LXXXII

Să ne oprim un moment asupra sinuciderii lui Cato, care umple de admiraţie pe profesorii noştri de istorie şi pe care noi am făcut greşeala să o reducem la expresia ei cea mai simplă, adică să o considerăm o trufaşă eroare.

Sinuciderea lui Cato a avut nefericirea să nu fie nici măcar necesară; utilă nu putea să fie, pentru că sinuciderea nu e niciodată utilă.

Cato s-a sinucis de ciudă, din dezgust mai ales. Fugarul acesta, care vine până în faţa porţilor oraşului Utica şi vrea să ştie cum va putea împărţi puterea cu Cato, acest Marcus Octavius, este picătura de apă sau mai bine zis de fiere care face să se reverse cupa preaplină. Închipuiţi-vi-l pe Napoleon murind la Fontainebleau din otrava pe care o înghiţise; i-ar fi lipsit pentru posteritate legendara întoarcere de pe insula Elba şi apoteoza la Sfânta Elena.

Este adevărat că totul fusese pierdut în Grecia, în Asia şi în Africa; dar totul s-ar fi putut repara în Spania. Spania era pompeiana: ea îl adăpostise şi îl apărase pe fugarul Seltarius; ea îi adăpostise pe cei doi fii ai lui Pompei şi pe fugarii din Thapsus. Şi, cine ştie, dacă ar fi fost şi Cato la Munda, unde Cezar lupta, cum va spune mai târziu, nu pentru victorie, ci pentru viaţă, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu Cezar.

În momentul în care Cato îşi lua zilele, treisprezece legiuni din Spania îşi gravau pe scuturile lor numele lui Pompei.

Să discutăm frumoasa problemă a sinuciderii la romani, în care Juba, Petreius, Metellus şi, în sfârşit, Cato deschiseseră drum, Cato consfinţind-o în sensul că omul rigid impune prin tot ce face.

O sută de ani mai târziu, sinuciderea va fi una din plăgile Romei şi-i va scuti pe împăraţi să angajeze călăi.

Apoi, sinuciderea corpului duce la sinuciderea sufletului.

Religia creştină care, din fericire, scuteşte pe oameni de a admira sinuciderea lui Cato, a deschis calea spre un mare refugiu împotriva sinuciderilor: mănăstirile. Ajuns la cel mai înalt stadiu al nenorocirii, omul se călugărea: era un fel de a-şi tăia vinele, de a se asfixia, de a-şi zbura creierii fără să se sinucidă. Se zice că, dacă n-ar fi fost Mănăstirile, domnul de Ranee, găsind-o moartă pe doamna de Montbazon, s-ar îi spânzurat ori s-ar fi aruncat pe fereastră în loc dq a se fi lăsat să se prăbuşească în prăpastia în care îl chema mănăstirea.

Pliniu, căruia i se spune cel Bătrân, deşi nu a murit la o vârstă prea înaintată – s-a născut la Verona în anul 23 era noastră şi a murit la Pompei în anul 79, cu ocazia erupţiei vulcanului; deci, la vârstă de cincizeci şi şase de ani, Pliniu, căruia i se spune cel Bătrân, este unul din oamenii la care trebuie studiată sinuciderea, fiica fatalităţii.

„Omul, spune el, este un animal mizerabil şi îngâmfat pe care mirosul unei lămpi prost stinse este de ajuns ca să-l ucidă în sânul mamei sale; aruncat gol pe pământul gol, de parcă ar îi îost spălat de vaiete şi de plâns, lacrimile sunt unul din privilegiile sale. Râsul nu-i este dat mai înainte de a împlini patruzeci de zile. El nu simte că trăieşte decât prin suferinţă şi unica lui crimă este de a se îi născut. Numai el, printre toate animalele, nu are alt instinct decât acela de a plânge. Numai el cunoaşte ambiţia, superstiţia, neliniştea şi înmormântarea, preocuparea de ceea ce se va întâmplă după el. Nu există nici un animai care să aibă o viaţă mai plăpândă, dorinţe mai arzătoare, o teamă mai uluitoare, o mânie mai îurioasă; cea mai mică durere a lui nu e compensată nici chiar de cea mai mare bucurie. Viaţa lui atât de scurtă este şi mai mult redusă din cauza somnului care îi mistuie o jumătate din ea; de noapte, care îără somn e un chin; de copilărie, când trăieşte îără să gândească: de bătrâneţe, când trăieşte numai ca să suâere; (le temeri, de boli, de infirmităţi; şi această durată scurtă a vieţii este totuşi cel mai mare dar pe care i l-a făcut naiura. Cu toate acestea, omul, astfel făcut, ar voi să trăiască mai mutt; pasiunea pentru nemurire îl torturează; crede în sufletul său, într-o altă viaţă; adoră zeii mani; are grijă de rămăşiţele semenului său. Vis de copil! Dacă şi-ar supravieţui lui însuşi, nu şi-ar găsi totuşi niciodată liniştea! Ar fi lipsit atunci de cel mai mare dar al vieţii, moartea, moartea grabnică şi necesară, sau, mai curând, ea ar ajunge să ne fie neînduplecată, pentru că n-ar face decât să ne conducă spre noi suferinţe; lipsiţi de fericirea supremă, care ar fi aceea de a nu ne fi născut, n-am avea singura consolare care ar putea să ne fie dată, aceea de a ne întoarce în neant. Nu, omul se întoarce acolo de unde a venit; după moarte, el este ceea ce Fusese înainte de a sfe fi născut.”

