LXXX

Am anticipat asupra evenimentelor, pentru a sfârşi cu toţi comandanţii pompeieni înainte de a ajunge la Cato. Am povestit cum după bătălia de la Thapsus, primise vestea despre înfrângerea lui Juba şi a lui Scipio şi cum a doua zi, trei sute de călăreţi fugari, respinşi cu pietre şi ciomege de plebea pe care Cato o gonise din cetate, pătrunseră în oraş, jefuiră casele cele mai bogate şi nu plecaseră decât după ce Cato le plătise o sumă de o sută de sesterţi de om şi după ce încasaseră încă peatât din partea lui Sylla.

La vestea aceasta şi la vederea fugarilor, în oraş se produsese o mare tulburare; fiecare voia să fugă, crezându-se insuficient apărat de zidurile cetăţii; lumea fugea pe străzi ca ieşită din minţi, scoţând strigăte de disperare. Dar Cato le ieşi înainte şi-i opri pe cei întâlniţi în cale. Apoi repetă de nenumărate ori că veştile rele se exagerează întotdeauna şi că, după toate probabilităţile, necazul nu era atât de mare pe cât se spunea; astfel reuşi să potolească tumultul.

Cato instituise un consiliu de trei sute de notabilităţi, alese dintre romanii stabiliţi în Africa şi care se ocupau cu probleme de negoţ sau de bancă.

Consiliul se numea „Cei trei sute”.

Cato se îndreptă şi el spre acelaşi loc. Însă, pe când toată lumea, încă zăpăcită, mai umbla agitată încoace şi încolo, el traversă oraşul, calm, hotărât, ţinând în mână un registru pe care îl citea îl timpul mersului. Registrul cuprindea resursele de război, maşini, arme, alimente, soldaţi.

Când toată lumea fu adunată, Cato se adresă mai întâi celor Trei Sute, le lăudă zelul şi fidelitatea pe care le Dovediseră până atunci, îi îndemnă să nu-şi piardă speranţa şi mai ales să nu se despartă unii de alţii şi să fugă care încotro; după părerea lui Cato, aşa ceva ar fi însemnat pieirea tuturor.

— Dacă rămâneţi uniţi, le spuse el, Cezar vă va respecta şi mai mult, iar dacă îi veţi cere îndurare, vă va ierta mult mai uşor. Totuşi, analizaţi ce aveţi de făcut, vă las stăpâni pe deplin pe faptele voastre. Gândiţi-vă, luaţi o hotărâre, nu voi condamna niciuna din cele două alternative: dacă sentimentele voastre se schimbă după cum bate vântul norocului, aş atribui această schimbare necesităţii. Vreţi să ţineţi piept nenorocirii, să înfruntaţi pericolul, să apăraţi libertatea? Voi lăuda şi voi admira corectitudinea şi mă voi oferi să vă servesc ca şef, să lupt alături de voi. Abia când veţi ajunge să vedeţi care va fi soarta patriei – căci patria voastră nu este nici Andrumetus, nici Utica, ci Roma, care de mai multe ori s-a ridicat prin propria ei măreţie din prăbuşiri şi mai triste decât cea de acum – vă mai rămân multe posibilităţi de scăpare, multe posibilităţi de a fi în siguranţă. Faptul important este să luptaţi împotriva unui om care acţionează nu după voinţa lui, ci sub presiunea împrejurărilor şi pe care problemele sale îl târăsc în acelaşi timp în toate părţile. Spania, răsculată împotriva lui Cezar, a îmbrăţişat partida tânărului Pompei. Roma însăşi încă n-a acceptat complet un jug cu care nu este obişnuită; ea se revoltă împotriva robiei, gata să se ridice la cea mai mică schimbare. Nu fugiţi de pericol, ci, dimpotrivă, învăţaţi chiar din exemplul duşmanului vostru, care, pentru a comite cele mai mari nedreptăţi, îşi riscă viaţa în fiecare zi, fără a avea, ca voi, drept scadenţă a unui război al cărui succes este nesigur, fie o viaţă fericită dacă veţi fi învingători, fie cea mai glorioasă dintre morţi dacă muriţi în timpul luptei. În sfârşit, chibzuiţi între voi, implorând zeii pentru ca, drept preţ al virtuţii şi al zelului pe care le-aţi arătat până acum, să ducă la bun sfârşit hotărârile luate.

