LXXIV

Lucrurile rămaseră neschimbate încă o bucată de vreme, însă într-o zi Cezar află că Pelusia, unde se afla grosul armatei egiptene, căzuse în mâinile unuia din locotenenţii săi.

În adevăr, Mitridate din Pergam, pe care Cezar îl aprecia mult pentru capacitatea lui şi pentru experienţa în meseria armelor, sosise pe uscat dinspre Siria şi Cilicia, cu forţe armate puternice.

Anunţat de Cezar încă de la începutul războiului, care dura de peste şapte luni, el făcuse apel la sentimentele popoarelor aliate şi venea acum cu o armată de vreo douăzeci de mii de oameni.

Or, înţelegând că Pelusia era poziţia cheie pe uscat, după cum Alexandria era poziţia cheie pe mare, atacă Pelusia cu o asemenea vigoare, încât după al treilea sau al patrulea asalt o cuceri.

După ce lăsă o garnizoană în oraşul cucerit, se îndreptă spre Cezar, cucerind regiunile pe unde trecea.

Ajuns în delta Nilului, se găsi în faţa unei părţi din armata lui Ptolemeu.

Era numai jumătate din trupele trimise de tânărul rege.

Însă, pentru a avea, ea, întreaga glorie, această parte din armată care venise pe Nil şi-i urmase mersul, voi să atace numai ea, fără să mai aştepte, aşa cum recomandase regele, şi partea a doua a armatei, care venea pe malul fluviului.

Mitridate se fortifică după obiceiul roman.

Egiptenii crezură că romanii se tem şi se năpustiră asupra taberei din toate părţile.

Văzându-i că acţionează cu atâta nesocotinţă, Mitridate ieşi dintr-o dată prin toate porţile taberei, îi încercui şi-i căsăpi până la unul, încât, fără să cunoască locul şi faptul că se găseau în apropierea navelor lor, toţi rămaseră pe câmpul de luptă.

Şi Cezar şi Ptolemeu, fură anunţaţi în acelaşi timp, şi amândoi, în acelaşi timp, porniră într-acolo cu toate forţele de care dispuneau: unul – Cezar – ca să-şi (continue victoria; celălalt – Ptolemeu – ca să repare înfrângerea.

Ptolemeu ajunse primul, pentru că se îmbarcase pe Nil, unde avea toată flota gata pregătită.

Şi Cezar ar fi putut folosi aceeaşi rută, dar nu voi, de teamă să nu fie obligat să lupte pe corăbii şi în canalul fluviului, gen de luptă care îl lipsea de posibilitatea mişcărilor neprevăzute, care făceau forţa lui.

Dar, deşi sosise după Ptolemeu, Cezar întârziase atât de puţin încât regele n-apucase încă să-l atace pe Mitridate.

Văzând sosirea lui Cezar, regele Egiptului fu cel care se fortifică.

Locul în care se fortificase Ptolemeu era dintre cele mai potrivite.

Pe o latură era apărat de Nil, pe o alta de o mlaştină, în sfârşit, pe a treia de o prăpastie.

În aşa fel încât tabăra nu oferea decât o singură intrare, strimtă şi dificilă: aceea care da spre câmpie.

Cezar se îndreptă spre tabără.

Dar, la jumătatea drumului, ajungând la malul unui râu, îl găsi apărat, de floarea cavaleriei egiptene şi de o parte din infanteria uşoară a lui Ptolemeu.

Acolo se produse o încăierare de moment, de-o parte şi de alta, fără să se fi trecut la o luptă adevărată, ambele Maluri ale râului fiind foarte abrupte. Însă, nerăbdători, soldaţii lui Cezar cerură securile.

Li se aduseră securi.

Ei începură să doborâră copacii de pe maluri împingându-i apoi înspre albia râului ca să formez poduri, iar după ce doborâră copacii, trecură printre crăci, cu apa până la brâu.

Intre timp cavaleria romană urcase pe fluviu în sus şi, găsind un vad, trecu şi ea râul.

