LXXXIII

Vechea Republică murise împreună cu Cato: Cezar îi culesese ultimul suspin.

El putea să-i urmărească imediat pe pompeieni şi să treacă în Spania după ei. Dar socoti necesară prezenţa lui la Roma.

El îşi semnală înapoierea printr-o cuvântare dintre cele mai minunate; vorbi de victoria sa ca un om care voia să şi-o facă iertată; spuse că ţările pe care le cucerise erau atât de întinse, încât poporul roman avea să primească în fiecare an două sute de medimne atice de grâu şi trei milioane de livre de ulei.

Triumful lui Cezar fu un spectacol teribil şi minunat în acelaşi timp.

El adusese din Galia pe Vercingetorix pe care l-am văzut aruncându-şi armele, una câte una, la picioarele lui Cezar, aşezându-se apoi pe treptele jilţului pe care stătea acesta; adusese din Egipt pe Arsinoe, tânăra soră a Cleopatrei, pe care am văzut-o fugind din palat însoţită de Ganymede; adusese din Africa pe fiul regelui Juba.

Cu acesta din urmă se petrecu un schimb ciudat de situaţie şi de renume. Născut barbar şi numid, el ajunse, datorită acestei nefericiri, unul din cei mai mari savanţi istorici greci.

Cezar triumfă pentru Galia, pentru Pont, pentru Egipt şi pentru Africa. De Pharsalus nu se pomeni nimic.

În seara triumfului, Vercingetorix fu ucis.

Serbările ţinură patru zile; a patra zi, Cezar avea faţa fardată, desigur, ca să-şi ascundă paloarea; purta pe cap o pălărie din flori, în picioare papuci roşii. În această a patra zi, Cezar inaugură forumul, piaţa publică, care după numele lui fu numită Julia. Apoi, poporul îl conduse acasă, înconjurat de patruzeci de elefanţi capturaţi de la Scipio şi care purtau torţe şi făclii.

După triumf, veniră darurile.

Cezar distribui fiecărui cetăţean câte şase obroace de grâu şi trei sute de sesterţi; fiecare soldat primi douăzeci De mii de sesterţi. Apoi, toţi soldaţii şi toţi cetăţenii fură invitaţi la un ospăţ gigantic: se întinseră douăzeci şi două de mii de mese, fiecare cu câte trei paturi; şedeau câte cincisprezece persoane la masă, adică aproape trei sute de mii de persoane.

După ce mulţimea fu săturată cu vin şi cu carne, fu îmbătată cu spectacole.

Cezar porunci să se construiască un amfiteatru, pentru a oferi acolo vânători. Într-una din aceste vânători apăru pentru prima dată camelopardul (girafa), animal pe care cei vechi îl considerau fabulos şi căruia cei moderni îi negară existenţa până când Levaillant trimise un exemplar de pe malurile râului Orange. Se prezentară lupte de gladiatori şi de captivi; lupte între infanterişti şi cavalerişti; lupte de elefanţi; avu loâf o luptă navală pe Câmpul lui Marte, transformat în naumahie; avu loc o luptă între fii de nobili; şi în ţoşte aceste lupte pieriră o mulţime de oameni. Trehuia, totuşi, ca tuturor acestor romani care nu putuseră asista la bătăliile de la Pharsalus şi de la Tharsus să li se ofere o idee despre ce putuseră fi aceste imense măceluri.

Cavalerii coborâră în circ şi luptară cu gladiatorii; fiul unui pretor se făcu mirmilon. Cezar interzise unui senator să lupte.

„Trebuia, spune Michelet, să se mai lase ceva de făcut şi pentru domnia lui Domitian şi a Comozilor.”

Şi pe deasupra tuturor străzilor, pe deasupra tuturor pieţelor, pe deasupra naumahiei, peste amfiteatru fu întins, pentru prima dată, vellarium, destinat să apere pe spectatori de razele soarelui. Cezar împrumutase această inovaţie de la popoarele din Asia.

