LXXIX

A doua zi, fu rândul lui Cezar să ofere lupta, dar Scipio nu ieşi din fortificaţiile sale.

Totuşi, când îl văzu pe Cezar, care înaintase puţin câte puţin de-a lungul muntelui, că era aproape gata sa ocupe oraşul Usila, de care nu-l n] ai despărţea decât un sfert de leghe, oraş de unde el se aproviziona cu apă şi alimente, n-avu încotro şi ordonă ieşirea trupelor.

El le aşeză în linie de bătaie pe patru rânduri şi plasă, în prima linie cavaleria amestecată cu elefanţi înarmaţi şi purtând turnuri pe spate.

Întrucât această primă linie se puse în mişcare aşa cum era organizată, Cezar crezu că Scipio se hotărâse să dea lupta şi porunci trupelor să se oprească în faţa cetăţii.

Scipio îşi opri şi el trupele, dar în spatele cetăţii.

Fiecare rămase aşa, în linie de bătaie, fără să se clintească, până la căderea serii; apoi fiecare intră în tabăra sa.

A doua zi, Cezar îşi prelungi fortificaţiile în aşa fel încât să se poată apropia de inamic.

În timp ce toate acestea se petreceau pe uscat, Cezar suferea pe mare o înfrângere, dacă înfrângere se poate numi evenimentul pe care îl vom povesti.

Una din navele de aprovizionare, făcând parte din ultimul convoi venit din Sicilia, îndepărtându-se de celelalte, fu capturată de bărcile şi şalupele lui Virgilius în apropiere de Thapsus, în timp ce o altă galeră era capturată de flota lui Varus şi Octavianus.

În prima navă se aflau Quintus Considius şi Lucius Tacida, un cavaler roman; în cealaltă se găsea un centurion din legiunea a paisprezecea cu câţiva soldaţi.

Soldaţii şi centurionul fură duşi în faţa lui Scipio, care îi primi, stând pe jilţul de judecător.

— Pentru că, spre norocul vostru, spuse el, aţi căzut în mâinile mele, voi care desigur că sunteţi siliţi să luptaţi sub ordinele lui Cezar, nu ezitaţi şi spuneţi deschis dacă vreţi să urmaţi partida Republicii şi a tuturor oamenilor De bine, cu asigurarea deplină şi sigură nu numai a vieţii şi a libertăţii, dar şi a unei bune recompense.

Scipio vorbea aşa, crezând că prizonierii ar primi această favoare cu înflăcărare.

Dar centurionul, luând cuvântul, i se adresă lui Scipio, fără a-l numi imperator:

— Îţi mulţumesc eu, prizonierul tău, pentru că îmi oferi viaţa şi libertatea. Aş primi cu plăcere cele două lucruri atât de preţioase pe care mi le propui, dacă le-aş putea accepta fără a face o crimă.

— O crimă? Repetă Scipio.

— Desigur, spuse centurionul, n-ar fi oare o crimă să mă prezint în luptă împotriva lui Cezar, după ce am luptat pentru el timp de peste douăzeci de ani şi să ridic spada mea împotriva vitejilor mei tovarăşi de luptă, pentru care mi-am pus adesea viaţa în primejdie? Aşa că, te rog, Scipio, nu mă constrânge. Dacă vrei să-ţi încerci forţele, lasă-mă să-mi aleg zece oameni dintre prizonierii tăi şi cu aceşti zece camarazi mă ofer să lupt cu una din cohortele tale, pe care o vei alege! Apoi, după rezultatul luptei noastre, vei putea judeca rezultatul războiului.

Scipio fu indignat de această sfidare., El ordonă ca centurionul şi toţi prizonierii în vârstă de peste treizeci şi cinci de ani să fie ucişi. Ordinul se execută pe loc.

Celorlalţi, adică lui Tacida, Considius şi cei care fuseseră prinşi împreună cu ei, Scipio nu le permise nici măcar să fie aduşi înaintea sa. Ei fură repartizaţi în diferite corpuri ale armatei.

Cezar află aceste întâmplări şi fu atât de disperat, încât destitui pe căpitanii galerelor care supravegheau marea din faţa oraşului Thapsus pentru a asigura securitatea convoaielor.

Cam în timpul acesta, Cezar făcu cunoştinţă cu simunul.

Într-o noapte, cam pe la al doilea schimb, după apusul pleiadelor, se iscă o furtună înspăimântătoare. Vântul ducea cu el nori de nisip şi de pietriş, încât peste tabără cădea o adevărată ploaie de pietre. Aceasta nu-i deranja pe oamenii lui Scipio, care avuseseră timp să-şi construiască colibe unde să se poată adăposti. În schimb, pentru oamenii lui Cezar era un necaz nemaipomenit, pentru că, mutându-se aproape în fiecare noapte din tabără în tabără, n-avuseseră timp să-şi construiască adăposturi. Nefericiţii, alergau ca ieşiţi din minţi apăr-ndu-se de Uragan cu scuturile; dar erau smulşi de pe pământ, răsturnaţi şi luaţi de trâmbele de vijelie.