Văzându-se atacat din faţă şi învăluit prin flancul drept, inamicul o rupse la fugă.

Cezar, care se găsea la numai o leghe şi jumătate de tabăra egipteană, dădu ordin să se meargă înainte.

Intenţia sa era să profite de tulburarea în care trebuie să se fi găsit duşmanul şi să-l atace pe loc; văzând însă poziţia puternică a inamicului, înălţimea întăriturii, avantajul situaţiei şi tot zidul de apărare înţesat de 5 soldaţi, amână asaltul pentru a doua zi, nevrând să rişte Un atac împotriva unor trupe odihnite, cu trupele sale obosite de luptă şi de un drum de mai multe leghe.

Examinând deci terenul cu privirea aceea căreia nimic nu-i scăpa, el se hotărî să atace a doua zi, la revărsatul zorilor, un fort legat de tabără printr-o puternică fortificaţie.

Încă din zori, armata lui era gata, nu pentru că s-ar fi gândit să atace fortul acela cu toţi soldaţii, ci pentru că voia ca toate forţele sale să fie gata să atace tabăra în punctul pe care avea să-l indice.

Ca şi cum Cezar ar fi explicat planul său de luptă fiecărui soldat, aceştia se îndreptară spre fort cu atâta hotărâre, încât îl luară cu asalt.

Apoi, după ce-l cuceriră, se aruncară într-un suflet până la linia de apărare a duşmanului, unde începu adevărata luptă.

După cum am spus, tabăra nu putea fi atacată decât dinspre câmpie şi, fireşte, în acea zonă inamicul îşi maşase trupele cele mai bune.

Cu toate acestea, în timpul unei recunoaşteri pe care o făcuse, Cezar observase o trecere îngustă între Nil şi tabăra egipteană.

Insă atunci soldaţii lui Cezar ar fi avut în spate întreaga flotă duşmană. Aşa că Cezar părăsi acest mijloc de atac.

Văzând că atacurile frontale nu dădeau nici un 21. A Dutnjs 321

Rezultat, el chemă pe unul din căpitanii săi cei mai experimentaţi, numit Carfulenus, îi expuse situaţia şi-l întrebă dacă ar fi voit să atace, cu o mie de oameni, dinspre Nil.

Acesta răspunse că era gata.

Cezar ordonă să se dubleze eforturile în porţiunea dinspre câmpie, în timp ce Carfulenus şi cei o mie de oameni ai săi se strecurau de-a lungul Nilului.

Or, se întâmplă că soldaţii însărcinaţi să asigure această parte a taberei, crezându-se ocrotiţi de flotă, coborâseră de pe întărituri fie din curiozitate, ca să vadă lupta, fie din curaj, ca să ia şi ei parte Ia ea, când, deodată, auziră zgomot mare în spatele lor.

Era Carfulenus care, nefiind împiedicat decât de săgeţile trase asupra lui de pe galere, reuşise să treacă şi să ajungă până sus pe întărituri. Găsindu-le părăsite, pătrunsese în tabără şi atacase duşmanul din spate.

Când romanii auziră venind din partea cealaltă a taberei strigătele de victorie ale lui Carfulenus şi ale soldaţilor pe care îi comanda, îşi dublară eforturile.

La rândul lor, egiptenii, zăpăciţi de acest atac neprevăzut, slăbiră.

Cezar văzu că momentul era hotărâtor.

Luă comanda a douăzeci de cohorte care încă nu intraseră în luptă şi porni la asalt în fruntea lor, ca un simplu căpitan.

Inamicul nu mai putu ţine piept acestui ultim atac: el părăsi întăriturile şi încercă să fugă.

Dar, ceea ce îi făcuse puterea când era victorios, îi aduse pieirea când era învins.

Primii care încercară să fugă spre mlaştini se înecară în noroaie.

Spre râpă, nu se putea gândi cineva la salvare.

Rămânea Nilul.

Toţi se repeziră deci spre fluviu – regele la un loc cu ceilalţi.