Dar, lucru ciudat, în loc ca poporul să fie recunoscător pentru această imensă cantitate de aur aruncată din abundenţă asupra lui, el se plângea de belşug şi striga sus şi tare: „A dobândit-o cu răutate şi o risipeşte nebuneşte”. Până şi soldaţii se revoltară pentru acelaşi motiv, iar această revoltă dură până când apăru Cezar în mijlocul lor, până puse el însuşi mâna pe unul din revoltaţi şi porunci să fie ucis pe loc.

Cezar asistă la toate serbările şi chiar la farsele teatrale. Mai mult încă, la Roma trăia un bătrân cavaler roman, pe nume Laberius, care scria piese; Cezar îl forţă să joace în una din farsele al cărui autor era. Sărmanul bătrân, făcu câteva versuri adresate poporului ca Să-i explice acestuia tardiva lui apariţie pe scenă.

„Vai, mie! Spunea el. Vai mie care am fost împins de nevoie aproape în ultima zi de viaţă! După şaizeci de ani de viaţă mizerabilă, după ce am ieşit din casă cavaler, să mă întorc acasă mim! Ah! Am trăit o zi prea mult!”

De data acestei întoarceri a lui Cezar trebuie să fie legat de către orice istoric inteligent începutul erei imperiale. Odată cu întoarcerea lui Cezar începea invazia barbarilor, care vor îneca Roma.

Încă de la începutul războiului civil, considerându-i greu de învins ca duşmani, dar sinceri şi credincioşi ca aliaţi, Cezar a acordat dreptul de cetăţenie tuturor galilor născuţi între Alpi şi Eridan, vechiul nume al Padului. După Pharsalus şi Thapsus, ca recompensă a serviciilor aduse, i-a făcut senatori. A făcut colegi cu Cicero centurioni, soldaţi şi chiar liberţi.

Atunci a fost afişat pe zidurile din Roma celebra recomandare: „Publicul este rugat să nu indice senatorilor drumul spre Senat.”

Se cântau, în afară de cântece obscene despre Nicomede şi despre învingătorul chel, versuri care spuneau: „Cezar poartă pe gali în urma carului său ca să-i ducă în Senat; ei au schimbat costumul celtic pe laticlav”.

Nu fără motiv proceda Cezar în felul acesta; el voia să i se acorde toate onorurile şi depline puteri, şi ştia că un asemenea Senat nu i-ar fi refuzat nimic.

Aşa că se votă prin aclamaţii, cum s-ar zice în zilele noastre: puterea de a-i judeca pe pompeieni; dreptul de pace şi de război; dreptul de a distribui provinciile pretorilor (cu excepţia provinciilor populare), tribunatul şi dictatura; de asemeni fu proclamat pater patriae şi eliberatatorul lumii. Fiii săi – în afară de Cesarion, a cărui naştere era îndoielnică, el n-avusese alţi fii – fiii săi fură declaraţi imperatores. Deasupra unei statui din bronz, reprezentând Terra, se ridică statuia lui, cu inscripţia: semizeului. În sfârşit, seducătorul chel, omul care îi învinsese pe gali, dar pe care îl învinsese Nicomede, fu numit reformatorul moravurilor, deşi nu trecuse nici un an de când găzduise sub acoperământul conjugal, alături de Calpurnia, soţia sa, pe frumoasa Cleopatra şi pe soţul ei, în vârstă de unsprezece ani, împreună cu copilul care îi era artibuit public şi care se numea Cesarion! Şi Helvetius Cinna, tribunul poporului, pregătise o lege prin care avea să i se permită lui Cezar să ia în căsătorie oricâte femei ar fi voit, ca să aibă moştenitori!

Dar asta nu e totul: schimbarea se produce şi în situaţia materială, politică şi intelectuală. Imuabilul Pomoerium s-a retras nu în faţa unui decret al Senatului, ci în faţa voinţei unui singur om. Calendarul nu se potrivea cu mişcarea de revoluţie anuală: lunile se numărau încă după lună. Cezar a discutat cu savanţii egipteni despre această neregularitate şi de atunci încolo anul va număra trei sute şaizeci şi şapte de zile.

Până şi mediul înconjurător este învins: girafa din Abisinia şi elefantul din India vin să se lupte, pe viaţă şi pe moarte, în circul roman, sub o pădure mobilă. Navele se luptă pe uscat, şi dacă Virgiliu cântase secerişul şi ciobanii, nu ar fi fost de mirare să se vadă într-o zi cerbi păscând în aer.

