LXXXVI

Ca de obicei, Cezar se aruncă înainte, încrezându-se în norocul său.

Când ajunse pe coasta Africii, nu mai avea decât puţine alimente pentru trupă. Furaje pentru cai nu mai avea deloc.

Dar la Dyrrachium se găsise într-o situaţie şi mai grea.

Reduse raţia soldaţilor la jumătate, aşeză pescari pe ţărm ca să aibă peşte proaspăt, iar cailor le dădu muşchi şi alge marine, macerate în apă dulce în care se amesteca puţin pir.

În timpul şederii în Sicilia, i se vorbise mult lui Cezar despre armata lui Scipio.

În adevăr, Scipio dispunea de douăzeci de elefanţi şi de zece legiuni, fără să se mai socotească cele patru Legiuni pe care le formase Juba. În plus, avea un număr foarte mare de suliţe şi o flotă formidabilă.

A treia zi după debarcarea de lângă Adrumetes, unde comanda Considius cu două legiuni, Cezar văzu apărând deodată, de-a lungul ţărmului şi paralel cu el, pe Piso cu toată cavaleria din garnizoană şi cu trei mii de numizi.

Cezar avea trei mii de oameni şi o sută cincizeci de cai, restul trupei nefiind încă venită. Văzând inferioritatea în care se găsea, el se fortifică în faţa oraşului şi interzise tuturor să umble prin oraş sau să fure.

Pe de altă parte, zidurile oraşului se umplură cu trupe care, se vedea bine, se pregăteau să facă o ieşire.

Cezar luă cu el câţiva oameni, făcu ocolul cetăţii ca să o recunoască şi se întoarse în tabără.

Atunci se ridicară bănuieli împotriva lui şi murmure împotriva geniului său.

De ce nu dăduse Cezar ofiţerilor săi ordine sigilate, aşa cum îi era obiceiul? De ce nu indicase un punct de întâlnire pe toată această nesfârşită coastă africană, în loc să lase flota să rătăcească la întâmplare?

La toate aceste reproşuri, Cezar răspunse scurt.

Cum să fixeze un loc de întâlnire pe o coastă pe care nu stăpânea nici un punct? Cum ar fi putut să-şi expună locotenenţii, care se lăsau bătuţi peste tot unde el nu era prezent, şi să lase flota să fie zdrobită în lipsa lui, dacă din întâmplare navele ar fi mers mai repede decât armata pe uscat?

Nu ar fi fost mai bine să aştepte să aleagă el un loc de debarcare şi atunci să-i strângă pe toţi în jurul lui?

Şi apoi, poziţia era mai puţin proastă decât se spunea. S-ar fi putut trata cu Considius. Plancus, unul din locotenenţii lui Cezar, prieten vechi cu Considius, primi această autorizare.

În consecinţă, Plancus îi scrise lui Considius, încercând să-l readucă la Cezar, şi-i trimise scrisoarea cu un prizonier De unde vii? Îl întrebă Considius.

Din tabăra lui Cezar, răspunse prizonierul.

Şi pentru ce vii?

Ca să-ţi aduc această scrisoare.

— Omul să fie ucis, iar scrisoarea să fie înapoiată nedeschisă lui Cezar Ambele ordine fură executate întocmai.

Trebuia să se bată în retragere.

Cezar părăsi tabăra; dar de îndată ce se află de hotărâre cei din oraş se îndreptară împotriva lui, iar cavaleria numidă îi porni pe urme.

Ca răspuns, Cezar opri infanteria greu încărcata şi dădu ordin la vreo douăzeci şi cinci sau treizci de călăreţi gali, care se găseau din întâmplare lângă el, să şarjeze cei două mii de numizi ai lui Juba.

Galii porniră în galop şi, printr-un miracol, puseră pe fugă vârtejul acela de duşmani.