Regele apucă să se urce pe o galeră şi-i ordonă să se îndepărteze imediat de mal. Dar mulţimea care îl însoţise şi se îngrămădise împreună cu el pe navă şi numărul mare al celor care se aruncaseră în apă şi se refugiaseră şi ei acolo îngreunară atât de mult vasul, încât, ajuns în mijlocul Nilului, apa pătrunse în el şi îl scufundă.

Ptolemeu şi principalii săi ofiţeri se înecară.

Războiul din Egipt se terminase.

O mie opt sute cincizeci de ani mai târziu, un alt cuceritor dădea pe malul aceluiaşi fluviu o bătălie asemănătoare Cuceritorul acesta se numea Napoleon, iar lupta bătălia de la piramide ea abandona Cairo lui Napoleon după cum bătălia pe care am descris-o abandona Alexandria Dar de data aceasta nu se mai amuza sa intre cu greutate prin port, ci hotărî să treacă prin mijlocul oraşului.

Vestea victoriei sale îl preceda, sfărâmând porţile dărâmând zidurile de apărare Din nefericire, tânărul rege Ptolemeu îi scăpase prin moarte, dar o luase prizonieră pe Arsinoe Ceea ce prevăzuse Cezar se întâmplă Dar cum fu zărit de locuitori, aceştia veniră în masă implorându-l şi purtând înaintea lor obiecte sacre cu care obişnuiau să potolească mâma regilor lor Cezar, ca de obicei, iertă El traversă tot oraşul Alexandna, oraşul acela cu străzi largi, cu casele aliniate, printr un dublu şir de bărbaţi şi femei în genunchi Ajuns la zidurile ridicate de alexandrini, el îi găsi pe locuitori cu târnăcopul în mână, ocupaţi să 1 deschidă o breşă.

Reapăru deci în faţa alor săi ca un adevărat învingător. Cleopatra, de pe cel mai înalt dintre turnuri, îl aştepta ca să-l salute.

În tabără fu o dublă sărbătoare, din cauza victoriei complete şi din cauza înapoierii grabnice.

Cu toţi cei cincizeci şi patru de ani ai săi, Cezar rămăsese acelaşi: Cezar din Galia, Cezar de la Pharsalus şi chiar Cezar al aventurilor amoroase.

Soldaţii, care murmuraseră atât de mult împotriva Cleopatrei, aplaudară din plin când o văzură pe tânăra şi frumoasa regină înlănţuind cu braţele sale gâtul imperatorului lor şi punând pe capul acestuia o cunună de lauri din aur.

Atunci începură serbări în palat, jocuri în teatru. Cezar inaugura viitoarea regalitate a lui Antonius. Apoi trebuia să se facă cunoştinţă cu noua cucerire p* care Cezar o anexa Romei; trebuiau vizitate piramidele monumentele acelea care acum două mii de ani constituiau un mister.

Se naviga în amontele Nilului chiar pe galera fostului rege Ptolemeu, împodobită sărbătoreşte, ziua cu ghirlande de flori, noaptea iluminată cu ghirlande de torţe.

În urma ei, urcau fluviul patru sute de galere.

Acesta fu adevăratul triumf al lui Cezar.

În timpul drumului, el porunci să se ridice un templu în cinstea zeiţei Indignării, chiar pe locul unde fusese ucis Pompei.

Dar tot în timpul acestui drum, lumea, insuficient înfrântă, se unise asemeni titanului Encelade.

Locotenenţii lui Pompei se strângeau în Africa în jurul lui Scipio, socrul acestuia.

Cei doi fii ai lui Pompei chemau Spania la arme în numele memoriei tatălui lor.

Farnace cucerea Armenia de la regele Dejotarus – învins, dar pe care Cezar îl înzestrase ca pe un învingător, Ariobarsanus se plângea lui Calvinus, că fiul lui Mitridate ocupase Capadocia.

