LXXVIII

În viaţa unui om ca Cezar apar două sau trei ocazii fericite sau nenorocite, în care norocul sau nenorocul, neputând merge mai departe, produce o reacţie în rău dacă situaţia e bună, în bine, dacă situaţia e proastă.

Situaţia lui Cezar în acest moment era atât de dificilă, încât nu putea deveni mai rea; o schimbare în bine trebuia neapărat să se producă.

Primele semne ale îmbunătăţirii situaţiei au fost dezertarea getulilor şi a numizilor care se aflau în tabăra lui Scipio. Barbarii aceştia făcură ceea ce, probabil, n-ar fi făcut nişte oameni civilizaţi: îşi amintiră că erau îndatoraţi faţă de Marius şi că Cezar era nepotul său.

Aşa că, încetul cu încetul, getulii şi numizii începură să dezerteze din tabăra lui Scipio şi să treacă în tabăra lui Cezar.

Însă Cezar, care nu avea cu ce să-i hrănească pe Dezertori, îi lăsa la vatră şi le dădea scrisori pentru notabilităţile oraşelor lor, scrisori prin care le invita pe acestea să ia armele, să-şi recunoască libertatea şi, mai. Ales, să nu trimită ajutoare duşmanilor săi.

Pe de altă parte, soseau la Cezar delegaţi din partea unor oraşe din interior ca să i se supună şi să-i ceară garnizoane pentru apărate, promiţându-i că în schimb îi vor trimite grâu Dar Cezar nu dispunea de atâtea trupe încât să-şi poată descompleta tabăra, iar Scipio păzea atât de bine împrejurimile încât i-ar fi cucerit toate convoaiele care ar fi venit pe uscat.

Între timp, Salustiu (ca la Roma, unde puteai fi avocat şi general, aici puteai să fii general şi istoric), între timp Salustiu debarcase în insula Cercina, Kerkeni de astăzi. El îl alungase pecaius Decius – care păzea aici convoaiele pentru pompeieni – şi, fiind bine primit de locuitorii insulei, încărca o mare cantitate de grâu pe vasele de comerţ pe care le găsise în port şi le îndreptă imediat spre tabăra lui Cezar.

În acelaşi timp, ca şi cum norocul ar fi voit să-şi plătească datoriile, pretorul Allienus porunci legiunilor a treisprezecea şi a paisprezecea să plece din Lylibeea împreună cu opt sute de călăreţi gali şi cu o mie de aruncători cu praştia sau arcaşi, şi toţi ajunseră cu bine în portul Ruspinus, după patru zile de la plecare.

Cezar, care le aştepta cu nerăbdare, s-a bucurat nespus de mult când a văzut apărând aceste pânze.

El asistă la debarcare şi, îndată ce oamenii se odihniră după oboseala drumului pe mare, fură repartizaţi prin forturi şi linii de apărare.

Aprovizionarea cu alimente şi întărirea adusă armatei răspândiră o mare bucurie în tabăra lui Cezar.

În schimb, în tabăra lui Scipio era o uimire totală. Pentru că se cunoştea firea întreprinzătoare a lui Cezar, se considera că acesta trebuie să fi fost foarte slab ca să stea închis în tabără.

Scipio hotărî să trimită doi spioni care, sub pretextul că vor să devină cezarieni, să rămână câteva zile în tabăra lui Cezar, apoi revenind în tabăra lui Scipio, să-l facă un raport exact de ceea ce au văzut.

Alegerea generalului se opri asupra a doi getuli cărora le făcu mari promisiuni; ei plecară în tabăra lui Cezar, ca transfugi.

Dar abia se prezentaseră şi fuseseră primiţi sub acest calificativ, că ei cerură să fie duşi în faţa lui Cezar. Ei îi mărturisiră adevăratul motiv al venirii lor în tabără, povestindu-i că Scipio îi trimisese ca să se asigure dacă în dreptul porţilor sau în altă parte erau sau nu pregătite capcane împotriva elefanţilor. Ei adăugară că aproape toţi compatrioţii lor, în amintirea lui Marius, precum şi o parte din soldaţii legiunilor a patra şi a şasea ardeau de dorinţa de a trece de partea sa, dar că nu puteau înşela garda aşezată de Scipio la porţile taberei.

Cezar îi primi minunat, le făcu daruri şi-i trimise în sectorul transfugilor.

Insă a două zi raportul lor fu confirmat de venirea a vreo doisprezece soldaţi din legiunile a patra şi a şasea.