Cezar îşi reluă marşul, lăsând în ariergardă vechile sale cohorte, cărora le arătă cu ce fel de inamici aveau a face, precum şi cavaleria, căreia cei treizeci de gali îi dăduseră exemplu; în felul acesta, urmărirea duşmanului se mai temperă puţin.

Dealtfel, în mijlocul acestor acţiuni, fiecare era cu ochii aţintiţi asupra lui Cezar şi, când îl vedea, după obiceiul lui, cu faţa calmă, mai mult decât calmă, fiecare îşi zicea:

— Generalul e liniştit; totul merge bine.

Şi fiecare îşi făcea datoria.

În adevăr, situaţia se ameliora; oraşele şi cetăţile prin faţa cărora treceau trimiteau alimente lui Cezar şi-i comu nicau că erau alături de el.

În asemenea condiţii se opri lângă Ruspinus, de unde a doua zi plecă spre Leptis, oraş liber care se autoguverna.

Leptis îi trimise soli cu aceleaşi oferte.

Cezar puse oameni de-ai lui să păzească porţile oraşului, santinel Me având ordin să-i împiedice pe soldaţii săi să intre în cetate; Cezar se temea de vreo dezordine şi nu voia ca o asemenea dezordine să-i înstrăineze simpatia locuitorilor.

Apoi îşi aşeză tabăra în faţa porţilor oraşului.

Încă de a doua zi, norocul lui Cezar aduse în raza oraşului Leptis o parte din vasele de povară şi câteva galere. Ele veneau cu vestea că restul flotei, necunoscând locul de debar-care şi aflând că Utica era favorabilă lui Cezar, se îndreptase într-acolo.

Cezar expedie pe loc zece galere.

Unele trebuiau -să recruteze oameni şi muniţii din Sardinia; altele, să caute aprovizionare în Sicilia, iar altele să adune flota şi să o aducă la Leptis.

Apoi, Cezar plecă dela Leptis, la Ruspinus, unde făcu masive aprovizionări cu hrană şi lemne, lăsând, oricât de slab era, în fiecare din aceste localităţi garnizoane de-ale

22. A Dumas 337

Sale, pentru ca în caz de înfrângere ele să devină refugiu pentru flotă.

Cu duşmani ca aceia cu care avea a face, trebuia să prevadă orice.

Într-o zi, pe când soldaţii lui, neavând ce face, se distrau privind un african care dansa şi cânta din fluier şi, încântaţi de spectacol, îşi lăsaseră în grija rândaşilor caii şi se strânseseră în jurul mimului, aplaudându-l şi strigând „Bravo”, cu un entuziasm de parcă ar fi fost în circul din Roma, cavaleria numidă îi înconjură, se aruncă asupra lor şi, urmărindu-i pătrunse de-a valma cu ei în tabără, încât dacă Cezar şi Pelion nu ar fi venit imediat în ajutor, sprijiniţi de galii aceia greu de intimidat, războiul s-ar fi sfârşit cu siguranţă chiar în ziua aceea.

Într-o altă întâlnire aproape identică, soldaţii intraseră într-o panică asemeni cu cea încercată la Dyrrachium. Un portdrapel fugi, luând cu el acvila; Cezar alergă după el, îl apucă de gât şi, întorcându-l din drum, îi spuse:

— Te înşeli, duşmanul e acolo!

În timpul acesta, în momentul în care Cezar, îngrijorat, se pregătea să lase garnizoane în oraşele Ruspinus şi Leptis şi să pornească în căutarea flotei, se semnală o mulţime de pânze care fură curând recunoscute ca pânze prietene.

Era flota strânsă de galerele trimise după ea şi care venea acum să-l găsească pe Cezar.

Aceasta făcea necesar mai multe alimente.

Cezar strânse treizeci de cohorte şi înaintă în interiorul ţării ca să facă o razie; dar n-apucară să facă trei sferturi de leghe, că cercetaşii se întoarseră, anunţându-l că văzuseră duşmanul.

