LXXXIV

Fugarii se retrăseseră în Cordoba.

Cezar fusese de părere să-i urmărească şi, dacă s-ar fi putut, să pătrundă odată cu ei în cetate; dar soldaţii erau atât de obosiţi, încât nu mai aveau putere decât să-i jefuiască pe morţi, după care, unii se întinseră pe pământ, alţii se aşezară, iar cei mai puţini, obosiţi, rămaseră în picioare, sprijiniţi în suliţe sau în lănci.

Toţi se culcară pe câmpul de luptă, fiecare acolo unde se găsea.

A doua zi, cu cei treizeci de mii de morţi se făcu un fel de zid cu care fu înconjurat oraşul; fiecare cadavru era aşezat cu capul spre ziduri, şi era prins de vecinul său cu o suliţă de care fuseseră agăţate scuturile.

Cezar lăsă o treime din forţele sale în faţa localităţii Munda şi cu restul armatei porni să atace Cordoba.

Cneius Pompei fugise, protejat de un puternic lot de cavalerie, şi se retrăsese la Carthea, unde se găsea flota. Sextus Pompei se închisese în Cetatea Ossuna. Îi vom regăsi mai târziu pe amândoi; acum să-l urmăm pe Cezar în expediţia sa împtoriva oraşului Cordoba.

Fugarii ocupaseră podul. Cezar nici nu se gândi să-l forţeze. El aruncă în fluviu coşuri pline cu pământ şi improviză în felul acesta un fel de vad, peste care îşi trec armata. Apoi îşi aşeză tabăra în faţa oraşului.

Scapula conducea apărarea oraşului. După înfrângerea de la Munda, el se retrăsese în cetate şi înrolă în armata sa pe liberţi şi pe sclavi.

Dar, văzându-se urmărit de Cezar, nu se mai gândi Ia fugă. Porunci să se ridice un rug uriaş în piaţa oraşului, să se pregătească un ospăţ bogat; se îmbrăcă în hainele cele mai preţioase, se aşeză la masă, amestecă parfumuri în vinul de băut, aşa cum ar fi făcut la o petrecere, iar spre Sfârşitul ospăţului distribui servitorilor vesela şi banii, apoi se aruncă pe rug şi, în timp ce un libert punea focul, el porunci unui sclav să-l ucidă.

În momentul acela, din cauza dizidenţei din armata care apăra oraşul, porţile se deschiseră, iar Cezar văzu venind spre el legiunile pe care Scapula le alcătuise din sclavi şi din liberţi.

Toţi voiau să se predea.

În acelaşi timp, legiunea a treisprezecea, din proprie iniţiativă, ocupă turnurile şi zidurile cetăţii.

Atunci, pompeienii scăpaţi din Munda puseră foc oraşului, sperând să se salveze în dezordinea produsă; dar de îndată ce văzu fumul şi focul, Cezar se aruncă în ajutorul oraşului, şi cum legiunea a treisprezecea pusese stăpânire pe turnuri şi pe ziduri, ea îi deschise porţile. Văzând aceasta, pompeienii căutară să fugă din cetate, îngrămădindu-se la porţi sau sărind peste ziduri.

În interiorul oraşului fură ucişi douăzeci şi două de mii de oameni, fără să se mai pună la socoteală cei masacraţi în afara zidurilor.

Cezar nu se opri la Cordoba decât atât cât a fost necesar ca să restabilească ordinea, după care plecă imediat spre Xispalis, Sevilla din zilele noastre. Dar, de cum îl văzură de sus, de deasupra zidurilor, locuitorii îi trimiseră o solie ca să-i solicite iertarea şi să se încredinţeze îndurării lui.

Cezar le răspunse că le acorda iertarea deplină şi, de teamă ca soldaţii lui să nu se lase antrenaţi în vreo acţiune condamnabilă, ordonă să-şi aşeze tabăra în afara zidurilor. În cetate intră numai Carinius Rebilius, însoţit de câteva sute de oameni.

Garnizoana pompeiană rămăsese în Sevilla.

Indignată de faptul că locuitorii deschiseseră porţile lui Cezar, garnizoana din Sevilla trimise unul din conducătorii partidului pompeian să-l prevină pe Cecilius Niger, supranumit Barbarul, din cauza cruzimii sale, care comanda un corp de lusitanieni, că dacă nu venea imediat pierdea o mare ocazie. Cecilius Niger sosi în grabă.