Fusese o noapte teribilă, care aproape că echivalase cu o înfrângere. Toate alimentele se stricară, toate focurile se stinseră, iar aerul se încărca cu atâta electricitate încât în vârfurile suliţelor legiunii a cincea se iviră flăcări, minune care înfricoşă pe toţi soldaţii.

Trecuseră două sau trei luni de zile fără ca Cezar să fi putut antrena inamicul într-o bătălie decisivă. În sfârşit, întrucât în intervalul acesta Cezar avusese timpul să-şi adune aproape toate trupele, întrucât folosise timpul acesta ca să le instruiască în lupta cu elefanţii, pentru care adusese elefanţi din Italia, şi întrucât acum caii şi călăreţii ajunseseră să ţină piept cu succes atacului acestor animale, el părăsi tabăra într-o noapte şi, făcând unul din marşurile pe care numai el era în stare să le’facă, în ziua de 4 aprilie asedie oraşul Thapsus.

La Thapsus, comanda Virgilius. Deşi era unul din cei mai pricepuţi locotenenţi ai lui Pompei, deşi dispunea de o bună garnizoană, fiind însă atacat din toate părţile de armata lui Cezar, era evident că n-ar fi putut rezista acestui efort.

Scipio avea deci de ales: să-şi abandoneze unul din cei mai buni căpitani, sau să rişte o bătălie decisivă.

Riscă bătălia.

El porni în ajutorul oraşului şi îşi plasă armata în două tabere separate.

Împreună cu tabăra lui Juba, erau trei tabere.

Cezar lucra la încercuirea cu şanţuri a oraşului. El află ce se petrece, vede duşmanul, îi apreciază poziţia, opreşte lucrul, porunceşte lucrătorilor să-şi ia armele, lasă două legiuni sub comanda proconsulului Aquenas să păzească tabăra şi aleargă împotriva duşmanului.

În mai puţin de o oră, cele două armate se găsesc faţă în faţă.

O parte din armata duşmană se şi află în formaţie de luptă, în timp ce restul este ocupată să se fortifice; ea se găseşte în faţa şanţurilor, cu elefanţii pe aripi.

Cezar îşi dispune armata pe trei linii, aşază legiunile a doua şi a zecea pe aripa dreaptă, a noua şi a opta pe aripa stângă, iar pe celelalte cinci în centru, ca să acopere flancul luptei, unde se găsesc arcaşii, aruncătorii cu praştia şi cele cinci cohorte destinate să susţină efortul elefanţilor. Apoi, trecând pe jos, în grabă, printre rândurL el reaminteşte bătrâniior soldaţi victoriile obţinute, îi Îndeamnă pe ceilalţi să le urmeze curajul, dar, deodată, se opreşte, nedecis şi tremurând.

Cezar simte că-i vine o criză din boala aceea teribilă de care suferă -epilepsia.

În acel moment fu înconjurat de locotenenţii săi, care îl rugau să nu uite să le dea cuvântul de ordine.

El lăsă să-i scape cu o voce sacadată şi cu buzele pălind ca de moarte cuvintele Bona Fortuna, care se răspândiră cu iuţeala fulgerului peste tot frontul de luptă.

Apoi, simţind că sunt inutile toate eforturile sale ca să apte împotriva răului care îl năpădeşte, şi că răul trebuie lăsat să-şi urmeze cursul, interzice să se pornească la luptă.

Dar este prea târziu; deodată se aude sunând atacul. Un trompet din aripa dreaptă a fost silit de soldaţi să dea semnalul de luptă.

Ca prin ceaţă, Cezar vede armata punându-se în mişcare; dar pământul parcă îi fuge de sub picioare, cerul îi pare când negru, când de culoarea sângelui şi, ca să nu se vadă spuma ce-i apare la gură, mai are putere să se acopere cu mantaua înainte de a se prăbuşi murmurând:

— Bona Fortuna!

Şi într-adevăr, totul avea să depindă de norocul lui Cezar, pentru că de data aceasta geniul său nu participă cu nimic la luptă.

A fost un al doilea Pharsalus.

Nu numai că soldaţii lui Cezar au cucerit câmpul de luptă, dar au pus stăpânire şi pe tabăra duşmană.