Două zile mai târziu, locuitorii din Tysdra îl anunţară pe Cezar că plugarii şi negustorii italieni strânseseră în oraş aproape trei sute de mii de obroace de grâu. Se cerea o garnizoană ca să le păzească.

Se primi şi o scrisoare de la Sitius, anunţând că intrase în Numidia şi ocupase un fort situat pe un munte unde Juba îşi depozitase toate muniţiile.

Şi astfel, norocul, capricios un moment, dar în realitate credincios, se pregătea să se întoarcă la Cezar.

De aceea, se pregăti de luptă. Întărit cu două legiuni, fără să mai socotim cavaleria şi suliţaşii, el nu se consideră nici acum destul de puternic: trimise şase vase de comerţ să caute la Lylibeea şi restul armatei.

Aceasta sosi la timp.

Chiar în seara zilei în care a debarcat, a douăzeci şi cincea zi a lunii ianuarie, Cezar părăsi tabăra pe la Miezul nopţii, fără să fi prevenit ofiţerii în alt fel decât că trebuiau să fie gata de la prima veghe pentru orice eventualitate.

Mai întâi se îndreptă spre Ruspinus, unde lăsase o garnizoană, apoi, de acolo, o luă la stângă de-a lungul râului şi ajunse într-o câmpie de vreo patru leghe, mărginită în amfiteatru de un lanţ de munţi la extremitatea cărora se găsea tabăra lui Scipio. Era o înlănţuire de coline, iar pe creasta cea mai înaltă se construiseră mai de mult nişte turnuri pentru observarea întregii regiuni.

Cezar ocupă, pe rând, toate crestele şi, în mai puţin de o jumătate de oră, fiecare turn era ocupat de soldaţii săi.

I Ajungând la ultimul turn, se opri: era ocupat de o trupă de numizi.

Cezar nu merse mai departe. El porunci să se traseze o linie de apărare începând de la locul unde se oprise până la locul de unde plecase.

La ivirea zorilor, linia de apărare era aproape terminată.

Văzându-l pe Cezar, Scipio şi Labienus ordonară cavaleriei să iasă, o aranjară în linie de bătaie, o făcură să înainteze câteva mii de paşi, apoi aşezară infanteria în linia a doua, cam la vreo patru sute de metri de tabără.

Cu toate acestea, Cezar continua nestingherit să-şi traseze linia de apărare, dar, văzând că inamicul se apropia pentru a-i tulbura pe lucrători, desprinse un escadron de cavalerie spaniolă pe care îl susţinu cu un batalion de infanterie uşoară şi le ordonă să ocupe dealul unde era instalată poziţia numizilor.

Cavaleria şi infanteria, cărora de mult timp Ie era sete de luptă, atacară cu atâta înflăcărare, încât încă de la prima şarjă pătrunseră în linia de apărare duşmană, de unde nu mai putură fi scoşi. Ele rămaseră stăpâne pe poziţie, după ce uciseseră şi răniseră o parte din apărători.

Atunci, Labienus, voind să repare acest insucces, luă din rezerva armatei două mii de oameni, adică întreaga aripă dreaptă, şi porni în ajutorul numizilor. Cezar însă, văzând corpul de armată respectiv îndepărtându-se imprudent în toiul luptei, desprinse toată aripa sa stângă pentru a-l tăia, acoperindu-şi mişcarea, datorită unei imense fortăreţe flancată de patru turnuri, care-l împiedica pe Labienus să vadă ceea ce se petrecea, aşa că acesta nu observă manevra decât după ce se trezi cu oamenii lui Cezar în spate.

La vederea romanilor, numizii o rupseră la fugă, lăsând să fie măcelăriţi germanii şi galii, căsăpiţi până la unul, deşi se luptară aşa cum ştiau şi germanii şi galii să o facă.

În acelaşi timp, infanteria lui Scipio, care se afla în poziţie de luptă în faţa taberei, văzând dezordinea produsă, se retrase şi intră în tabără prin toate porţile.

La rândul său, Cezar, înţelegând că reuşise să alunge duşmanul din câmpie şi de pe dealuri, porunci să se sune retragerea şi dădu dispoziţii cavaleriei să intre în tabără,

Aşa că pe câmpul de luptă nu rămaseră decât trupurile goale şi albe ale galilor şi ale germanilor, dezbrăcate de arme şi de îmbrăcăminte.