El ajunse noaptea în apropiere de Hispalis, fu introdus în oraş şi ucise întreaga garnizoană pe care Cezar o trimisese acolo ca să-i protejeze pe locuitori. După ce termină această operaţie macabră, el porunci să se zidească porţile şi se pregăti pentru o apărare disperată.

De teamă ca nu cumva, dacă ar fi încercat un asalt, Turbaţii aceia să ucidă jumătate din locuitori, Cezar se retrase, ţinând însă oraşul sub o strictă supraveghere. A treia noapte de la intrarea sa în Hispalis, Cecilius Niger ieşi, însoţit de oamenii cu care venise şi de vechea garnizoană pompeiană.

Însă Cezar, care sub un aer de indiferenţă le urmărea toate mişcările, văzându-i afară din oraş, trimise asupra lor cavalerie şi îi căsăpi până la unul.

A doua zi dimineaţă, Cezar intra în Hispalis.

Să ne întoarcem acum la cei doi fii ai lui Pompei.

Cneius ajunse la Carthea însoţit doar de o sută cincizeci de călăreţi; era atât de grăbit încât, deşi erau patruzeci de leghe între Munda şi Carthea, el străbătu această distanţă într-o zi şi jumătate.

Ajuns acolo, şi temându-se de trădare din partea locuitorilor, străbătu oraşul în lectică, de parcă ar fi fost un simplu particular. Odată ajuns în port, alergă spre corăbii cu atâta grabă încât, punând piciorul pe cea pe care o alesese, se încurcă într-o funie şi căzu. Şi pentru că voia să taie funia cu spada, ca să nu-şi piardă timpul cu descurcatul, îşi făcu la talpa piciorului o rană adâncă.

Didius, care comanda la Cadix flota lui Cezar, aflând cele petrecute, îşi răspândi cavaleria şi infanteria de-a lungul coastei, pentru a pune mâna pe Cneius atunci când acesta ar fi încercat să debarce undeva.

Didius calculase bine.

Din cauza grabei cu care plecase, Cneius Pompei nu avusese timp să se aprovizioneze cu apă. De aceea, era forţat să navigheze pe lângă coastă şi să se oprească din loc în loc ca să facă provizii de apă dulce.

Mai întâi, Didius îl ajunse cu flota, îl atacă şi-i scufundă sau îi arse două treimi din nave.

Pompei trase la mal şi debarcă pe ţărm, cu gândul de a se retrage printre stâncile care formau o fortăreaţă naturală, aproape imposibil de escaladat.

Era rănit la picior, cum am văzut, fusese rănit şi la umăr, şi-şi scrântise şi piciorul sănătos. Aşa că era purtat în lectică.

Ajunsese pe mal fără să fi fost văzut şi avusese toate şansele să scape, când un om din suita lui fu găsit de călăreţii lui Didius, care porniră îndată pe urmele lor.

Pompei ceru oamenilor să-şi grăbească pasul şi ajunse în adăpostul căutat. Oamenii lui Cezar voiră să Forţeze, dar fură respinşi cil lovituri de suliţă şi alungaţi până la poalele muntelui.

Ei reveniră, dar tot fără rezultat.

Atunci se hotărâră să-i asedieze pe fugari şi, în scurt timp, înălţară o terasă atât de înaltă, încât de pe ea se putea lupta cu duşmanul la acelaşi nivel.

Ameninţaţi în felul acesta, pompeienii se gândiră să fugă, dar fuga nu era deloc uşoară: Pompei nu putea nici să meargă – din cauza rănii şi a scrântiturii – nici să încalece, nici să se urce în lectică din cauza drumului prăpăstios. Văzându-şi oamenii urmăriţi, răspândiţi, ucişi fără milă, el se ascunse în scobitura unei stânci. Dar unul din oameni, care îl văzuse ascunzându-se în această cavernă, îl denunţă: fu prins şi ucis.

Apoi, ucigaşii îi tăiară capul, iar în momentul când Cezar intra în Hispalis, îi fu oferit capul fiului, după cum, în Egipt, îi fusese oferit capul tatălui.