Aşa vorbi Cato. Nu numai cuvintele sale, dar mai ales exemplul său au găsit un larg ecou în rândul auditoriului; cei mai mulţi dintre ei, văzând această nobleţe a sufletului, această, omenie şi această cutezanţă, uitară primejdia momentului şi-l primară pe Cato ca pe un şef invincibil.

Aşa că i se acordară depline ţuteri.

— Mai bine să murim, spuseră ei ascultându-l pe Cato, decât să ne salvăm viaţa trădând o cinste atât de perfectă.

Unul din cei Trei Sute propuse să se acorde libertate sclavilor şi aproape toată adunarea se alătură acestui aviz. Dar Cato se opuse.

— Aşa ceva, spuse el, este şi injust, şi nelegitim. Dacă stăpânii lor i-ar elibera, eu voi primi cu plăcere în armata mea pe cei care vor fi la vârstă să poarte armele.

Imediat se ridicară mai multe voci spunând:

— Noi acordăm libertatea sclavilor noştri.

— Bine, spuse Cato, să se ia act de această declaraţie.

Declaraţiile fură înregistrate.

În timpul acesta, Cato primi nişte scrisori din partea lui Juba şi a lui Scipio.

Juba se refugiase în munţi şi încă nu încercase fatala acţiune asupra oraşului Zama. El voia să afle de la Cato ce avea de gând să facă.

— Dacă pleci din Utica şi vrei să te întâlneşti cu mine, îi scria el, te voi aştepta; dacă ai vrea să susţii acolo un asediu, voi veni şi eu cu armată ca să te ajut.

Scipio era ancorat în spatele unui promontoriu, nu departe de Utica, şi aştepta acolo, să vadă ce hotărâre avea să ia Cato.

Cato reţinu mesagerii care aduseseră aceste scrisori până când fu sigur de poziţia pe care aveau să o adopte cei Trei Sute.

Dar, curând, sfatul se împărţi în două tabere. Senatorii din Roma care cu orice preţ voiau să ajungă să se aşeze din nou pe scaunele lor curule, erau plini de entuziasm, gata pentru orice sacrificiu; după discursul lui Cato, ei îşi eliberară sclavii şi-i înrolară. Ceilalţi, negustorii, speculanţi care făceau negoţ pe mare sau făceau pe cavalerii şi a căror principală bogăţie o constituiau sclavii, aceştia uitară repede discursul lui Cato şi-l analizară prin prisma vederilor lor.

„Sunt corpuri, scrie Plutarh, care îşi pierd căldura de îndată ce o primesc şi care se răcesc de îndată ce se îndepărtează de lângă foc. Aşa erau oamenii aceştia, înfierbântaţi de prezenţa lui Cato. Cât timp Cato era acolo şi-l aveau în faţa ochilor, cât timp le vorbea şi îi încuraja, totul mergea de minune, dar, când rămâneau cu propriile lor gânduri, teama de Cezar le gonea din suflet orice urmă de respect pentru Cato şi pentru virtutea lui”.

În adevăr, iată ce spuneau oamenii:

— De fapt, ce suntem noi şi pe cine refuzăm să-l ascultăm? Oare nu în Cezar se întâlneşte astăzi toată puterea romană? Niciunul din noi nu este un Pompei, un Scipio sau un Cato. Suntem nişte negustori care n-au altă faimă decât aceea de a fi negustori onorabili. Noi nu avem loc în politică nici acum, nici în viitor. Atunci, de unde până unde, într-o vreme în care oamenii cedează în faţa ternarei şi se înjosesc mai mult decât s-ar cuveni să o facă, noi, nişte prăpădiţi, să alegem tocmai momentul acesta pentru a lupta pentru libertatea Romei, pretinzând, nesăbuiţi ce suntem, să susţinem în Utica un război împotriva aceluia din faţa căruia şi Cato, şi marele Pompei au fugit, abandonând în mâinile lui împărăţia lumii? Ce să facem? Noi ne eliberăm sclavii, bieţi sclavi ce suntem; nu ne rămâne ca libertate decât atâta cât i-o place lui Cezar să ne lase. Să ne trezim dintr-o asemenea nebunie! Să ne cunoaştem lungul nasului şi, atât cât mai este cu putinţă, să facem apel la bunătatea învingătorului şi să-i cerem să ne primească binevoitor.

