum am văzut, Cezar nu le mai ţinea socoteala.