Era în ziua de 12 aprilie anul 45 înaintea erei noastre.

Dar această necruţătoare expediţie nu-i aduse profit nici lui Didius, căci, crezându-se de acum înainte în deplină siguranţă, porunci să se tragă navele la mal pentru a le repara. Însă, în timp ce se făceau operaţiile, el se îndreptă cu un corp de cavalerie spre o cetate din apropiere. Lusitanienii, care se răspândiseră şi-l părăsiseră pe Cneius, se reuniră şi, văzând ce puţină armată îl însoţea pe Didius, îi pregătiră o capcană, se aruncară asupra lui şi-l uciseră.

Între timp, Fabius Maximus, pe care Cezar îl însărcinase cu continuarea asediului Mundei, ocupase oraşul, făcuse unsprezece mii de prizonieri şi se îndreptase spre Ossuna, oraş fortificat şi de natură şi de oameni.

Sextus Pompei, care se asigurase că nu exista pic de apă pe o rază de o leghe şi jumătate, poruncise să se taie toţi pomii pentru ca Cezar să nu-şi poată construi nici un fel de maşină de luptă; dar Sextus nu mai aşteptă rezultatul asediului Mundei, el se afundă în munţii Caltiberici, şi-l vom vedea reapărând ca rege al piraţilor din Mediterana.

Treizeci de mii de oameni ucişi la Munda, douăzeci şi două de mii la Cordoba, cinci sau şase mii la Sevilla, unsprezece mii făcuţi prizonieri, Cneius ucis, Sextus fugar; războiul din Spania se sfârşise.

Cezar reluă drumul Romei.

Antonius îi veni în întâmpinare până la frontieră, iar Cezar, care avea faţă de Antonius slăbiciunea oamenilor superiori pentru oamenii inferiori, îi făcu acestuia o mare cinste: străbătu toată Italia ţinându-l alături de el în car, în timp ce în spatele lui se aflau Brutus Albinus şi fiul nepoatei sale, adică strănepotul său, tânărul Octavius.

Înapoierea fu tristă.

După uciderea lui Pompei şi nimicirea neamului său, căci despre Sextus nu se mai ştia nimic, se stinsese nu numai un mare nume, dar dispăruse o mare familie şi se distrusese un principiu. Dacă Pompei nu putuse susţine drepturile aristocraţiei şi ale libertăţii, cine le-ar mai fi putut susţine după el?

Învinşii începeau o robie fără speranţăâdezamăgiţi de războiul care de trei ani nu era altceva decât un război civil, învingătorii participau la un triumf fără glorie. Cezar se simţea mai mult temut decât iubit: cu toată bunătatea lui, nu putuse împiedica ura. Era învingător, dar cât de puţin lipsise ca să fie învins? Munda fusese pentru el o mare învăţătură de minte. Totul era ostenit, până şi soldaţii lui, pe care îi crezuse neobosiţi.

Deşi sătul de triumfuri, voia totuşi să mai triumfe, desigur numai ca să vadă ce avea să zică Roma; iar el, care nu triumfase până acum decât împotriva duşmanului străin, din Galia, din Pont, din Egipt, sau asupra lui Juba, de data aceasta proceda ca unul din neomenoşii aceia care se numeau Marius sau Sylla, căci triumfa asupra fiilor lui Pompei, a căror cauză era cauza unei părţi din Italia şi a căror luptă era privită cu simpatie de jumătate dintre romani.

Însă Cezar ajunsese să dispreţuiască Roma şi voia să-i zdrobească mândria.

El triumfă deci împotriva fiilor lui Pompei, iar în urma lui soldaţii – vocea poporului, voce a zeilor – cântau: Faci bine, vei fi învins; faci rău, ajungi rege!

Or, lumea nu-i ierta că triumfa pe nenorocirile patriei, găsându-şi gloria într-un succes pe care numai nevoia îl putea scuza în faţa zeilor şi în faţa oamenilor. Şi aceasta uimea cu atât mai mult din partea lui Cezar, cu cât niciodată el nu trimisese curieri şi nici nu scrisese Senatului, pentru a-i anunţa victoriile obţinute în războaiele civile şi îndepărtase întotdeauna de la el o glorie de care părea că se ruşinează.