„Cine ar putea contrazice – spune Michelet – pe cel căruia natura şi oamenii nu i-au refuzat nimic, pe cel care n-a refuzat nimănui nimic, nici influenta lui prietenie, nici banii, nici chiar onoarea lui? Veniţi, deci, de bunăvoie cu toţii, să declamaţi, să luptaţi, să cântaţi, să muriţi în această bacanală a neamului omenesc care se învolburează în jurul capului fardat al imperiului. Viaţa, moartea e totuna. Gladiatorul are cu ce să se consoleze privind spectatorii. Vercingetorix al galilor a şi fost ucis în seara aceasta, după triumf. Şi câţi nu vor mai muri încă dintre cei care sunt aici! Nu vedeţi lângă Cezar pe graţioasa viperă a Nilului? Soţul ei, în vârstă de unsprezece ani, ’pe care va porunci să fie ucis, este un Vercingetorix al ei. De partea cealaltă a dictatorului nu zăriţi figura lividă a lui Cassius, şi craniul îngust al lui Brutus, amândoi atât de palizi în togile lor albe, brodate cu roşu ca sângele?…”

Dar, în mijlocul serbărilor şi trimfurilor, Cezar îşi aminteşte că Spania este revoltată; locotenenţii lui îl cheamă acolo cu nerăbdare.

Aşteptaţi; Cezar mai are un lucru de făcut: recensământul imperiului.

Ultimul recensământ dăduse trei sute douăzeci şi cinci de mii de cetăţeni; recensământul lui Cezar nu va da decât o sută cincizeci de mii.

— O sută şaptezeci de mii pieriseră în războaiele civile şi din cauza nenorocirilor care se abătuseră, ca o consecinţă a lor, asupra Italiei şi a tuturor provinciilor.

După recensământ, Cezar părăsi Roma, considerând că războiul civil, acest devorator de oameni, durase destul. Douăzeci şi şapte de zile mai târziu, ajunse la Cordoba.

În timpul acestor douăzeci şi şapte de zile, compuse un poem pe care îl intitulă Călătoria.

Încă din timpul şederiila Roma se distrase, răspunzând elogiului pe care i-l făcuse Cicero lui Cato, printr-un pamflet intitulat Anticat Am avut ocazia să cităm acest pamflet de mai multe ori până acum; data lui precisă se situează între războiul din Africa şi războiul din Spania.

Mai demut, în timpul unei călătorii făcută peste Alpi, îi dedicase lui Cicero două volume asupra gramaticii şi ortografiei.

Cezar avea legături secrete în Cordoba, pe care o stăpânea Sextus, cel mai tânăr dintre fiii lui Pompei; celălalt fiu, Cneius, asedia oraşul Ulles.

Cezar abia sosise, că începură să vină la el oameni din cetate ca să-i spună că o putea cuceri uşor acum, când încă nu se ştia de sosirea lui în Spania.

El trimise atunci curieri la Quintus Pedius şi la Fabius Maximus, locotenenţii lui din provincie, cerându-le să-i trimită călăreţi recrutaţi chiar din ţară.

În plus, aceştia găsiră mijloace de a-i anunţa pe locuitorii din Ulles, care ţineau cu Cezar, că Cezar sosise.

Curând după aceea, aşa cum veniseră trimişi din partea oraşului Cordoba, apărură soli şi din partea oraşului Ulles. Ei trecuseră prin tabăra lui Cneius Pompei fără să fi fost descoperiţi şi veneau acum la Cezar să-l roage să-i ajute cât mai repede cu putinţă, ca pe nişte fideli aliaţi ce erau.

Cezar trimise şase cohorte şi cai tot atâţia câţi pedestraşi şi încredinţă comanda acestei armate lui Junius Pachecus, experimentat căpitan spaniol, bun cunoscător al locurilor.

Ca să străbată tabăra lui Pompeius, Pachecus alese momentul când se dezlănţuise o furtună atât de mare, încât nu se puteau recunoaşte amicii sau duşmanii nici la o distanţă de cinci paşi. Îşi aşezase oamenii doi câte doi, ca să ocupe cât mai puţin loc cu putinţă şi începu să pătrundă în tabără, când o santinelă îi strigă:

— Cine-i? Stai!

