LXXXI

Această desprindere de orice sentiment, această mare abnegaţie faţă de el însuşi, acest mare devotament faţă de alţii venea din faptul că de mult timp se hotărâse să moară. Cu cât plutea mai mult pe deasupra acestei vieţi, cu atât simţea în suflet o mare amărăciune şi o mare durere pentru cei pe care avea să-i părăsească pradă tuturor furtunilor de pe pământ.

Aşa fiind, înainte de a-şi pune în aplicare acest sinistru plan, el se hotărî să se îngrijească de siguranţa pompeienilor, atâţia câţi mai rămăseseră, apoi, după ce va duce la bun sfârşit această obligaţie, rămas faţă în faţă cu el însuşi şi cu geniul său învins, să-şi ia viaţa.

„Căci, scrie Plutarh, graba sa de a muri nu se putea ascunde, deşi nu pomenise un cuvânt despre aceasta”.

El îi asigură deci pe senatori şi, pentru a duce la bun sfârşit sarcina asumată, se duse le cei Trei Sute. Aceştia îi mulţumiră pentru încrederea pe care o avea în ei, îl rugară să-i călăuzească în hotărârea luată, însă îl anunţară că hotărârea lor era de nestrămutat.

Hotărâseră să trimită soli la Cezar.

„Vai! Îi spuseră ei” noi nu suntem nişte Catoni şi, toţi la un loc, nu avem virtutea unui singur Cato; înţelege-ne slăbiciunea. Hotărâţi să trimitem o misiune lui Cezar, pentru tine vom cere în primul rând bunăvoinţa lui. Dacă nu primeşti rugăminţile noastre, atunci nu vom primi nici noi, pentru noi, bunăvoinţa lui, ci vom lupta, din dragoste pentru tine, până la ultima răsuflare”.

Dar, fie că n-avea prea multă încredere în bunacredinţă punică, fie că nu voia să antreneze atâţia oameni în prăpastie împreună cu el, Cato lăudă mult această bunăvoinţă pe care ei o manifestau, îi sfătui să trimită cât mai repede solia la Cezar, ca să-şi scape vieţile.

— Dar, adăugă el surâzând trist, însă hotărât, nu cereţi nimic pentru mine. Învinşilor li se cade să implore pe învingător, vinovaţilor să ceară iertare. În ceea ce mă priveşte pe mine, nu numai că toată viaţa am fost neînvins, dar şi astăzi sunt învingător şi am să fiu cât am să vreau, căci am asupra lui Cezar avantajul de a fi cinstit şi drept. În realitate, el este prins şi învins, căci scopurile sale criminale, planurile pe care le urzeşte împotriva patriei, gândurile pe care altădată le nega astăzi sunt date pe faţă şi recunoscute public.

Cei Trei Sute nu doreau altceva decât să li se forţeze mâna. Aşa că, la insistenţele lui Cato, se hotărâră să facă act de supunere faţă de Cezar.

Aceasta era cu atât mai necesar cu cât Cezar se îndrepta spre Utica.

— Bine! Strigă Cato, aflând această veste. Măcar se pare că Cezar ne tratează ca pe nişte bărbaţi.

Apoi, întorcându-se spre senatori:

— Haideţi, prieteni, grăbiţi-vă, spuse el, nu e timp de pierdut, e vorba să vă îngrijiţi de retragerea voastră cât mai sunt cavalerii în oraş.

În consecinţă, porunci să se închidă toate porţile, distribui navele între fugari, urmări ca totul să se petreacă în ordine, preîntâmpină agitaţiile care aproape întotdeauna se petrec în cazul retragerilor precipitate şi porunci să se dea săracilor hrană gratuită pentru toată durata călătoriei.

Între timp i se anunţă că se vedea o fracţiune din armata lui Scipio; această fracţiune se compunea din două legiuni, sub comanda lui Marcus Dotavius.

Marcus Dotavius îşi aşeză tabăra cam la o jumătate de leghe depărtare de Utica şi de acolo îi ceru lui Cato Să-i spună cum gândea să stabilească împreună cu el comanda oraşului.