Cunoaşteţi ceva care să te arunce mai adânc în disperare şi înclinat) mai mult spre sinucidere decât această îngrozitoare tnorală a neantului? Ce departe de aceasta este consolarea religiei creştine, care ne promite altă viaţă! Ce departe este şi condamnarea sinuciderii rezumată într-un vers de Shakespeare: Singura crimă fără iertare, fără remuşcare.

Pliniu adaugă: „Dintre toţi zeii, Moartea era aceea al cărui cult era cel mai des invocat.”

În adevăr, cultul acesta devine universal; sinucigaşii au mereu pe buze numele lui Cato şi al lui Brutus, şi de aceste două nume, ca de două coloane de marmură neagră, ei prind şi zăvorăsc uşa care duce spre prăpastia fără fund vizitată de Virgiliu cu patruzeci de ani înaintea lor şi pe care o va vizita Dante o mie două sute de ani mai târziu.

În moartea din antichitate se găsea o voluptate funestă, care făcea să te arunci ca un adevărat elan afară dintr-o viaţă unde plăcerea era lipsită de pasiune şi de bucurie.

Priviţi-i pe împăraţii care pot orice: cu ce se ocupă toţi cu unele mici excepţii? Să adâncească fără încetare prăpastia nebuniei depravate în care se cufundă. În timp ce Heliogabal îşi pregătea sinuciderea corpului poruncind să se împletească un şiret din fire de mătase purpurie cu care să se spânzure, sa se paveze o curte cu porfir pentru ca de ea să-şi sfărâme ţeasta, să se scobească un smarald ca să se pună înăuntru otrava, îşi ucidea sufletul, tăvălindu-l în desfrâu şi în sânge.

Cum să adoptăm această îngrozitoare concluzie a lui Pliniu – şi romanii o adoptaseră – că, dacă moartea este supremul bine şi viaţa suprema durere, de ce să trăim dacă se poate muri atât de uşor? După Pliniu, sinuciderea este consolarea Romei, căci „nefericiţi sunt zeii nemuritori, care n-au împotriva nenorocirii această supremă resursă pe care o are omul”.

Este adevărat că Pliniu este sprijinit de Lucaniu, sau mai degrabă el se sprijină pe Lucaniu; Lucaniu care neagă providenţa, care spune că totul este condus de întâmplare şi priveştej moartea ca un bun atât de preţios, încât face din ea recompensa oamenilor virtuoşi: Mors utinam pavidos vitae subducere tiolles, Şed virtus te sola daret!

Moartea, pe care o glorifică nu pentru că eliberează viaţa de îmbrăţişarea terestră a corpului, ci pentru că amorţeşte latura inteligentă a omului; nu pentru că îi conduce umbra în Câmpiile Elizee, ci pentru că îi stinge flacăra gândirii în odihna fără griji a lui Lethe!

Şi Seneca, încurajând deznădejdea nu mai puţin decât Pliniu şi Lucaniu cu al său ex nihilo nihil; „Din nimic, nimic, spune el; totul se întoarce în neant de unde a ieşit. O să mă întrebaţi, unde se duc lucrurile create; ele merg acolo unde meg şi lucrurile necreate”, ubi non nata jacent.

Oh! Cum nu gândeşte la fel lebăda din Mantua, dulcele Virgiliu, poetul precursor! „Fericit cel care a putut cunoaşte izvorul lucrurilor şi care a putut călca în picioare frământările zgârcitului Acheron!”

Apoi, când vede de departe pe sinucigaşi, îi vede atât de aspru pedepsiţi, încât „ar vrea ca acolo sus, în cer, să mai suporte încă sărăcia crudă şi asprele munci de pe pământ”.