— Tăcere, răspunse Pachecus, suntem un detaşament De prieteni şi încercăm să luăm oraşul prin surprindere.

Fără nici o bănuială, santinela îl lăsă pe Pachecus să treacă, iar acesta străbătu toată tabăra fără nici o greutate.

Ajunşi în faţa porţilor cetăţii Ulles, ei făcură semnul convenit dinainte; atunci o parte din garnizoană trecu de partea lor şi, astfel întăriţi, lăsară o puternică ariergardă ca să le asigure o eventuală retragere, apoi se aruncară asupra taberei lui Pompei, în care provocară o asemenea dezordine, încât Cneius, care nu ştia că Cezar venise, crezu timp de câteva minute că totul era pierdut.

La rândul său, pentru a-l forţa pe Cneius să ridice asediul cetăţii Ulles, Cezar se îndreptă împotriva cetăţii Cordoba, aşezând câte un infanterist în spatele fiecărui călăreţ.

Locuitorii, crezând că au de-a face numai cu călăreţi, ieşiră la atac, dar când cele două trupe fură la distanţa de o bătaie de săgeată, infanteriştii săriră jos de pe cai, iar oamenii lui Cezar se aflară dintr-o dată de două ori mai numeroşi.

Cavaleria şi infanteria se aruncară asupra pompeienilor şi îi încercuiră, încât din cele câteva mii de oameni care ieşiseră din cetate numai vreo câteva sute reuşiră să se mai întoarcă.

Cei reveniţi anunţară sosirea lui Cezar şi că fuseseră învinşi chiar de el.

În grabă, Sextus Pompei trimise curieri fratelui său, cerându-i să ridice asediul cetăţii Ulles şi să-şi unească forţele cu el mai înainte ca Cezar să aibă timp să forţeze Cordoba.

Cneius se întâlni cu fratele său, cu mânia în suflet.

În câteva zile ar fi luat Ulles.

În sfârşit, după câteva încăierări, Cezar îşi aşeză tabăra în câmpul de la Munda, pregătindu-se să asedieze oraşul şi să lupte în acelaşi timp cu Cneius Pompei, dacă acesta ar fi primit lupta.

Pe la miezul nopţii, cercetaşii lui Cezar îl anunţară că Pompei părea că vrea să primească lupta.

Cezar porunci să se desfăşoare drapelul roşu.

Cu tot avantajul poziţiei în care se afla armata pompeiană, fu o mare bucurie pentru toată armata lui Cezar.

Pompeienii erau aşezaţi pe o colină şi ocupau oraşul Munda; între ei şi tabăra lui Cezar se întindea o câmpie de Cinci sferturi de leghe. Câmpia era străbătută de un râuşor care făcea şi mai puternică poziţia pompeienilor, întrucât apa, revărsându-se se infiltrase în pământ şi formase pe malul drept o mlaştină întinsă.

Când, în primele ceasuri ale dimineţii, Cezar văzu duşmanul aşezat în poziţie de luptă, crezu că avea să coboare în câmpie, unde cavaleria sa avea tot spaţiul să se desfăşoare.

Vremea era minunată, o vreme potrivită pentru luptă, întreaga armată romană se bucura că putea lupta, cu toate că o oarecare nelinişte trecea prin inimile luptătorilor când se gândeau că această zi ar fi putut, până la urmă, să fie hotărâtoare pentru soarta fiecărei părţi.

Cezar făcu jumătate din drum.

El se aştepta ca şi pompeienii să facă la fel; dar aceştia nu voiră să se depărteze la mâi mult de un sfert de leghe de zidul cetăţii, pentru ca la nevoie să se folosească de ea ca de un zid de apărare.

Cezar grăbi pasul şi ajunse la râu.

Inamicul i-ar fi putut disputa trecerea, dar nu făcea nici o mişcare.