Cato ridică din umeri fără să răspundă ceva solului; dar, întorcându-se spre cei din jurul său, spuse:

— Să ne mai mirăm că situaţia noastră este atât de disperată, când vedem că între noi ambiţia de a comanda e mai puternică chiar decât preocuparea de a supravieţui?

În timpul acesta i se anunţă lui Cato plecarea călăreţilor şi că, în timpul plecării, aceştia jefuiau cetăţenii, ducând cu ei o pradă bogată în bani şi obiecte preţioase.

Imediat, Cato se repezi în stradă şi se îndreptă în grabă spre locurile unde se producea jaful. Ajunse la primii şi le smulse prada din mână.

Ceilalţi, ruşinaţi de comportarea lor, abandonară de îndată tot ce strânseseră şi se retraseră tulburaţi şi cu ochii în pământ.

După ce prietenii se îmbarcară şi după ce cavaleria părăsi oraşul, Cato strânse locuitorii şi-i rugă să păstreze bună înţelegere cu cei Trei Sute şi să nu aţâţe duşmanul comun nici unii, nici alţii. Apoi se întoarse în port, aruncă o ultimă privire spre prietenii lui care se depărtau în larg, îşi găsi fiul, care se prefăcuse că era de acord să se îmbarce, dar rămăsese în port, îl felicită în loc să-l dojenească şi îl aduse acasă.

Acasă la Cato trăiau ca între prieteni trei bărbaţi: stoicul Apollonides şi peripateticianul Demetrius, iar al treilea era un tânăr pe nume Statilius, care se lăuda cu o putere de caracter fără pereche şi care pretindea că, orice ar fi intervenit, el ar fi rămas tot atât de nepăsător ca însuşi Cato.

Această pretenţie a ucenicului filosof îl făcu pe Cato să surâdă şi să le spună celorlalţi:

— Este de datoria noastră, prieteni, să vindecăm îngâmfarea acestui tânăr şi să o reducem la proporţii fireşti.

Când se înapoie acasă, după ce petrecuse o parte din zi şi noapte în portul Utica, Cato îl găsi acolo pe Lucius Cezar, o rudă a lui Cezar, împuternicit de cei Trei Sute să intervină pentru ei pe lângă învingător.

Tânărul venea la Cato să-i solicite sprijinul ca să compună o cuvântare cu care să-l impresioneze pe Cezar şi să aducă salvarea tuturor.

— În ceea ce te priveşte pe tine, îi spuse el, lasă pe Mine; când îl voi implora în favoarea ta, îmi voi face o glorie să-i sărut mâinile şi să-i îmbrăţişez picioarele.

Dar Cato îl opri scurt.

— Dacă aş avea să-i datorez viaţa lui Cezar, m-aş putea duce singur… Dar nu vreau să-i fiu dator tiranului pentru lucruri asupra cărora nu are nici un drept, căci cu ce drept ar putea acorda el, ca un zeu, viaţa celor care nu depind de el? Deci, după ce am stabilit aceasta, iar eu m-am exceptat de la iertarea generală, să analizăm împreună ce-ai putea să-i spui tu în favoarea celor Trei Sute.

Şi îl ajută pe Lucius Cezar să redacteze un discurs, după care îi prezentă prietenii şi pe fiul său.

— N-am să te întâlnesc la înapoiere? Îl întrebă tânărul.

— Poate am să fiu plecat, răspunse Cato.

Îl conduse, îşi luă rămas bun de la el şi intră în casă.

Acolo, ca şi când ar fi început să-şi facă ultimele pregătiri, îl chemă pe fiul său şi-i interzise ca, indiferent în ce fel, să se amestece în problemele de guvernare.

— Situaţia actuală nu permite să se facă ceva demn de numele lui Cato. Mai bine să nu faci absolut nimic decât ceva nedemn de numele nostru.

Spre seară se duse la baie.

În baie îşi aduse aminte de tânărul filosof Statilius.

— Apropo, dragă Apollonides, strigă el, nu l-am văzut pe stoicul nostru; ceea ce mă face să cred că va fi cedat insistentelor tale şi se va fi îmbarcat. Bine a făcut că s-a îmbarcat, dar rău a făcut că s-a îmbarcat fără să-şi fi luat rămas bun de la mine.