Quam vellent aethere în alto Nune et pauperiem et duros perferre labores!

De care sinucigaşi voia să vorbească Virgiliu dacă nu de Cato şi de Brutus?

Iată ce pas imens a făcut ateismul între Virgiliu şi Lucanius; adică abia în decurs de o jumătate de secol; între Virgiliu, care, întrevăzând bucuria veşnică, vrea să cunoască izvorul lucrurilor, este mereu torturat de zgomotul acestui zgârcit Acheron care curge sub picioarele sale, care impune sinucigaşilor astfel de chinuri, încât aceştia şi-ar dori să revină pe pământ chiar dacă ar fi să-şi reia aici povara durerii; şi între Lucaniu care face din sinucidere virtutea supremă; care, fără îndoială că, în amintirea uciderii lui Petreius şi Juba în lupta lor supremă, prezintă doi fanatici care cad de acord asupra frumuseţii unui asasinat reciproc, primind loviturile de paloş cu fericire şi înapoindu-le cu recunoştinţă.

Et cum cui vulnera prima Debebat, grato moriens interficit ictu.

De aceea, sinuciderea lui. Cato îi inspiră cel mai frumos vers al său: Causa diis victrix placuit, şed victa Catoni!

„Latura victorioasă le-a plăcut zeilor, iar latura înfrântă lui Cato!”

Tot aşa, în timpul împăraţilor, sinuciderea devenise marele leac contra tuturor suferinţelor, panaceul universal al tuturor durerilor; consolarea săracilor, răzbunarea surghiunitului sătul de captivitate, evadarea sufletului din închisoarea sa; este totul, până şi leacul bogatului împotriva îmbuibării.

Omul din popor nu mai are pâine. Ce face? Întrebaţi-l pe Horaţiu: îşi înfăşoară capul în mantaua lui zdrenţuită şi se aruncă în Tibru de pe podul Fabricius.

Gladiatorul nu găseşte moartea din circ destul de grabnică; ce face? Întrebaţi-l pe Seneca: îşi bagă capul printre obezile carului pe care îl conduce, şi roata, învârtindu-se, îi rupe coloana vertebrală.

Apoi, uneori, moartea voluntară este exprimarea opoziţiei faţă de conducere. Sunt jigniţi, sunt glorificaţi, sunt admiraţi cei care îi lipsesc de corpul lor pe Tiberiu sau pe Nero.

Cremonius Cordus, acuzat sub Tiberiu, se lasă să moară de foame şi este o adevărată veselie publică văzând lupii înfometaţi închizându-şi, goale, fălcile cu care credeau că or să-l devoreze.

Petroniu, invitat de Nero să se omoare, se întinde în baie şi-şi taie venele în timp ce vorbea cu prietenii, dar, amintindu-şi de un frumos vas murhin pe care ar urma să-l moştenească Nero dacă el n-ar face ordine, pune să i se bandajeze braţele şi picioarele, dă ordin să i se aducă vasul, porunceşte să fie spart în faţa lui, apoi îşi smulge bandajele şi moare fericit de această mică răzbunare.

Chiar şi omul blazat caută în moarte o atenuare a dezgustului său: Fastidiose mori, spune Seneca.

Mai ales Seneca trebuie studiat asupra acestui subiect; este inepuizabil; s-ar zice că şi el, într-o zi, va încerca asprele voluptăţi ale sinuciderii.

Roma suferă de plictiseală; zeul acesta fatal care planează deasupra Londrei – Londra nu mai are mănăstiri din timpul lui Henric al VlII-lea – zeul acesta fatal care planează deasupra Londrei, culcat pe un pat de ceaţă, îşi are altarele la Roma.

„Există, spune Seneca, o ciudată manie a neantului, o fantezie a morţii, o înclinaţie nebunească spre sinucidere de care nu scapă nici laşii atinşi de ea, nici cei viteji: unii se omoară din dispreţ, alţii că s-au plictisit de viaţă; alţii sunt pur şi simplu plictisiţi să facă zilnic acelaşi lucru şi să reînceapă astăzi viaţa de ieri şi mâine viaţa de azi”.

În adevăr, nu trebuie pus capăt acestei existenţe monotone?

Să te trezeşti, să te culci, să-ţi fie frig, să-ţi fie cald, nimic nu se termină; acelaşi cerc se învârteşte fără încetare şi revine mereu. Noaptea vine după zi, vara aduce după sine toamna, iarna primăvara; mereu aceleaşi lucruri; totul trece, ca să revină; nu e nimic nou sub soare!