Observaţi că aşa vorbeau cei mai moderaţi; ceilalţi nu spuneau nimic şi nu aşteptau decât prilejul să pună mâna pe senatori şi să-i predea lui Cezar.

Astfel, cei mai cinstiţi din rândul acestor demni negustori care în timp de pace ar fi considerat că e ruşinos să nu-şi respecte angajamentele, nu se gândeau acum decât la o comportare laşă.

Cato cunoştea oamenii cu care avea a face, aşa că nu voia să-i expună pe Juba şi pe Scipio pericolului care îi pândea pe senatori şi chiar pe el însuşi; căci nimic nu putea să-l asigure că, dacă Cezar ar fi făcut din predarea lui Cato o condiţie a îndurării sale, ei nu l-ar fi predat, aşa cum îşi propuneau să-i predea pe ceilalţi.

— Aşa că le scrise celor doi să nu se apropie de Utica.

Atunci, Scipio se hotărî să se întoarcă în Spania şi Juba să rămână în capitala sa.

Se ştie ce li s-a întâmplat amândurora.

În timpul acesta, în afară de cei câţiva călăreţi pe care i-am văzut că au prădat Utica în trecere şi că nu s-au depărtat până nu au primit câte o sută de sesterţi din partea, lui Sylla şi tot atât din partea liii Cato, a venit să caute refugiu sub zidurile oraşului un corp de cavalerie destul de numeros.

Amintindu-şi cum au jefuit primii, Cato le închise porţile oraşului. De aceea, ei îi trimiseră o deputăţie Compusă din trei dintre ai lpr Unii voiau să-l caute pe Juba, alţii cereau să se pună sub comanda lui Cato, iar cei trei soli aveau misiunea de a consulta pe Cato asupra a ceea ce trebuiau să facă. Mai era printre ei şi o a treia partidă, care, ştiind că locuitorii oraşului Utica erau partizani de-ai lui Cezar, se temeau să intre în oraş. De aceea, îi cerură lui Cato să binevoiască să vină la ei.

Dar Cato se găsea în situaţia lui Dante la Florenţa, când, obligat să trimită pe cineva la Veneţia, îşi zicea: „Dacă rămân eu, atunci cine se duce? Dar dacă mă duc eu, aici cine rămâne?”

Până la urmă, îl însărcină pe Marcus Rabrius să rămână în oraş şi să vegheze asupra celor Trei Sute. Cato luă senatorii, ieşi din oraş împreună cu ei şi se duse la conferinţă.

În absenţa sa, Marcus Rabrius trebuia să primească declaraţiile de liberare a sclavilor, să se poarte blând cu toată lumea şi să nu forţeze pe nimeni.

Ofiţerii din corpul de cavalerie îl aşteptau pe Cato cu nerăbdare Ei îşi dădeau bine seama că omul acesta era ultima lor speranţă La rândul lui, şi el contase foarte mult pe ei El îi rugă stăruitor ca, având să aleagă între el şi Juba, să-l aleagă pe el; având de ales între Roma şi Zama, să aleagă Roma Îi solicită mai ales să se strângă în jurul senatorilor care, dacă nu reprezentau o forţă materială, erau o putere politică. Cavaleria ar fi putut intra cu el în Utica, oraş puternic fortificat şi greu de cucerit, aprovizionat cu alimente şi muniţii pentru câţiva ani, şi să ţină piept lui Cezar, aşa cum făcuse Marsilia, care, neavând condiţii atât de bune, reuşise, totuşi, să reziste.

Cu lacrimi în ochi, senatorii le făcură aceeaşi rugăminte. Ofiţerii se retraseră ca să se sfătuiască cu soldaţii în privinţa celor ce li se spusese.

În aşteptarea lor, Cato se aşeză pe o înălţime, împreună cu senatorii.

Dar abia se instalaseră că văzură venind spre ei în goana calului un călăreţ: era Marcus Rabrius, care venea să-i anunţe că cei Trei Sute se revoltaseră, provocaseră o mare tulburare în oraş şi-i stârniseră pe locuitori.