Toate veştile ajungeau la urechile lui Cezar şi, ca şi cum ar fi voit să lase duşmanului timpul necesar ca să se adune pentru a-l distruge apoi dintr-o singură lovitură, la fiecare nouă veste surâdea, făcea un semn din cap şi spunea Cleopatrei:

— Mai departe!

Şi Cleopatra surâdea la rândul său, mândră că ţinea în mâini lanţul cu care era prins leul.

În cele din urmă reveniră cu toţii la Alexandria; încântătoarea călătorie se sfârşise.

Era momentul să se facă faţă lumii întregi.

Cezar îşi strânse trupele.

Iată forţele de care credea că putea dispune: Cu el erau aproape douăzeci de mii de oameni; o legiune pe care i-o trimisese Calvinus şi care, folosind drumul pe uscat, nu ajunsese la timp; una pe care o păstra Calvinus şi care s-ar fi alăturat lui Cezar dacă acesta ar fi început cu Farnace; alte două, înarmate şi echipate după principiile romane, pe care le-ar fi găsit la Dejotarus, în sfârşit, o ultimă legiune recrutată de Caius Pletaeus în regatul Pontului.

Însă, într-o dimineaţă sosi vestea că Domitus fusese bătut de Farnace şi că, din toate forţele sale, mai rămăsese aproape întreagă doar legiunea a treizeci şi şasea.

După această victorie, Farnace nu se mai îndoi de nimic.

Ocupă Pontul, alese de aici pe toţi copiii şi adolescenţii tineri şi frumoşi şi-i făcu eunuci.

În sfârşit, anunţă sus şi tare, şi în faţa lumii întregi, că zeii făcuseră dreptate şi că el recucerise regatul tatălui său.

Neavând încotro, Cezar părăsi Egiptul.

El o căsători pe Cleopatra cu fratele ei cel mai tânăr, în vârstă de unsprezece ani.

Apoi, lăsând jumătate din trupele sale rtoilor soţi, ca să asigure liniştea în Egipt, porni spre Siria şi-i dădu Cleopatrei întâlnire la Roma peste patru luni.

Pe tot drumul, Cezar primi trimişi cu veşti din toate provinciile; ştirile erau mai mult sau mai puţin rele.

Gabinius fusese bătut în Iliria şi pierduse două mii de soldaţi, treizeci şi opt de centurioni şi patru tribuni, o legiune se revoltase în Spania, iar Cassius Longinus fusese cât pe ce să fie asasinat; Marcellus fusese bătut pe malurile Guadalquivirului, în sfârşit, Roma era agitată de tulburări provocate de tribuni.

Trebuia înfrânt Farnace, ajuns la Roma, înfrântă Africa, supusă Spania.

Cezar îl lăsă în Siria pe Sextus Cezar, o rudă a lui, se îmbarcă pe flota pe care o adusese din Egipt şi trecu în Tars, unde dăduse întâlnire întregii Cilicii; puse la punct problemele ţării şi ale statelor vecine, traversă Capadocia în marş forţat, rămase patruzeci şi opt de ore la Massaqua, îl instală pe Necomide al Bitiniei ca pontif al templului Belonei din Comana; primi supunerea bătrânului rege Dejotarus, îi luă o legiune, ajunse în regatul Pontului; ataşă la vechea legiune pe care o adusese din Egipt resturile legiunii lui Domitius, înfrântă de Farnace, îl întâlni pe acesta în apropierea oraşului Zela, îl zdrobi într-o singură bătălie şi-şi reluă drumul spre Roma, spunând:

— Fericitule Pompei, iată-ţi duşmanii a căror înfrângere ţi-a atras numele de cel Mare!

Cele trei cuvinte în care rezuma toată campania împotriva lui Farnace îl precedară la Capitoliu-

— Veni, vidi, viei!

