LXXVII

Scipio plecase din Utica.

El îl lăsase acolo pe Cato, căruia oraşul îi datora faptul că nu fusese şters de pe faţa pământului.

Dar, cu toate că rămăsese uman şi îndurător, Cato îşi păstrase ura înverşunată împotriva lui Cezar.

El avea alături pe tânărul Pompei care, cuprins de unul din acele momente de îndoială ce atinge şi inimile cele mai viteze, rămânea inert şi nehotărât. Cato îl îndemna necontenit să se răzbune.

— La vârstă ta, tatăl tău, văzând Republica împilată şi oamenii cumsecade ucişi sau exilaţi, animat de curajul său şi de dorinţa de glorie, a strâns resturile armatei care slujise sub tatăl său şi a salvat Roma şi Italia, înmormântate sub propriile lor ruine, ca să spunem aşa. Apoi, cu o iuţeală fără pereche, el recuceri Africa şi Sicilia şi-şi căpătă un renume nemuritor, obţinând triumful aproape la ieşirea din perioada copilăriei şi nefiind încă decât simplu cavaler. Iar tu, moştenitorul gloriei sale şi care ar trebui să-i fi moştenit şi curajul, spune-mi, n-ai vrea să te duci în Spania să întâlneşti prietenii tatălui tău şi să dai Republicii ajutorul pe care ea ţi-l cere în momentele ei de deznădejde?

Până la urmă, afectat de aceste mustrări şi văzând că Scipio se îndrepta împotriva lui Cezar, tânărul Pompei luă treizeci de vase, printre care şi câteva nave de război şi se îndreptă din Utica spre Mauritania, împreună cu două mii de oameni, liberi şi sclavi. Din nefericire, prima lui încercare fu un eşec. El se apropie de Ascurus, unde se afla o garnizoană, şi somă oraşul să se predea. Dar în loc să răspundă la somaţie, cum se aştepta Cneius, garnizoana ieşi, din cetate, căzu asupra oamenilor săi, îi puse pe fugă, încât aceştia abia avură timp să se retragă pe nave, iar el se îndreptă spre insulele Baleare, abandonând Africa pentru a nu mai reveni niciodată.

În timpul acesta, Scipio îşi aşezase tabăra la Adrumetus şi, după ce acordă trupelor sale un repaus de câteva zile, ajunse la tabăra lui Labienus după un marş de o noapte întreagă.

Odată joncţiunea făcută, el începu, graţie numeroasei sale cavalerii, să facă incursiuni până în tabăra lui Cezar, pândind şi căzând pe neaşteptate asupra oamenilor care se duceau după apă şi după furaje.

Curând, Cezar se găsi în cea mai mare dificultate.

Convoaiele din Sicilia şi Sardinia nu mai veneau; din cauza furtunilor de iarnă, bastimentele nu mai îndrăzneau să navigheze de-a lungul coastei; încât Cezar, având liberă Doar o leghe sau o leghe şi jumătate de coastă, era lipsit şi de pâine pentru oameni şi şi de furaje pentru cai.

Juba află de la cercetaşii săi situaţia disperată în care se găsea Cezar şi, fiind de părere că nu trebuia să i se lase acestuia timpul să se refacă, ieşi cu toate forţele de care dispunea, ca să-l întâlnească pe Scipio.

Insă, profitând de această absenţă, Publius Sitius, care ţinea cu Cezar, împreună cu regele Bogud – pe care romanii îl numeau Bochus şi care făcea un război personal, împins de soţia sa, Eunoe, îndrăgostită de Cezar; – Publius Sitius şi regele Bogud pătrunseră în ’ ţara regelui numid şi ocupară, printr-o lovitură, Cirta, una din capitalele sale, şi după Cirta încă două localităţi din Getulia, pe ai căror locuitori îi masacrară.

Juba află aceste veşti în momentul în care era doar la câteva ore de marş depărtare de tabăra lui Scipio. Se întoarse brusc şi-i ceru acestuia să-i trimită imediat toate trupele pe care i le împrumutase, cu excepţia a treizeci de elefanţi.

În acelaşi timp se răspândi vestea – şi inactivitatea lui Cezar confirmă acest zvon – că la Ruspinus nu se găsea Cezar, ci unul din locotenenţii săi.

Nevoind să se creadă că-şi pierduse încrederea în destin până într-atâta încât ajunsese să poarte război în Africa prin locotenenţii săi, Cezar trimise mesageri în toate părţile, cu misiunea de a confirma faptul că el însuşi comanda armata.

De îndată ce se află că el se găsea la Ruspinus, scrisorile începură să curgă, şi unele personalităţi se prezentară în tabăra lui.