Aproape în acelaşi timp se văzu în depărtare ridicându-se un nor de praf.

Cezar adună imediat vreo patru sute de cai şi vreo câţiva suliţaşi, ordonă legiunilor să-l urmeze la pas, iar el porni să facă o recunoaştere spre ceea ce părea un duşman numeros.

Era Labienus.

Fostul locotenent al lui Cezar îşi rândui oamenii pe un front atât de strâns, încât din depărtare, şi cu toate că nu era decât cavalerie amestecată cu suliţaşi şi cu escadroane de rezervă pe flancuri, s-ar fi zis că era o masă uniformă de infanterişti.

De aceea, Cezar îşi rândui cele treizeci de cohorte pe O singură linie, acoperi cu arcaşi centrul frontului de luptă şi aripa cavaleriei, ordonând fiecăruia să depună tot efortul ca să nu se lase învăluiţi.

Dar, imediat, stând pe loc şi aşteptând producerea evenimentului, Cezar văzu cu cine avea a face, căci cavaleria inamică începu să se întindă şi să-i învăluie aripile în timp ce, din centrul frontului de luptă, pornea o şarjă sprijinită de infanteria uşoară.

Nu numai că cezarienii suportară cu hotărâre şocul, dar şarjară şi ei împotriva şarjei duşmanului; în timp ce infanteria se angaja în luptă cu cezarienii, călăreţii numizi dispărură ca nişte păsări gonite, se regrupară la o distanţă de vreo cinci sute de paşi şi, revenind în galop, aruncară cu suliţele; apoi dispărură din nou.

Foloseau un nou sistem de luptă, care era să fie fatal soldaţilor lui Cezar, căci cezarienii, văzându-i pe călăreţii numizi că se retrag, au crezut că fug şi s-au aruncat în urmărirea lor.

Însă Cezar trecu în galop de-a lungul întregului front, căci văzuse din primul moment ce se întâmplase: pornind în urmărirea cavaleriei, soldaţii îşi descopereau flancul spre infanteria uşoară duşmană, care îi împungea cu săgeţile ei.

El începu să strige şi dădu ordin să se comunice tuturor să nu mai înainteze mai mult de patru picioare în faţa frontului de luptă.

Însă, cu toate aceste măsuri de precauţie, situaţia devenea din ce în ce mai gravă, căci toată cavaleria duşmană, încurajată de numărul său, încercuise complet cele treizeci de cohorte ale lui Cezar, obligându-l să lupte în cerc.

În momentul acela, 1 abienus – duşmanul înverşunat al lui Cezar, acela care masacrase prizonierii din Dyrrachium, acela care jurase, în ajunul bătăliei de la Pharsalus, să nu se liniştească până nu-l va fi învins pe Cezar – Labienus înaintă, cu capul descoperit, în afara rândurilor armatei numide şi, întorcându-se spre cezarieni, le strigă batjocoritor:

— Oh! Oh! Facem bine pe vitejii, deşi suntem soldaţi Noi!

Atunci, din rânduri ieşi un soldat roman şi vorbi ca în Iliada:

— Eu nu sunt un soldat nou, sunt un veteran din legiunea a zecea.

— Dar steagurile unde îţi sunt? Adăugă Labienus. Nu le văd.

— Aşteaptă, îi răspunse soldatul, dacă nu vezi steagurile, poate ai să recunoşti suliţa asta.

Ş:; iiu şi cu o mână casca, cu cealaltă aruncă suliţa.

— Na! Să ştii că-ţi vine din partea legiunii a zecea.

Suliţa porni şuierând şi se înfipse în pieptul calului.

Calul şi călăreţul se prăbuşiră şi un moment se crezu Că Labienus fusese ucis.

În timpul acesta, Cezar îşi desfăşura armata pe un front imens şi, întorcând la fiecare extremitate a frontului un batalion cu faţa spre inamic, porni în fruntea cavaleriei, atacând centrul armatei pompeiene, pe care îl sfărâma sub puterea şocului.