— Aidade! Răspunse Apollonides, nu-i nimic din toate acestea; dimpotrivă. Cu toată discuţia dintre noi, el a rămas mai încăpăţânat şi mai neclintit ca niciodată. Susţine că va rămâne şi va face tot ce va face şi Cato.

— O să vedem noi diseară, răspunse Cato.

Pe la şase după-amiază, Cato se întoarse acasă şi luă masa într-o companie numeroasă. Mâncă stând pe scaun, potrivit legământului pe care îl făcuse la Pharsalus de a nu se întinde decât ca să doarmă.

Comesenii lui erau prietenii săi obişnuiţi şi, în plus, magistraţii importanţi din Utica.

După masă, se aduseră vinuri de diferite sorturi. Lui Cato îi plăcea să stea la taclale şi să le însoţească de un Pahar de vin. Conversaţia fu calmă şi savantă, cum erau de obicei cele pe care le prezida Cato.

S-au discutat, pe rând, numeroase probleme de filosofie şi, din vorbă în vorbă, se ajunse la examinarea a ceea ce se numeşte paradoxul stoicilor: de exemplu, că numai omul milos este un om liber şi că toţi cei răi sunt sclavi.

Cum era de aşteptat, peripateticianul Demetrius se ridică împotriva acestei dogme, dar atunci se încălzi Cato şi îi respinse argumentele cu vehemenţă. Şi, pe un ton aspru şi sever, cu o oarecare amărăciune care trăda o febră internă, el susţinu lupta atât de mult şi cu atâta fermitate, încât nimeni nu se mai îndoi că hotărârea lui fusese definitiv luată şi că se decisese să se omoare.

Aşa că, abia îşi terminase acest monolog agitat – căci sfârşise prin a vorbi aproape numai el, atât îl ascultau de atenţi cei din jurul său, am spune chiar cu veneraţie – şi se făcu o tăcere tristă. Cato înţelese imediat cauza şi se grăbi să-şi antreneze prietenii în discuţie, spre a le îndepărta bănuielile. Apoi, aducând discuţia pe care o angajase asupra situaţiei prezente, el se arătă îngrijorat de soarta celor plecaţi pe mare şi îşi manifestă mai ales teama cu privire la situaţia celor plecaţi pe uscat de-a lungul unui pustiu sălbatic şi fără apă.

După plecarea comesenilor, îşi făcu plimbarea obişnuită, însoţit de prietenii săi – plimbarea de dupămasă, cum o numea el – apoi dădu ordine potrivite căpitanilor de serviciu. După aceea intră în camera sa, îşi îmbrăţişă fiul şi pe fiecare dintre prietenii săi în parte, cu dovezi de prietenie mai accentuate ca de obicei, ceea ce le întări temerile cu privire la ceea ce avea, desigur, să se întâmple în timpul ce mai rămânea din noapte.

După ce se culcă, luă dialogul lui Platon despre suflet – Phedon – şi citi o mare parte din el, apoi îşi aruncă ochii pe peretele din faţă.

Ochii săi căutau spada, care de obicei era agăţată la capul patului. Sabia nu era acolo.

Chemă un sclav şi-l întrebă, cine luase sabia.

Sclavul tăcu, iar Cato îşi continuă lectura.

După un moment privi în jur, sclavul nu mai era acolo.

Strigă din nou, dar fără mânie şi fără nerăbdare.

— Am întrebat: unde îmi este spada? Spuse el.

— Da, stăpâne, răspunse sclavul, dar eu nu ştiu unde este.

— Să fie căutată şi să-mi fie adusă, zise Cato.

Sclavul ieşi.

Trecu un timp destul de lung, dar spada nu-i fu adusă.

Atunci, pentru a treia oară, şi cu nerăbdare de data aceasta, îşi chemă sclavii unul după altul şi-i întrebă grăbit.

— Vreau să ştiu, unde mi-e sabia şi poruncesc să-mi fie adusă.