Ajuns la Roma, află că Cleopatra născuse un băiat căruia popoarele îi dăduseră numele de Cesarion Înainte de înapoierea învingătorului lui Pompei, Antonius şi Dolabella fuseseră gata să se înţeleagă asupra unei probleme care le convenea amândurora: abolirea datoriilor; însă Antonius fu cuprins de o bănuială împotriva lui Dolabella: îl bănui că era amantul soţiei Sale Mai întâi îşi repudie soţia: apoi, întrucât Dolabella, pentru a-şi trece legea, pusese stăpânire pe Forum, iar Senatul emisese un decret care ordona să se ia armele împotriva lui Dolabella, Antonius porni, plin de mânie şi ură, ca să-l atace în piaţa publică pe cel pe care îl considera rivalul său; îi ucise mulţi oameni şi pierdu şi el câţiva din oamenii săi.

Lucrul acesta duse la pierderea, într-o oarecare măsură, a popularităţii descendentului lui Hercule.

Pe de altă parte, îndepărtându-şi poporul, Antonius găsi mijlocul de a-şi face duşmani şi în rândul nobilimii.

Casa lui Pompei fusese scoasă la licitaţie şi vândută. După cum se vede, nu se pierduse timpul în zadar. Antonius cumpără casa lui Pompei. Antonius cumpăra întotdeauna Dar când fusese vorba să plătească, Antonius găsi nepotrivit să i se ceară preţul pentru casa aceasta pe care, după părerea sa, o câştigase la Pharsalus. De aceea declară că, dacă în felul acesta i se răsplăteau serviciile, nu-l va mai urma pe Cezar în Africa.

Ceea ce-l exaspera era mai ales faptul că, întrucât nu plătise casa lui Pompei, fu expropriat până la urmă, iar casa adjudecată lui Corneficius.

Corneficius nu o găsi nici destul de mare, nici destul de frumoasă pentru el, aşa că o dărâmă şi pe locul ei construi alta.

Romanii erau indignaţi de toată această risipă, de toate aceste bacanale, de toate aceste beţii.

Cezar sosi.

La vederea lui, totul reintră în ordine: Dolabella puse în sertar proiectele sale pentru abolirea datoriilor; Antonius îşi întrerupse nebuniile; Corneficius se grăbi săşi termine locuinţa.

Cezar îl uită pe Dolabella, pentru stima pe care i-o purta lui Cicero, socrul acestuia.

Insă Antonius, care spera să fie numit consul împreună cu el, trebui să renunţe la acest plan.

Cezar, numit consul pentru a treia oară, şi-l asocie pe Lepidus.

Iată cum crescu încetul cu încetul acest Lepidus (e) în mediocru, care va deveni mai târziu colegul lui Antonius şi Octavi. Anus, în cel de al doilea triumvirat Se mai întâmplă ceva Cezar îl chema pe Antonius şi 1 făcu o morală atât de serioasă pentru purtarea lui dezordonată, încât acesta, pentru a dovedi ca se căieşte se hotărî să se însoare Cezar ridică din umeri Antonius este omul extremelor spuse el Antonius se căsători, se pare ca am spus-o cu Fulvia, văduva lui Clodius Pe ea am văzut o apărând cu ocazia asasinam soţului său, chemând pe romani la arme şi luminata de torţele care incendiau un cartier din Roma „Fulvia, spune Plutarh era o femeie puţin făcută pentru treburile şi grijile domestice iar ambiţia ei ar fi fost foarte puţin măgulită sa domine un soţ oarecare un simplu particular, ea aspira să conducă un soţ care sa fi comandat el pe alţii Aşa că Cleopatra, Fulviei 1 a datorat lecţiile de docilitate pe care le primise Antonius caci Fulvia l-a predat suplu şi supus voinţei femeilor”

Dolabella fiind iertat, Corneficius mustrat, Anto nius dojenit şi căsătorit, Cezar se întoarse apoi spre soldaţi O legiune se revoltase şi în cursul revoltei ucisese două personaje pretoriene Cossomius şi Galba Cezar trimisese pe rebeli în Campania şi le dădu ordin să fie gata să plece în Africa Când veni me. Mentul el le trimise ordin sa se îmbarce însă, cum li se mai datora un rest de solda în loc sa se supună, ei se răsculară şi se îndreptară spre Roma În loc să trimită în întâmpinarea lor alţi soldaţi, care ar fi putut să le urmeze exemplul şi să se unească cu ei, Cezar îi aştepta, iar când aceştia aj’unseră la marginea Romei, le ieşi înainte.

