LXXV

Lumea se mira că Cezar, având atâtea treburi în Africa, rămânea totuşi în Roma. Mai avea să-l condamne pe Ligarius şi să o primească pe Cleopatra.

Guintus Ligarius ridicase armele împotriva lui Cezar, care dezminţindu-şi mila obişnuită, voia să-l condamne Era nevoie de un acuzator Un acuzator era mai uşor de găsit decât un apărător Tuberon acuză.

Ligarius îl rugă pe Cicero să se ocupe de apărarea sa Cicero primi.

Apropo; să spunem cum se întorsese Cicero la Roma şi ce se petrecuse între el şi Cezar Cicero era la Brindisi, ezitând mereu, cerând sfatul tuturor. Când află că Cezar debarcase la Tarento şi că venea pe uscat spre Brindisi, se duse înaintea lui, convins că-l va îndupleca, dar ruşinat, totuşi, că avea să întâmpine starea de spirit a duşmanului învingător în prezenţa unei mari mulţimi. Însă Cezar, de cum îl zări, coborî de pe cal, îl îmbrăţişă şi, pe o distanţă de mai multe stadii, vorbi numai cu el.

Însă, cu toată comportarea manierată a lui Cezar, Cicero primi, totuşi, apărarea lui Ligarius.

Când i se anunţă că Cicero urma să-l apere pe acuzat, Cezar spuse:

— Oh! Sunt încântat.

Apoi, întorcându-se spre amicii săi:

— Şi voi nu? Mie îmi face plăcere să-l ascu.lt pe Cicero, pe care nu l-am auzit pledând de multă vreme.

Dar Ligarius? Întrebară cei de fată.

Ligarius este un om rău care va fi condamnat chiar daca Apollo ar pleda pentru el Totuşi, în ziua stabilită, luând cuvântul, Cicero pledă atât de frumos, că la anumite pasaje Cezar nu se putu împiedica să nu aplaude, alţii, să nu se schimbe la fată, iar când oratorul ajunse la bătălia de la Pharsalus, Cezar fu cuprins de o asemenea emoţie încât scăpă hârtiile pe care le ţinea în mână „în sfârşit, spune Plutarh, învins de elocinţa lui Cicero, Cezar îl achită pe Ligarius.”

Ce vom spune acum sună foarte ciudat, dar credem că Plutarh se înşală cu privire la pretinsa achitare a lui Ligarius Ligarius n-a fost condamnat la moarte, este adevărat dar toată elocinţa lui Cicero nu a putut împiedica să nu fie condamnat la exil Dovada susţinerii noastre o găsim în această scrisoare a lui Cicero către Ligarius Roma, anul 708, septembrie Prietenia pe care ţi-o port datorează consolare şi sfaturi nenorocirii în care te afli Dacă nu ţi-am scris până acum este că am căutat zadarnic cuvinte ca să-mi îndulcesc durerea, şi leacuri pentru a o vindeca. Astăzi am unele motive să cred că ne vei fi redat şi nu pot să nu-ţi vorbesc de speranţele şi de urările mele Cezar n-o să-şi păstreze mereu asprimea, îl ghicesc şi-l văd, natura nemulţumirii sale, timpul, opinia publică şi, după cum îmi face impresia, chiar firea lui, totul contribuie să-i inspire zilnic mai multă moderaţie. Sunt sigur de asta pentru toţi, cât despre tine personal, prietenii lui cei mai intimi îmi dau toate asigurările. De când cu primele noutăţi din Africa, nu încetez să-l hărţuiesc, de acord cu fraţii tăi. Curajul, virtutea, incomparabila lor afecţiune, activitatea lor mereu trează au fost atât de bine primite, încât, după părerea mea, Cezar nu mai este în situaţia de a mai refuza ceva…”

Restul scrisorii nu este decât o parafrazare despre moderaţia şi clementa lui Cezar.

Însă, deşi pledoaria lui Cicero (mai fericită de data Aceasta decât cu ocazia procesului lui Milo) nu reuşise să ducă la achitarea lui Ligarius, el a fost totuşi un discurs excelent.

După terminarea afacerii Ligarius, Cezar îşi îndreptă privirile spre Brindisi: Cleopatra, care mai târziu va înfricoşa mult pe Horaţiu, debarcase împreună cu soţul său de unsprezece ani.

Cezar îi primi pe amândoi în palatul său şi, în timp ce Arsinoe era păstrată cu grijă pentru triumf, el dădu serbări magnifice în onoarea vizitatorilor, îi primi în rândul amicilor poporului roman, puse să se toarne o statuie din aur a Cleopatrei, pe care o aşeză în faţa statuii zeiţei în templul pe care îl ridicase lui Venus Victorioasa.

Onorurile făcute Cleopatrei displăcură mult poporului roman; însă Cezar simţea că putea risca totul, mai ales că, la rândul său, fusese cuprins şi el de ameţeală.

În, sfârşit, Cleopatra se întoarse în Egipt, altfel, înlănţuit cum era în încolăceala viperei de pe Nil, cum o numea Cezar, el n-ar mai fi plecat.