Şi, pentru că nimeni nu se grăbea să se execute cu graba cu care voia el, repezi în cel care era aproape de el un pumn cu atâta putere, încât nenorocitul de sclav ieşi din cameră cu faţa scăldată în sânge.

În timpul acesta Cato striga mereu:

— Blestem pe capul sclavilor mei şi al fiului meu, care vor să mă predea de viu în mâinile duşmanului!

La strigătele sale, fiul său, însoţit de filosof, intră în cameră şi se aruncă de gâtul său, strigând:

— Tată! În numele zeilor, tată dragă, în numele Romei, nu te omorî!

Dar Cato îl respinse şi, ridicându-se în capul oaselor, îi vorbi, cu o privire severă în ochi:

— Când şi unde am dat dovadă de nebunie fără să-mi dau seama? De ce, dacă am luat o hotărâre greşită, nimeni nu caută să-mi arate că am greşit? De ce, dacă hotărârea mea e bună, să fiu împiedicat să-mi pun în aplicare hotărârea şi să mi se ia armele? De ce nu pui să-l lege pe tatăl tău, o, copil generos! De ce nu pui să i se lege mâinile la spate, pentru ca Cezar, când va veni, să nu-l găsească în stare de a se apăra? Dealtfel, ca să-mi iau viaţa, crezi că am nevoie de o spadă? Îmi este destul să-mi ţin respiraţia până la sufocare, sau să-mi sfărm ţeasta lovindu-mă cu capul de pereţi.

La aceste cuvinte ale tatălui său, tânărul nu-şi putu reţine lacrimile şi, pentru că se temea ca tatăl său să nu-l mustre pentru această slăbiciune, ieşi în grabă din cameră, hohotind.

Ceilalţi ieşiră după el.

Doar Demetrius şi Apollonides mai rămaseră cu Cato.

Atunci, Cato, privindu-i mai liniştit, le spuse:

— Şi voi vreţi să mă reţineţi cu forţa în viaţă, un om de vârstă mea? Şi veţi rămâne pe lângă mine, ca să mă păziţi în linişte? Sau aţi venit să-mi aduceţi nişte frumoase Argumente, ca să-mi dovediţi că, neavând alt mijloc de a-şi salva viaţa, e mai onorabil pentru Cato să o obţină de la Cezar? Haide, haide, vorbiţi! Convingeţi-mă de această frumoasă zicală. Ascult, faceţi-mă să-mi schimb părerea, nu cer altceva. Scârbiţi-mă de concepţiile în care am trăit până acum, pentru ca, devenit mai înţelept, să mă alătur lui Cezar.

Până acum nu am luat nici o hotărâre, nu! Dar mi se pare că, hotărârea odată luată, eu trebuie să fiu stăpân pe punerea ei în aplicare. Într-un fel, aş vrea să mă sfătuiesc cu voi. Vorbiţi, vă ascult; vorbiţi, fără să vă temeţi de ceva, şi spuneţi-i fiului meu să nu caute să obţină prin violenţă ce nu poate obţine decât prin convingere.

Demetrius şi Apollonides înţeleseră că tot ce ar fi putut răspunde nu-l putea convinge pe Cato. Ei ieşiră din cameră plângând, şi-i trimiseră spada printr-un copil, fără îndoială cu un dublu scop: crezând că la vederea tinereţii, în toată splendoarea ei, ar fi dezarmat şi că nu i-ar fi putut cere acestui copil ceea ce i-ar fi putut cere unui adult, adică să-l ucidă.

Copilul aduse spada, fără să ştie că aducea moartea, şi-i dădu arma atât de aşteptată.

Cato o luă, o scoase din teacă, apăsă cu degetul arătător pe vârful suficient de ascuţit şi lama foarte tăioasă, zise încet:

— Acum sunt stăpân pe mine însumi.

Apoi îi spuse copilului să plece, aşeză sabia lângă el şişi reluă lectura.

Se spune că a recitit Phedon de două ori de la un capăt la altul, după care a fost cuprins de un somn atât de adânc, încât cei care îl vegheau la uşă îl auzeau cum sforăie.