În sfârşit, mulţi mor sau, mai bine zis, se omoară, nu pentru că viaţa lor e grea, ci pentru că viaţa le este de prisos: Quibus non vivere durum, şed superfluum.

Astfel, sinuciderea a devenit un accident al vieţii, un accident prevăzut, un accident obişnuit, despre care se discută, la care lumea se gândeşte, care este recomandat.

Ti trece prin minte omului ideea de a se omorî, însă nu e încă destul de hotărât. Îşi cheamă prietenii, îi întreabă, şi urmează majoritatea voturilor. Majoritatea voturilor este pentru sinucidere.

— Imposibil-veţi spune-să se ajungă la un asemenea grad de imoralitate!

Exemplu!

— Exemplul ni-l furnizează tot Seneca.

„Lui Tullius Marcellinus, ros de o boală lungă şi dureroasă, dar nu incurabilă, îi veni ideea să se omoare. Îşi chemă deci câţiva prieteni. Unii, laşi şi timizi, îi dădură sfatul pe care şi l-ar fi dat lor înşişi alţii, adevăraţi linguşitori – sfatul pe care credeau că l-ar fi dorit Marcellinus.

Însă, continuă Senea, un stoic, amicul nostru, om superior, om curajos, îi vorbi cu totul altfel: Marcellinus, nu te frământa ca de o problemă importantă; a trăi e, oare, vreun mare bine? Şi sclavii şi animalele trăiesc. Problema cea mare este să mori cu înţelepciune şi curaj. N-ai trăit destul? Hrana, somnul şi plăcerea simţurilor nu sunt mereu aceleaşi? Cineva poate să vrea să moară nu numai din raţiune, din curaj, din oboseală, din suferinţă, dar şi din plictiseală…”

Dragi cititori, ce ziceţi de omul acesta superior, de

24. A. Dumas 077

Omul acesta curajos, de amicul acesta al lui Tullius Marcellinus?

Aşteptaţi, asta nu e tot, căci filosofia nu se opreşte aici.

Sclavii ezită să servească intenţia stăpânului lor. El le dă curaj, îi îndeamnă, îi aţâţă.

— Bine! Spune el, de ce vă temeţi? Un sclav nu trebuie să se teamă de nimic atunci când stăpânul lui vrea să moară, dar, vă previn, să ştiţi că e o crimă la fel de mare să-ţi ucizi stăpânul sau să-l împiedici să se omoare!

Credeţi că Seneca ne citează un caz izolat?

Nici pomeneală.

Mătuşa lui Libon îl sfătuieşte pe fiul său să se omoare; mama Messalinei îşi sfătuieşte fiica în acelaşi sens; Atticus îşi anunţă moartea familiei; retorul Albutius Silus se adresează poporului şi îi expune motivele care îl determină să-şi pună capăt vieţii; Coceius Nervus se ucide cu toată împotrivirea lui Tiberiu; Thaseos dă un exemplu admirat de Tacit.

Este adevărat că, în cartea sa despre Măreţia şi decadenţa romanilor, Montesquieu pare să regrete luptele de gladiatori.

Ascultaţi mai bine: „De la întemeierea creştinismului, luptele se răriră. Constantin le internizise. Ele fură abolite definitiv de Honorius şi, după cât se pare, de Thodoret şi de Otto de Freisingen. Romanii nu reţinură din fostele lor spectacole decât ceea ce putea slăbi curajul şi servi ca atracţie pentru voluptate.”

Totuşi, toţi filosofii aceştia erau discipolii unor şcoli greceşti, iar grecii interziceau sinuciderea.

„Pitagora – spune Cicero în De Senectute – ne opreşte să părăsim portul fără ordinul generalului, adică al lui Dumnezeu.”

Iar mai târziu îl vom vedea pe bietul Cicero, care deşi toată viaţa lui n-a prea strălucit prin curaj, că n-a murit nici el în mod urât.

Platon, în Phaedon pe care il citea Cato înainte de a se sinucide, este de părerea lui Pitagora.

Brutus, Brutus însuşi, Brutus, care se va sinucide, apreciază multă vreme moartea lui Cato ca nedemnă de el, ca lipsită de respect faţă de zei.

Şi totuşi, după ce a pierdut bătălia de la Filippi, el va urma exemplul fatal dat de Cato după bătălia de la Thapsus.

Astfel, sângele acesta, care se varsă şi care va inunda Roma timp de trei secole, tot sângele acesta provine din sângele lui Cato.

Şi acum, să-l mai admire pe Cato cine o vrea!