Cezar avea obiceiul să se adreseze soldaţilor cu cuvintele: prieteni, camarazi, soldaţi.

— Cetăţeni! Li se adresă el.

La cuvântul cetăţeni, care le arăta ca nu mai erau nici prietenii nici camarazii lui Cezar, care îi deposeda chiar şi de titlul de soldaţi, rămaseră încremeniţi.

— Cetăţeni, li se adresă Cezar, pretenţia voastră este dreaptă, sunt cinci ani de oboseală şi de răni, vă dezleg de Jurământul vostru. Cei care şi-au făcut stagiul vor fi plătiţi până la ultimul sesterţ.

Atunci, oamenii aceştia revoltaţi şi ameninţători trecură de la ameninţare la rugăminte, căzând în genunchi, îşi împreunară mâinile şi-l rugară pe Cezar să le permită să rămână mai departe cu el.

Cezar fu neînduplecat le distribui pământ, dar departe unii de alţii*, le plăti o parte din banii datoraţi şi se angajă să le plătească restul cu dobândă.

Dar ei se încăpăţânau să-l urmeze, şi oricare a fost hotărârea lui, găsindu-i pe malul mării, auzindu-i că vor trece şi în Spania, dacă ar fi fost nevoie, ca să-l „însoţească în Africa, Cezar sfârşi prin a-i ierta Cezar înţelese că ceva era totuşi drept în reclamaţia soldaţilor Toţi cuceritorii au asemenea socoteli de rezolvat cu armatele lor Vă amintiţi de ducele de Berry, când a trecut în revistă veteranii Imperiului.

Printre plângerile pe care, după părerea lui, le aveau de reproşat soldaţii împăratului era şi plata cu neregularitate a soldei

— În sfârşit, adăugă prinţul terminându-şi discursul, v-a rămas dator pe vreo doi ani…

— Şi ce, dacă nouă ne-a plăcut să-i acordăm credit! Răspunse un veteran. Mai aveţi ceva de spus?

Dar atunci Napoleon nu era acolo.

Aceiaşi oameni cărora le plăcea să-i facă credit când era exilat în insula Elba sau prizonier în insula Sfânta Elena, aceiaşi oameni murmurau câteodată, asemeni soldaţilor lui Cezar, în timpul când era atotputernic, iar solda se lăsa aşteptată Cezar se hotărî să-i plătească

* La Harpe, unul dintre traducătorii lui Suetoniu, nu înţelege nimic din această distribuire de pământ menţionată de toţi istoricii timpului şi în special de Suetoniu.

„Această frază a lui Suetoniu, spune el, este destul de greu de înţeles, în afară doar dacă se presupune că o parte din Italia n-ar fi aparţinut nimănui, altfel cum să dai pământ atâtor soldaţi fără să deposedezi pe proprietari?”

La Harpe ignora modul cum era împărţit pământul cucerit, despre care am dat explicaţii amănunţite când am vorbit de legea agrară propusă de Cezar. Pământul care se împărţea soldaţilor era luat din ager publicus.

El dădu veteranilor săi, în afară de doi sesterţi mar’i, douăzeci şi patru de mii de sesterţi fiecărui om, şi pământurile de care am vorbit. Apoi veni rândul poporului.

El distribui fiecărui om zece oboroace de grâu şi zece livre de ulei.

Şi pentru că trecuse un an de când le făcuse această promisiune, le mai dădu şase sesterţi drept dobândă În plus, reduse chiria caselor din Roma până la concurenţa sumei de două mii de sesterţi, iar în restul Italiei până la concurenţa sumei de cinci sute de sesterţi În sfârşit, pe lângă aceste daruri, adăugă un ospăţ public şi o distribuire de carne