Pe la miezul nopţii se trezi şi chemă doi liberţi, pe Cleantes, medicul său, şi pe Butaş, omul său de încredere în problemele politice.

Pe Butaş îl trimise în port, să se asigure că toată lumea plecase, să-i aducă veşti despre îmbarcare şi despre starea timpului.

După plecarea lui Butaş, îi arătă medicului mâna umflată de lovitura pe care i-o dăduse sclavului şi-i ceru să i-o bandajeze.

Cleantes se supuse, apoi, după ce îi făcu bandajul, alergă prin toată casa ca să liniştească lumea, povestind cele întâmplate şi spunând:

— Dacă ar fi fost adevărat că ar fi voit să moară, Credeţi voi că m-ar fi chemat să-i pansez mâna?

Între timp se înapoie Butaş.

Încă din vestibul fu oprit ca să i se comunice vestea care răspândea bucurie în toată casa.

Atunci crezu şi el, ca toată lumea, că nu mai era nimic îngrijorător în această privinţă.

Aşa că intră la Cato.

— Ah! Îi spuse acesta, te aşteptam cu nerăbdare.

— Am venit, spuse Butaş.

— Ai fost în port? Te-ai informat?

— Da.

— Ei?

— Ei bine, toţi au plecat, în afară doar de Crassus, pe care l-au mai reţinut câteva treburi; dar o să se îmbarce şi el foarte curând.

— Şi timpul?

— Bate un vânt puternic; marea este foarte agitată; e o adevărată furtună.

— Săracii! Spuse Cato, gândindu-se la cei de pe mare.

Apoi, după o clipă de tăcere, se întoarse spre Butaş:

— Întoarce-te în port, vezi dacă n-a mai rămas cineva şi dacă n-are nevoie de ajutor. Şi anunţă-mă.

Butaş ieşi.

Pe la cântatul cocoşilor, adică pe la ora unu de dimineaţă, Cato aţipi câteva minute.

Aştepta înapoierea lui Butaş.

Butaş reveni şi îi spuse că împrejurimile portului erau complet liniştite.

Atunci, Cato îi porunci să se retragă şi să închidă uşa camerei, iar el se urcă în pat, ca şi cum s-ar fi pregătit să se culce din nou – pentru că coborâse ca să-l primească pe Butaş.

Însă, îndată ce se închise uşa în urma lui Butaş, Cato scoase spada şi o înfipse puţin mai jos de coaste. Însă durerea pe care i-o producea mâna umflată îl împiedică săşi înfigă spada cu mai multă putere, aşa că moartea nu se produse imediat.

Luptând împotriva morţii care nu voia să vină şi care în loc îi trimitea durerea, Cato căzu de pe pat, şi, în cădere, răsturnă o tablă pentru trasat figuri geometrice.

La zgomotul provocat de căderea tablei, sclavii însărcinaţi să-l vegheze scoaseră un strigăt de spaimă.

Ei îl găsiră pe Cato tăvălindu-se pe jos într-un lac de sânge. Aproape toate măruntaiele îi ieşiseră din corp, dar El trăia şi avea ochii larg deschişi.

Cu strigăte fu chemat Cleantes, care sosi imediat.

Între timp, Cato fusese ridicat şi aşezat în pat.

Cleantes examina rana: era îngrozitoare, dar măruntaiele nu erau atinse, aşa că făcu semn că se putea păstra speranţa. Apoi, luând măruntaiele, le introduse în corp şi cusu rana.

Totul se petrecuse în timp ce Cato era leşinat.

Dar Cato îşi reveni şi, pe măsură ce-şi recăpăta cunoştinţa, îşi dădu seama de ceea ce se petrecuse cu el. Atunci, furios că mai trăieşte încă, alungă cu violenţă pe medic, îşi desfăcu rana, îşi smulse măruntaiele şi expiră.

Vestea morţii se răspândi cu o înfricoşătoare iuţeală, în mai puţin timp decât a fost necesar ca să afle de ea cei din casă, cei Trei Sute, treziţi în miezul nopţii, se şi aflau în faţa casei.