Africa ţinea cu Pompei.

Să revenim la Cato, pe care l-am uitat puţin, din ziua în care l-am văzut intrând în Dyrrachium cu ochii în lacrimi, după ce văzuse masacrul prizonierilor.

Am spus doar că Pompei, căruia îi era teamă de el, îl lăsase la Dyrrachium să păzească bagajele.

După deruta de la Pharsalus, Cato îşi pusese două ipoteze: în caz că Pompei ar fi fost ucis, în caz că Pompei ar fi trăit.

Dacă Pompei ar fi fost ucis, Cato ar fi adus în Italia soldaţii pe care îi avea cu el, după care ar fi fugit, singur, cât mai departe de tiranie.

— Ceea ce numea Cato tiranie nu era chiar o tiranie; însă, oricât de blândă ar fi fost, era totuşi guvernarea lui Cezar.

Dacă Pompei ar fi trăit, el s-ar fi dus după Pompei oriunde s-ar fi aflat acesta.

Neştiind însă ce se petrecuse în Egipt, dar ştiind că Pompei fusese văzut pe coasta Asiei, Cato trecu în Corciră, unde se afla flota. Acolo îl găsi pe Cicero şi voi să-i cedeze comanda.

Cicero era consul, Cato era numai pretor, or Cato nu cunoştea decât legea.

Cicero refuză. El se hotărâse să se împace cu învingătorul Presupunând, după drumul pe care îl urma Pompei, că acesta s-ar fi retras în Egipt sau în Africa, şi grăbit să-l ajungă, Cato se îmbarcă împreună cu toţi soldaţii care erau cu el. Însă, înainte de a ridica pânzele, el lăsă fiecăruia posibilitatea să aleagă: să se reîntoarcă în Italia, sau să-l urmeze.

Ajuns în Africa, îl întâlni, pe când mergea de-a lungul coastei, pe tânărul Sextus Pompei, cel care fusese amantul Cleopatrei şi care mai târziu avea să-şi facă o reputaţie din a fi restabilit pirateria distrusă de tatăl său.

De la el află sfârşitul nefericit al lui Pompei.

Atunci, cunoscând această veste, nimeni din cei care îl însoţeau n-au mai voit să urmeze un alt şef decât pe el.

Lui Cato îi fu ruşine să lase într-o ţară străină, singuri şi fără ajutor, atâţia oameni viteji. Aşa că primi comanda şi coborî la Cyrene.

Cu puţin timp mai înainte, locuitorii din Cyrene închiseseră porţile cetăţii în faţa lui Labienus; dar ceea ce i se refuzase lui Labienus i se acordă lui Cato.

Cato fu primit la Cyrene.

Acolo aşteptă veşti.

Ele nu întârziară prea mult.

Cato află curând că Scipio, socrul lui Pompei, trecuse în Africa şi că fusese foarte bine primit, la Cirta, de Juba, regele Numidiei.

Attius Varus, căruia Pompei îi încredinţase guvernarea Africii, îl precedase împreună cu armata pe care o comanda.

Cato se hotărî să-i întâlnească pe cei doi şi, pentru că era iarnă, să ajungă la ei pe uscat. Adună o mulţime de măgari şi îi încărcă cu apă, după care porni cu multe căruţe şi cu un bagaj considerabil.

Ducea cu el mulţi îmblânzitori de şerpi, care vindecau muşcătura reptilelor celor mai veninoase, sugând rana cu gura.

Marşul dură şapte zile.

În timpul acesta, Cato era în permanenţă în fruntea soldaţilor, mergând tot timpul pe jos, stând jos în timpul mesei, căci, după bătălia de la Pharsalus, făcuse legământ să nu se întindă decât ca să doarmă.

Cato petrecu iarna în Africa. Era iarna aceea în care Cezar lupta la Alexandria împotriva egiptenilor lui Ptolemeu.

Dacă Varus, Cato şi Scipio şi-ar fi strâns la un loc cei treizeci de mii de oameni şi s-ar fi unit cu Ptolemeu, ce s-ar fi întâmplat cu Cezar?…

Dar nu: Varus şi Scipio se certau la curtea regelui Juba, iar micul şi răul rege numid profita de această neînţelegere ca să vadă prosternându-se la picioarele sale două din numele mari ale Romei.

Cato sosi în vechea Cirta, Constantine de astăzi, şi ceru audienţă lui Juba.

Juba acordă audienţa, dar ca să-l primească pregăti trei jilţuri: unul pentru Scipio, unul pentru Cato şi al său la mijloc.

Dar Cato nu era omul care să îngăduie asemenea impertinenţă din partea unui mic rege numid. Ei luă jilţul care îi era destinat şi-l duse lângă jilţul lui Scipio, şi astfel Scipio, şi nu Juba, deveni persoanjul principal al conferinţei.

Şi totuşi, Scipio rămânea duşmanul lui Cato, căci publicase împotriva lui un pamflet plin de injurii.