Pompeienii se refugiară în tabăra în care se opriseră în ajun, dar învingătorii îi urmăriră şi aici. Insă, ajunşi în faţa acestor noi întărituri, nu mai ştiau ce să facă. Din fericire, Cezar, scăpat din criză, veni în goană, strigând:

— În şanţuri, prieteni, în şanţuri!

A doua tabără fu cucerită ca şi prima.

Părăsiţi de Scipio şi Juba, care fugeau mâncând pământul, soldaţii fură masacraţi fără milă.

Cezar avea nu să se răzbune-căci Cezar nu se răzbuna niciodată-ci să lase să se răzbune uciderea alor săi.

Ca şi la Pharsalus, amănunte ciudate au supravieţuit acestei mari bătălii, numita bătăliea de la Thapsus.

Un veteran din legiunea a cincea văzu un elefant rănit care înnebunit de durere, se aruncase asupra unui senator dezarmat şi, ţinându-l sub picioare, îl strivea lovindu-l cu genunchiul, urlând şi bătând omul cu trompa.

El se apropie cu îndrăzneală de animal şi aruncă în el suliţa. Rănit o doua oară, elefantul părăsi corpul pe jumătate strivit şi se întoarse împotriva noului său adversar, îl cuprinse cu trompa, îl legănă în aer şi se pregăti să-l izbească de pământ. Dar, oricât de scurtă fu această clipă, soldatul îl lovi cu sabia peste trompă atât de puternic încât o reteză, iar el căzu la pământ având încă încolăcit în jurul trupului acest şarpe înfiorător.

Elefantul, agitându-şi trompa ciuntită şi însângerată, o rupse la fugă spre ceilalţi elefanţi, scoţând ţipete îngrozitoare.

În seara zilei bătăliei de la Thapsus, Cezar cucerise trei tabere, căci după ce ocupase tabăra lui Scipio el se îndreptase asupra taberei lui Juba, ucisese zece mii de oameni, rănise douăsprezece mii şi alungase restul, adică încă aproape şaizeci de mii de oameni. Pompeienii, care nu ştiuseră să lupte, ştiuseră să moară.

Metellus fugea pe un vas; cezarienii abordară vasul.

— Unde este generalul? Întrebară ei.

— E în siguranţă, răspunse Metellus străpungânduse cu sabia.

Juba şi Petreius fugiseră în goana mare spre Zama, una din capitalele Numidiei. Înainte de plecare, Juba pusese să se ridice un mare rug în piaţa publică.

— Dacă voi fi învins, spusese el, voi porunci să se aşeze pe acest rug toate comorile mele, voi pune femeile mele să se urce pe el şi voi da foc oraşului. Şi flăcările care vor cuprinde oraşul vor aprinde şi rugul meu.

Ameninţarea aceasta nu fusese uitată.

Văzându-l pe Juba revenind învins, locuitorii din Zama închiseră porţile şi, urcându-se pe ziduri, îi strigară lui Juba că, dacă se va apropia în bătaia arcurilor, aveau să-l copleşească sub mulţimea săgeţilor. Juba îşi ceru femeile; ele îi fură refuzate. Îşi ceru comorile, dar şi ele îi fură refuzate.

Atunci, întorcându-se spre Petreius, îi spuse:

— Ei bine, acum nu ne mai rămâne decât să facem ceia ce am spus.

Ceea ce se înţeleseră Petreius şi Juba era să se lupte între ei.

Îşi scoaseră paloşele şi începură o adevărată luptă de gladiatori, ca să moară.

Dar instinctul de conservare fu mai puternic şi fiecare făcu toate eforturile ca să-şi ucidă adversarul.

Juba, mai „puternic sau poate mai abil, străpunse cu paloşul trupul lui Petreius.

Petreius se prăbuşi fără suflare.

Apoi, temându-se să nu dea greş încercând să se sinucidă, Juba chemă un sclav şi, întinzându-i gâtul, îi porunci să-l ucidă.

Sclavul se supuse şi-i tăie capul.

Ce mai rămăsese din armata pompeiană se refugiase pe o înălţime, în apropierea taberei lui Juba.

Dar şi tabăra aceasta fiind cucerită, fugarii fură înconjuraţi de învingători.

Atunci, nenorociţii aceia, văzându-se pierduţi, începură să-şi arunce armele, să implore mila camarazilor de altădată şi să-i numească fraţi. Dar cezarienii, indignaţi de crimele pe care Scipio le făcuse sau le poruncise asupra camarazilor căzuţi în mâinile sale, le răspunseră că ei nu erau asasini şi că trebuie ca învinşii să se pregătească de moarte. Şi toţi fură ucişi până la unul.

Cezar nu pierduse decât o sută cincizeci de soldaţi.