Un moment mai târziu, toată populaţia din Utica se găsea şi ea adunată acolo.

Se auzeau ţipete neobişnuite, strigăte de nemulţumire. Toţi, într-un singur glas, îl numeau pe Cato binefăcătorul, salvatorul, singurul om liber, singurul om neînvins, şi acestea toate chiar în clipa când se aflase că Cezar se găsea doar la câteva mile depărtare de oraş. Dar, nici dorinţa de a-l măguli pe învingător, nici dorinţa de a trata cu el, nici discuţiile care îi separau nu puteau slăbi respectul pe care i-l purtau lui Cato. Aruncară peste corpul acestuia hainele lor cele mai frumoase, îi făcură o înmormântare grandioasă şi, pentru că nu mai aveau timp să-l ardă pe rug şi să-i strângă cenuşa, îl înmormântară la marginea mării, chiar în locul unde, pe vremea lui Plutarh, se mai vedea o statuie a lui Cato ţinând spada în mână. Abia după ce terminară cu înmormântarea se îngrijiră de salvarea lor şi a oraşului.

Cato murise la patruzeci şi opt de ani.

Vestea că Cezar se apropia era adevărată. Aflând de la cei care se predaseră că atât Cato cât şi fiul acestuia se găseau în Utica şi păreau hotărâţi să nu părăsească oraşul, Cezar se gândi că oamenii aceştia cu inima stoică aveau un plan de care nu-şi putea da seama şi pentru că, peste toate, el îi păstra o mare consideraţie lui Cato, porunci să se înainteze spre oraş cât mai repede cu putinţă. Dar tocmai atunci i se anunţă moartea lui Cato şi felu (cum murise.

Cezar ascultă, cu o durere vizibilă, povestirea despre această îngrozitoare agonie şi, când povestitorul termină, exclamă:

— Oh, Cato, îţi invidiez moartea, căci m-ai invidiat pentru faptul că aş fi putut să-ţi dăruiesc viaţa.

Cato lăsa un fiu şi o fiică. Pe fiu l-am văzut jucând un rol în drama morţii tatălui său, iar rolul acesta, încărcat de durere, îmi pare că ar fi trebuit să atragă simpatie faţă de acest nefericit tânăr pe care îl copleşea un nume atât de mare.

Acum, istoricii îi reproşează o pasiune ce în mod cert nu i s-ar fi putut reproşa tatălui său: o prea mare dragoste pentru femei. În sprijinul acestui reproş ei citează îndelungata şedere a tânărului în Capadocia, pe lângă regele Marfadate, prietenul său.

Acest rege avea o soţie foarte frumoasă, care se numea Psyche, adică suflet, de aceea se spunea despre el şi despre Marfadate: „Marfadate şi Porcius, doi amici, un singur suflet”. Sau se spunea: „Porcius Cato este nobil şi generos, el are un suflet regal”.

Fără îndoială că lumea era atât de severă faţă de tânăr din cauza rigidităţii tatălui său.

Însă moartea lui (iato şterse de pe viaţa fiului această pată uşoară, pe care regret că n-am putut-o găsi şi în viaţa lui Cato.

La Filippi, el luptă alături de Brutus şi Cassius împotriva lui Octavianus şi Antonius. Văzând armata în derută, el nu voi nici să fugă, nici să se ascundă, ci, sfidând pe învingător şi adunând pe fugari, el ţinu piept duşmanului şi căzu cu arma în mână, ceea ce îi făcu chiar pe Octavianus şi pe Antonius să-i aducă laude pentru curajul dovedit.

O cunoaştem şi pe fata lui Cato: este Porcia, soţia lui Brutus, aceea care s-a rănit cu un cuţit ca să afle secretul soţului său, care luă parte la conjuraţie şi, aflând că se pierduse bătălia de la Filipi şi că soţul său murise, se omorî cu cărbuni încinşi.

Statilius, care jurase să urmeze întocmai exemplul lui Cato, luase spada mortului şi se pregătea să se arunce în ea; fu împiedicat de filosofi.

El muri în bătălia de la Filipi împreună cu fiul lui Cato.