Imediat apoi, şi fără să-i mai urmărească, Cezar se retrase, de teamă să nu provoace vreo ambuscadă, şi se întoarse în ordine spre tabără.

Dar, înainte de a fi ajuns acolo, Piso şi Petrius, sosiseră în ajutorul lui Labienus cu o mie o sută de călăreţi numizi şi cu multă infanterie uşoară.

Regrupaţi prin această întărire de forţe, pompeienii se aruncară din nou pe urmele lui Cezar, Acesta ordonă armatei să se oprească, lăsă duşmanul să se apropie, atacă cu toate trupele şi respinse pe pompeieni dincolo de colină; apoi se întoarse încet în tabără, în timp ce şi Labienus se retrăgea în tabăra sa.

A doua zi, lupta reîncepu.

Labienus avea cu el opt sute de călăreţi gali şi germani – în afara celor o mie o sută pe care îi aduseseră în ajun Piso şi Petreius – opt mii de numizi şi treizeci şi două de mii de infanterişti înarmaţi uşor.

El credea că dacă i-ar fi oferit lui Cezar lupta în câmpia deschisă, Cezar n-ar fi îndrăznit să o accepte. Dar Cezar ieşi în câmpie şi-l atacă în primul rând pe Petreius.

Lupta dură de la ora unsprezece de dimineaţă până la apusul soarelui. Cezar rămase stăpân pe câmpul de luptă, ceea ce echivala cu o mare victorie, ţinând seama de inferioritatea numerică a trupelor sale.

Labienus avu un mare număr de răniţi, pe care îi transportă la Adrumatos cu căruţele.

Petreius, lovit de o suliţă în timpul luptei, fu oblibat să se retragă în spatele frontului şi încetă să mai lupte.

Onorurile zilei le avu Cezar.

Dar el înţelese că, atâta timp cât nu-şi avea adunate toate trupele, ar fi fost un miracol să poată lupta împotriva unor forţe de patru ori mai numeroase. În consecinţă, porunci să se tragă două linii fortificate de la tabără şi de la oraşul Ruspinus până la mare, pentru a putea comunica în ambele sensuri şi pentru a putea primi fără nici o dificultate ajutoarele pe care le aştepta; porunci apoi, să se descarce armele şi maşinile aflate pe vase şi înarmă cu ele soldaţii pe care îi adusese flota de la Rhodos şi din Galia.

Intenţia sa era de a-i amesteca printre cavalerie, aşa cum făcuse inamicul, iar asta avea să aibă un efect cu atât mai mare cu cât flota venită din Rhodos aducea excelenţi arcaşi din Siria.

Problema era urgentă; în trei zile sosea Scipio – despre asta Cezar fusese informat precis – şi aducea cu el opt legiuni, patru mii de călăreţi şi o sută douăzeci de elefanţi.

Însă pentru Cezar trei zile erau cât trei luni pentru un altul.

În douăzeci şi patru de ore se organizară ateliere pentru forjarea de săgeţi şi de suliţe.

Apoi, pentru că îşi dădu seama că avea să fie folosit tot fierul existent, Cezar trimise corăbii în Siria, ca să caute fier, nuiele şi grinzi pentru berbeci, niciunul din sorturile de lemn care creşteau pe coasta Africii nefiind bune pentru aşa ceva.

În sfârşit se văzu că nu mai aveau grâu, pentru că toţi plugarii fuseseră înrolaţi în armata lui Pompei; grâul care se afla în oraşe fusese ridicat, iar rezervele din cetăţi se epuizaseră.

El începu să-i măgulească pe cetăţeni şi curând se făcu atât de îndrăgit de ei încât fiecare sfârşi prin a împărţi cu el rezerva pe care o avea îngropată în pământ sau păstrată ascunsă pentru folosul său personal.

Când Cezar voia ceva, nimic nu-i era imposibil lui Cezar.