Armata pompeiană se compunea din treisprezece legiuni, având cavaleria la cele două flancuri, din şase mii de soldaţi din infanteria uşoară, şi din tot atâţia aliaţi. Cezar n-avea decât optzeci de cohorte de infanterie grea şi opt mii de călăreţi. Este adevărat că mai conta pe diversiunea pe care trebuia să o efectueze regele Bogud. Mi se pare că am mai spus că, pe acesta, romanii îl numeau Bochus şi că era soţul reginei Eunoe, al cărei amant fusese Cezar.

Ajuns la marginea câmpiei, Cezar interzise soldaţilor să înainteze; ei se supuseră cu mare părere de rău.

Că şi la Pharsalus, Cezar dăduse drept cuvânt de ordine Venus Victorioasa. Pompei alesese Mila, sau mai curând Pietatea.

Oprirea înaintării lui Cezar mări curajul pompeienilor, care crezură că o face din teamă. Ei se hotărâră deci să pornească la luptă fără să piardă avantajul locului.

După obiceiul său, Cezar avea la aripa dreaptă faimoasa legiune a zecea, iar în stângă legiunile a treia şi a cincea, împreună cu trupele auxiliare şi cavaleria.

Văzând mişcarea pompeienilor, soldaţii lui Cezar nu mai rezistară: ei trecură linia pe care se opriseră şi se Aruncară asupra primelor rânduri, însă acolo întâlniră o rezistentă neobişnuită.

Toţi oamenii aceştia, pe care Cezar îi ducea după el; legiunea a zecea, cu care făcuse turtei lumii antice; soldaţii bătrâni, care îl urmau în marşurile sale mai ucigătoare prin rapiditate decât erau înseşi bătăliile, legiunea Ciocârlia, formată în Galia, care un moment sperase să jefuiască Roma, cum făcuseră pe vremea lui Cămil strămoşii lor, dar fusese îndepărtată şi Cezar, învingător în Africa, o împingea acum din nou împotriva africanilor din Spania; toţi contaseră pe o bătălie ca cea de la Pharsalus sau de la Thapsus; toţi erau obosiţi, frânţi, zdrobiţi.

Toţi dădeau înapoi, găsind în loc de oameni un zid de granit.

Armata lui Cezar începu o retragere îngrozitoare.

Cezar descălecă, făcu semn locotenenţilor săi să facă la fel şi trecu prin faţa frontului de luptă cu capul descoperit şi cu braţele ridicate spre cer, strigând soldaţilor:

— Priviţi-mă drept în faţă!

Dar simţea bătălia cum îi scapă printre degete şi mocneala aceea care prevesteşte deruta plutindu-i deasupra capului.

Atunci, se repezi la un soldat, îi smulse scutul din mână şi adresându-se armatei, strigă:

— Fugiţi, dacă vreţi; eu voi muri aici!

Şi porni singur spre inamic, şarjându-l până la aproape zece paşi de el. Două sute de săgeţi şi de suliţi sunt aruncate asupra lui, le evită pe unele, altele se izdesc de scut, dar el rămâne pe loc, neclintit, de parcă picioarele i-ar fi prins rădăcini.

Soldaţii şi tribunii se ruşinează. Cu un strigăt uriaş, cu un elan de nestăpânit, ei se întorc şi se aruncă în ajutorul imperatorului lor.

Era şi timpul!

Din fericire, tocmai în acel moment, regele Bogud efectua diversiunea de care am vorbit.

Labienus, fostul locotenent al lui Cezar, pe care Cezar îl întâlnea pretutindeni ca un duşman înverşunat, se însărcină să ţină piept acestui nou atac. Luă cu el vreo mie două sute sau o mie cinci sute de călăreţi şi porni în galop, să-l întâmpine pe regele maur. Însă această mişcare fu greşit înţeleasă de pompeieni; ei crezură că Labienus Un sentiment de şovăială se răspândi în armată.

Dar Sextus şi Cneius se aruncară în primele rânduri şi restabiliră ordinea de luptă.

Lupta dură până seara: adică nouă ore. În tot timpul acesta se luptă mână contra mână, picior contra picior, suliţă contra suliţă.

În cele din urmă, pompeienii cedară; „căci de nu, zice autorul Războiulu din Spania, n-ar mai fi rămas nici măcar unul singur din toţi”.