Răscoala aceasta era pieirea senatorilor, de aceea ei începură să se vaiete şi să-l roage pe Cato. În această furtună imensă, Cato era singura stea rămasă curată şi Luminoasă, şi fiecare naufragiat se îndrepta spre ea.

El îl trimise înapoi la Utica pe Marcus Rabrius, cu misiunea de a le spune celor Trei Sute, în numele lui, să-l aştepte înainte de a lua vreo hotărâre.

Marcus Rabrius plecă.

Între timp reveniră ofiţerii.

— N-avem nevoie să ne punem în slujba lui Juba sau să devenim numizi presupunând că l-am urma pe Juba. În plus, nu ne temem de Cezar cât timp vom fi comandaţi de Cato. Dar ni se pare periculos să ne închidem într-un oraş cu locuitorii din Utica, popor paşnic, a cărui fidelitate ne este suspectă. Pentru moment sunt liniştiţi – ofiţerii nu ştiau ce venise să spună Rabrius – dar, de îndată ce va apare Cezar, ei îl vor ajuta să ne atace şi ne vor preda în mâinile lui… Dacă însă Cato vrea să ne angajăm sub comanda lui, trebuie să renunţe la Utica şi să ne lase să facem cu ea ce vrem noi, şi noi nu-i ascundem câtuşi de puţin că vom izgoni sau vom ucide pe toţi locuitorii, căci abia atunci ne vom simţi în siguranţă între zidurile acestui oraş.

Cato îşi dădea seama că acestea erau măsurile pe care trebuia să le impună nişte oameni dornici să se găsească în siguranţă; dar erau prea barbare.

Totuşi, cu calmul său obişnuit, Cato răspunse că va discuta cu cei Trei Sute, şi se înapoie în oraş. Dar, la înapoierea sa, cei Trei Sute îşi lepădaseră masca. Ei luaseră cunoştinţă de sentimentele locuitorilor şi, fără înconjur sau menajamente, declarară cu toată hotărârea că n-aveau să lupte împotriva lui Cezar. Unii chiar murmurară că ar fi foarte politic să se pună mâna pe senatori şi să-i ţină arestaţi până la venirea lui Cezar. Dar Cato nu ţinu cont de această părere, pe care se făcu că nici n-o auzise sau poate că într-adevăr n-o auzise, surd cum era.

În timpul acesta, i se anunţă retragerea călăreţilor.

Aceasta era o altş nenorocire. El se temea că, după plecarea călăreţilor, cei Trei Sute se vor deda la acte de violenţă împotriva senatorilor. Aşa că se ridică imediat din mijlocul consiliului, încalecă şi porni după călăreţi.

Aceştia părură fericiţi să-l revadă, îl primiră cu manifestări de bucurie şi-l rugară stăruitor să se salveze, plecând cu ei.

Cato clătină din cap; luase o altă hotărâre. Cu lacrimile în ochi, el le întinse mâna şi-i rugă să vină în

23. A. Dumas 361

Ajutorul senatorilor, dar văzându-i că pleacă fără să ţină seamă de rugăminţile sale, merse până acolo încât se agăţă de căpestrele cailor şi-i trase spre el ca să-i întoarcă la Utica.

Şi, într-adevăr, unora dintre ei li se făcu milă şi cedară, iar el obţinu de la ei promisiunea să mai rămână acolo încă o zi, pentru a asigura retragerea senatorilor.

Prin urmare, îi aduse cu el în oraş şi-i plasă pe unii la porţi, pe alţii în citadelă.

Cei Trei Sute se înfricoşară. Ei trimiseră imediat după Cato, rugându-l să vină la ei; dar, latândul lor, senatorii se strânseră în jurul lui şi-l rugară să nu-i părăsească, spunând că ar însemna să-l abandoneze pe Cato însuşi dacă l-ar lăsa pe protectorul şi sprijinitorul lor în mâinile acestor trădători şi mişei.

„În adevăr, scrie Plutarh, în momentul acela virtutea lui Cato era recunoscută de toţi, şi toţi cei care se refugiaseră în Utica nutreau pentru el aceeaşi dragoste şi aceeaşi admiraţie, pentru că niciodată nu se observase în purtarea lui nici cea mai slabă urmă de artificial sau de falsitate”.