Toţi se plângeau de înfiorătoarele cruzimi ale duşmanilor. Aceste plângeri loveau în acelaşi timp în firea miloasă şi în orgoliul lui Cezar. De aceea, el ceru pretorului Albinus şi lui Rabeius Postumus să-i trimită, fără întârziere şi fără nici un fel de scuză, restul trupelor pe care le avea în Sicilia, scriindu-le că nu putea permite să vadă Africa ucisă sub ochii lui şi prevenindu-i că dacă ar fi întârziat măcar cu o lună, întăririle care trebuiau să sosească n-ar mai fi găsit nici o casă în picioare.

El stătea aproape tot timpul pe un cap mai ridicat al ţărmului, privind spre Sicilia, în aşteptarea întăririlor, a căror sosire trebuia să pună capăt Inactivităţii sale de până atunci.

Apoi, nevăzând nimic, revenea din când în când în tabără, poruncea să se sape un nou şanţ, să se întărească vreo nouă citadelă, să se ridice forturi până la mare, atât pentru apărarea armatei cât şi pentru a nu o lăsa fără ocupaţie.

La rândul său, Scipio, ca să-şi dreseze elefanţii, îşi împărţise în două grupuri aruncătorii cu praştia, unii cu misiunea să arunce cu pietre împotriva monstruoşilor săi aliaţi, ceilalţi, să-i împingă înainte dacă, speriaţi de această ploaie de pietre, ar fi încercat să fugă. Dar dresarea era foarte grea – spune autorul contestat al Războiului din Africa – pentru că în timpul luptei chiar cel mai dresat elefant poate să facă rău şi prietenilor şi duşmanilor.

În acelaşi timp, Scipio îşi oferea plăcerea câtorva ucideri în aşteptarea prescripţiilor de la Roma.

Tot atunci, Virgilius Petronius, locotenentul său care comanda în Thapsa, văzând că vasele lui Cezar sunt jucăria vântului, rătăcind la întâmplare fără să ştie unde se află, pregăti nişte bărci şi şalupe, le umplu cu arcaşi şi porni în urmărirea navelor rătăcitoare.

De mai multe ori, bărcile şi şalupele fură respinse, dar într-o zi el cuceri un mare bastiment în care se găseau doi tineri spanioli, tribuni ai legiunii a cincea, al căror părinte fusese făcut senator de Cezar, şi un centurion din aceeaşi unitate, numit Salienus.

Prizonierii fură conduşi la Scipio, care porunci pe loc să fie ucişi după trei zile, pentru ca să aibă timpul să-şi îndure agonia.

În momentul execuţiei, cel mai vârstnic dintre cei doi tineri nu ceru altceva decât să fie ucis primul, pentru a nu avea durerea să-şi vadă fratele ucis sub ochii săi.

Pentru că se adresase soldaţilor şi nu lui Scipio, cererea îi fu respectată.

, Aceste cruzimi se cunoşteau în tabăra lui Cezar şi inima lui sângera de durere. Dar, destul de puternic cum era prin întăriturile pe care le realizaze – şi mai ales prin geniul său militar – ca să nu se teamă că Scipio ar fi putut să-l atace în tabără, nu era însă destul de sigur, ţinând seama de trupele puţine de care dispunea, că l-ar fi putut zdrobi pe duşman dintr-o singură lovitură pentru a se hotărî să accepte o bătălie decisivă.

Şi totuşi, în fiecare zi Scipio ieşea din tabără şi venea să-i ofere bătălia, rânduindu-şi trupele ca pentru luptă în faţa taberei lui Cezar, rămânând acolo cinci, şase ore, retrăgându-se apoi în tabără la căderea serii.

După vreo opt, zece zile de asemenea exerciţiu, convins că Cezar tremura în faţa lui, ajunse să se apropie de întărituri până la o sută de paşi, cu elefanţii în frunte şi cu armata în spatele lor, întinsă pe un front imens.

Dar Cezar nu se lăsă iritat nici de această demonstraţie, nici de ameninţările cu care era însoţită; îşi adună în ordine şi linişte oameni, plecaţi după furaje, după apă sau după lemne, obişnuindu-i să privească inamicul de sus de pe întărituri, şi să răspundă cu huiduieli la ameninţările acestuia.

Ştiind bine că duşmanul n-ar fi îndrăznit să-l atace în tabără, el nu se obosea să se urce pe întărituri, ci dădea toate ordinele întins în cort, ceea ce nu-l împiedica să meargă în fiecare zi şi să se aşeze pe înălţimea care domina ţărmul, grăbind cu dorinţa şi cu suspinele sale sosirea întăririlor pe care le aştepta de atâta vreme.