El mai rămase încă în formaţie de luptă în faţa localităţii Thapsus, cu cei şaizeci şi patru de elefanţi pe care îi capturase complet armaţi şi cu turnuri pe ei. Spera să învingă prin prezenţa sa acolo încăpăţânarea lui Virgilius şi a celor care erau cu el. Îi somă să se predea, dar nu primi nici un răspuns. Atunci, personal se apropie de ziduri şi-l strigă pe Virgilius pe nume, dar acesta nu se arătă.

Cezar nu mai putea pierde timp în faţa oraşului Thapsus. El îşi strânse armata chiar sub zidurile cetăţii, îi lăudă pe soldaţi, acordă recompense vechilor legiuni şi, de la înălţimea jilţului său, distribui fiecăruia premiile pentru vitejii. Apoi lăsând lui Rebilius trei legiuni, ca să continue asediul oraşului, două legiuni lui Domitius ca să asedieze Tysdra, unde comanda Considius. El se îndreptă spre Utica, trimiţând înainte pe Messala cu cavaleria, căci cavaleria lui Scipio fugise în aceeaşi direcţie.

Cavaleria pompeiană ajunse în faţa oraşului Pasades; dar, aflând despre înfrângerea lui Scipio, locuitorii refuzară să deschidă porţile.

Atunci fugarii forţară oraşul, aprinseră un mare rug în mijlocul pieţei publice şi-i aruncară în flăcări pe toţi locuitorii, fără deosebire de vârstă sau de sex.

Cezar îi urmări de aproape, dar sosi prea târziu ca să mai poată împiedica aceste măceluri.

A treia zi după bătălie, în timpul nopţii, un curier sosea la Utica şi-l anunţa pe Cato că o mare bătălie avusese loc la Thapsus, că totul fusese pierdut fără posibilitate de salvare că Cezar ocupase tabăra lui Scipio şi tabăra lui Juba şi că acum se îndreaptă spre Utica.

Două zile mai târziu, cavaleria aceea care fugise din Thapsus, care dăduse foc oraşului Pasades şi-i ucisese locuitorii, apăru în faţa oraşului Utica.

Acolo, adică la picioarele zidului oraşului, într-un mic retranşament ridicat chiar de ea, se afla plebea, pe care Cato o dăduse afară din cetate din cauza părerilor sale favorabile lui Cezar. Ştiind-o ostilă, Cato poruncise să fie păzită, aşa cum am spus, de o parte din locuitori, în timp ce restul locuitorilor păzea oraşul.

Fugarii se informară şi aflară că oamenii pe care îi vedeau în faţa lor erau cezarieni expulzaţi din cetate de Cato.

Atunci ei voiră să-i trateze şi pe aceştia după cum făcuseră cu locuitorii din Pasades. Dar cezarienii se înarmară cu bâte şi pietre şi, încurajaţi de zvonul victoriei lui Cezar, care ajunsese până la ei, îi respinseră pe pompeieni, care intrară fioroşi în oraş gata să reverse asupra lui prea plinul mâniei ce îi stăpînea.

Şi în adevăr, se aruncară asupra caselor cu o înfăţişare mai aspectuoasă, le jefuiră şi uciseră o parte din locuitorii lor.

Cato veni în grabă şi-i rugă, în numele omeniei, să se oprească; dar omenia era o virtute complet necunoscută pompeienilor. El fu obligat atunci să folosească faţă de ei alte argumente: dădu fiecăruia câte o sută de sesterţi şi-i eliberă din armată. Faustus Sylla le mai dădu încă pe atât din banii săi, se puse în fruntea lor şi, neştiind ce se întâmplase cu Juba, se îndreptă cu ei spre Zama, unde credea că o să-l găsească pe regele numid.

Să ne oprim ca să vedem ce se întâmplase cu ceilalţi pompeieni.

Vergilius, văzând că era încercuit pe mare şi pe uscat, iar cei din partida lui morţi sau fugiţi, se predă lui Rebilius pe cuvânt.

Considius, care se găsea în Tysdra cu o garnizoană de getuli şi de gladiatori, aflând la rândul său de înfrângerea lui Scipio şi de apropierea lui Domitius, pierdu speranţa că ar mai fi putut păstra oraşul şi fugi în taină, însoţit de Câţiva getuli, care îl uciseră în drum, ca să-i fure banii aflaţi asupra sa.

În sfârşit, Scipio, care se retrăsese pe galere cu speranţa de a trece în Spania, fu multă vreme clătinat de furtună şi în cele din urmă aruncat în portul Hipponus (Bone), unde fu încercuit de flota lui Sitius, care se afla în radă. El încercă să lupte, dar bastimentele sale, fiind de o forţă inferioară, fură scufundate şi dispărură în valuri cu toţi cei ce le ocupau.