A doua zi, fu aplaudat la intrarea în teatru, dar se Aplaudă cu totul altfel când se auziră versurile acestea, din piesa care se juca:

— Oh romani! Ne-am pierdut libertatea!

Dar ceea ce îi revolta mai mult pe romani era urmarea a ceea ce văzuseră după înapoierea din Egipt; era reconstruirea acestei noi Rome – mai mult străină decât nouă – pe ruinele vechii Rome; erau exilaţii vechii Republici revenind la Roma în urma lui Cezar; erau barbarii aceia, gali, africani, spanioli, urcând spre Capitoliu împreună cu el; erau senatorii loviţi de infamie, care apăreau din nou în Senat; erau proscrişii cărora li se restituiseră bunurile confiscate; era acea Galie transpadană adumisă în totalitatea ei la dreptul de cetate; era acel Balbus, un gaditan, prim-ministru sau cam aşa ceva; erau, în sfârşit, două umbre care veneau în urma tuturor acestora, strigând: „Nenorocire!”: spectrul lui Cato smulgându-şi măruntaiele şi spectrul lui Cneius Pompei ţinându-şi capul în mână.

Este adevărat că Cezar a avut Roma şi lumea întreagă alături de el, şi este şi mai adevărat că s-a achitat fată de lume în dauna Romei.

Există însă un personaj care poate da o idee despre situaţia în care se găseşte Roma în totalitatea ei: Cicero; Cicero, tipul romanului care se menţine pe linia de mijloc.

Cu Cezar, omul de geniu care îşi domina epoca din toată înălţimea sa, Cicero nu va redeveni niciodată Cicero al lui Catilina sau al lui Clodius; iată, mai cu seamă, ceea ce îl răneşte pe Cicero, iată ce răneşte orice ambiţie asemănătoare cu ambiţia sa.

Cicero, avocat şi general, mărturiseşte singur că în avocatură nu este cu mult mai tare decât Cezar, fără să mai fie nevoie să adauge că Cezar, ca general, este mult mai tare decât el. Apoi, Cicero este fiul unui călcător de postav, sau al unui zarzavagiu: Cezar este fiul lui Venus prin bărbaţi, şi fiul lui Ancus Martius prin femei.

Plebeul Cicero este aristocrat, dar, până a ajuns să fie, cât drum a avut de străbătut! Va trece o viaţă întreagă şi nu va ajunge nici la jumătatea înălţimii la care se află Cezar, care şi-a trecut viaţa ca să se coboare spre popor.

Totuşi, şi el va îngroşa curtea lui Cezar; dar ce va fi el la curtea lui Cezar cât timp Cezar va fi acolo? Degeaba se duce Cezar la el, îl ia de mână şi-l înaltă, îmbrăţişându-l, căci Cezar va fi întotdeauna obligat să se coboare ca să-l îmbrăţişeze pe Cicero.

Ce departe e totul între Cicero, cel amestecat în mulţimea curtezanilor lui Cezar, şi Cicero strigând: „O, fericită Romă, născută în timpul consulatului meu!”

Dar Cicero ce face? Face mofturi; el crede că, dacă se îndepărtează de Cezar, îşi va relua vechea poziţie. Câtuşi de puţin! Îndepărtându-se, calcă în obscuritate; asta-i tot! Cezar este lumina: nu se văd decât cei asupra cărora îşi aruncă razele sale.

Cicero caută să se amuze; el cinează cu Hirtius şi cu Dolabella; Dolabella, despre care a spus cele mai urâte lucruri. El le dă lecţii de filosofie, iar ei, în schimb, îi dau lecţii de gastronomie.

Toate acestea se petrec în casa lui Cytheris, curtezana greacă, fosta amantă a lui Antonius, pe care acesta o plimba alături de el într-un car tras de lei.

Dar, vai! Cicero nu mai este apărătorul, nu mai este patronul, nu mai este consilierul nimănui.

În acest timp moare Tullia, fiica lui, şi Cicero ajunge să poarte două doliuri: doliul pentru fiică şi doliul pentru libertate.