Cato făcu mai mult: el reconcilie pe Scipio cu Varus, făcându-i să înţeleagă marele rău provocat de cearta lor partidei pe care o susţineau.

După ce se sfârşi cearta, toţi, într-un cuvânt, încredinţară comanda lui Cato; dar Cato era un prea strict păstrător al legilor pentru a accepta. Cato era numai propretor, iar Scipio fusese proconsul. Dealtfel, numele lui Scipio, popular în Africa, inspira soldaţilor cea mai mare încredere, iar un oracol afirmase, se spunea, că Scipio avea să fie meru învingător în Africa.

Scipio preluă deci comanda armatei.

Din nefericire, încă de la primul ordin pe care îl dădu, fu în opoziţie cu Cato.

Utica şi Cirta erau rivale; în afară de aceasta, Utica trecu pe faţă de partea lui Cezar Pentru a-şi satisface ura, şi mai cu seamă pentru a-i face plăcere lui Juba, Scipio se hotărî să ucidă pe toţi locuitorii din Utica, fără deosebire de sex sau vârstă, şi să radă oraşul de pe faţa pământului.

În plin consiliu, Cato protestă cu toată energia împotriva acestei violenţe, se declară protector al oraşului condamnat şi ceru să fie numit guvernator pentru a fi Sigur, că, atât timp cât va fi el în viaţă, oraşul nu se va preda lui Cezar În plus, Utica era un oraş întărit, cu mari posibilităţi pentru cel care l-ar fi ocupat: era foarte bine aprovizionat Cato adăugă noi fortificaţii la cele existente, repară zidurile, ridică înălţimea turnurilor, înconjură tot oraşul cu un sunt adânc, presărat cu forturi, instală în aceste forturi după ce o dezarmase, toată tinerimea din Utica, cunoscută pentru simpatia ei fată de Cezar; în oraş, restul locuitorilor făcu provizii imense, pentru ca oraşul acesta, duşmănos altădată, acum supus şi stăpânit, să devină magazia de provizii a armatei Apoi, pentru că Cezar era aşteptat din moment în moment, Cato dădu lui Scipio sfatul pe care i-l dăduse lui Pompei să nu se lupte cu un duşman curajos şi experimentat, să prelungească războiul şi să aştepte totul de la timp Scipio nesocoti sfatul şi, ieşind din consiliu, le şopti amicilor săi Hotărât lucru, Cato e un laş!

Apoi îi scrise „Nu-ţi ajunge, prudentule Cato, că te tii închis într-un oraş bine fortificat, şi vrei să împiedici pe alţii să găsească o ocazie favorabilă ca să pună în practică ceea ce au hotărât?”

Cato citi scrisoarea şi, fără să se emoţioneze, îi răspunse.

„Sunt gata să mă întorc în Italia cu trupele pe care leam adus în Africa. Am adus zece mii de oameni ca să te scap de Cezar şi să-l atrag asupra mea.”

Dar Scipio ridică din umeri la propunerea lui Cato.

Atunci, Cato începu să recunoască greşeala pe care o făcuse cedând comanda armatei lui Scipio.

— Acum îmi dau bine seama că Scipio o să conducă prost războiul, le spunea Cato amicilor săi, dar dacă, printr-o întâmplare nesperată, ar fi învingător, vă declar de pe acum că nu voi sta în Roma ca să fiu martor la răzbunările sângeroase ale lui Scipio.

Între timp, Cezar sfârşise dragostea lui cu Cleopatra şi se îmbarcase pentru Sicilia, unde, un moment, îl reţinu un vânt nefavorabil. Însă, ca să i se cunoască bine intenţia de a trece imediat în Africa – el porunci să i se ridice cortul la malul mării şi, când sosi vântul favorabil, neavând decât puţine vase, porni cu trei mii de infanterişti şi cu câţiva cai, Îi debarcă fără să fi fost văzuţi şi porni din nou pe mare, pentru a se informa asupra situaţiei restului armatei, de care era îngrijorat.

După două zile o întâlni şi o aduse în tabără.

Punând piciorul pe pământul Africii, călcă greşit, se împiedică şi căzu; dar se ridică ţinând în fiecare mână un pumn de nisip şi strigă:

— Pământ al Africii, eşti al meu!

Graţie prezenţei lui de spirit întâmplarea aceasta, în loc să fie socotită o prevestire de rău augur, se transformă într-o prevestire de bun augur Rămânea precizarea oracolului: „Un Scipio va fi mereu învingător în Africa”

I se aminti oracolul acesta lui Cezar

— Foarte bine, spuse el, dar oracolul n-a spus că nici un Scipio nu va fi vreodată învins aici.

Chemă apoi din tabără pe un om obscur şi dispreţuit de toţi, dar făcând parte din familia Scipionilor, care se numea Scipio Sallutius, îl numi imperator şi-i dădu comanda avangardei armatei, a cărei comandă supremă o rezervă pentru el.

Iată cum stăteau lucrurile în Africa atunci când Cezar debarcă acolo.