Ridică un templu în amintirea Tuli iei şi, pentru a se vorbi de el, încearcă să se tacă persecutat de Cezar, scriind panegiricul lui Cato. Însă Cezar se mulţumeşte să publice Anticaton şi, în drum spre bătălia de la Munda, să-i dedice lui Cicero două volume de gramatică.

Trebuie să recunoaşteţi că aceasta înseamnă să nu ai noroc.

Ei bine, istoria lui Cicero este istoria tuturor individualităţilor furioase că Cezar a depăşit nivelul tuturor capetelor şi le-a făcut pe toate să se plece, fără să doboare vreunul.

Şi totuşi, se produce un fenomen ciudat, care face ca învingătorul să fie tot atât de trist ca şi învinşii.

Pompei vanitos, capricios, prieten necredincios, politician nehotărât, în sfârşit un om mediocru, Pompei are clienţi, admiratori, fanatici; admiratorii aceştia, clienţii aceştia, fanaticii aceştia sunt oameni de o valoare superioară lui: Cato, Brutus, Cicero; mai ales Cicero are pentru el pasiunea pe care o ai pentru o amantă capricioasă şi nestatornică; Cicero ar vrea să-l admire pe Cezar, dar nu poate decât să-l iubească pe Pompei.

Din contra, priviţi-l pe Cezar: cine sunt clienţii lui? O adunătură de ticăloşi: Antonius, hoţ, beţiv şi corupt; Curton, un falit; Coelius, un nebun; Dolabella, omul care

25 A. Dumas 393

Vrea anularea datoriilor, ginerele lui Cicero,. Care şi-a făcut soţia să moară de supărare. Nişte creaturi, nu nişte amici! Antonius şi Dolabella vor complota împotriva lui, încât el, Cezar, nu va îndrăzni să mai treacă neînsoţit prin faţa casei celui de-al doilea: crtiţi scrisorile lui Atticus. Apoi, toţi aceştia strigă, îl dezaprobă, toţi aceştia îl fac de râs. Bunătatea lui Cezar îi oboseşte pe toţi aceşti aventurieri; puţin sânge vărsat n-ar strica!

Cezar ştie că în partida lui numai el este un om cumsecade. După ce fusese demagog, revoluţionar, libertin şi risipitor, Cezar s-a făcut cenzor, reformator de moravuri, conservator, econom.

Dezgustat de propriii săi amici, de cine se înconjoară? De pompeieni. După ce i-a învins, îi iartă; după ce i-a iertat, le acordă onoruri; pe Cassius îl face locotenentul său; pe Brutus îl face guvernator al Galiei cisalpine; pe Sulpicius îl face prefectul Achaiei. Toţi exilaţii se înapoiază pe rând şi-şi reiau poziţiile pe care le ocupaseră înainte de războiul civil. Dacă se ridică greutăţi împotriva înapoierii vreunui proscris, Cicero aleargă şi le aplanează.

De aceea, Senatul ridică un templu în care Cezar şi Zeiţa îşi dau mâna; de aceea îi votează jilţul de aur, coroana de aur, o statuie lângă regi, între Tarquinius Superbul şi Brutus cel Bătrân, un mormânt în Pomoerium, ceea ce nimeni nu obţinuse până atunci. Cezar îşi dă bine seama că toate onorurile acestea erau mai mult ucigătoare decât conservatoare; însă cine ar îndrăzni să-l ucidă pe Cezar, când toată lumea are interes ca Cezar să trăiască?

„Unii, spune Salustiu, au crezut că Cezar ar fi dorit să termine cu viaţa. Ceea ce ar explica indiferenţa lui faţă de sănătatea lui şubredă şi faţă de presimţirile amicilor săi. Renunţase la garda spaniolă. I-ar fi plăcut mai curând să moară decât să se teamă neîncetat.”

Este prevenit că Antonius şi Dolabella conspiră împotriva lui; el clatină din cap.

— Nu sunt de temut figurile acestea pline şi luminoase, spuse el; de temut sunt figurile slabe şi palide.

Şi arăta spre Cassius şi Brutus.

În sfârşit, cum lumea era de aceeaşi părere cu el şi-l asigura că Brutus organiza un complot:

— Oh! Zise Cezar pipăindu-şi braţele slăbite, Brutus o să-i lase destul timp corpului acesta firav să se dizolve de la sine.