LXXXV

Am în faţa mea o veche traducere după Appius; e din anul 1560; autorul ei este „monseigneur Claude de Seyssel, premierement evesque de Marseille, et depuis archeveque de Thurin”, cum se scria atunci.

Citesc primele rânduri din capitolul al XVI-lea, care sunt astfel concepute: „După ce Cezar a sfârşit războaiele civile, se întoarse la Roma, se arătă poporului foarte mândru şi înfricoşător faţă de tot poporul, mai mult decât cei care fuseseră înaintea lui; din această cauză i se făcură toate onorurile omeneşti”.

Câtă învăţătură se găseşte în aceste câteva rânduri şi cât de clar este exprimată gândirea autorului în limbajul său naiv.

Numai că aceste onoruri îi erau acordate în adevăr lui Cezar numai din teamă? De Senat, da; de popor, nu.

Cezar ridicând Corintul, Capua şi Cartagina, oraşele acestea dezolate îi apăruseră în vis! Trimiţând colonii în nord-est, în est şi în sud, Cezar descentraliza Roma şi o răspândea asupra universului în timp ce aducea universul în Roma, pentru că acest geniu milos nu se gândea numai la Roma sau la Italia, căci, uimit de a vedea lumea în pace, nu mai ştia cum să-şi folosească geniul.

În timp ce proiecta un templu în mijlocul Câmpului lui Marte, un amfiteatru la poalele stâncii Tarpeiene, pe muntele Palatin o bibliotecă destinată să cuprindă comorile ştiinţei umane, numind ca bibliotecar pe Terentius Varro, omul cel mai învăţat al epocii, el voia, reluând nişte lucrări de multe ori începute şi de tot atâtea ori abandonate, să taie istmul Corint şi istmul Suez, pentru a uni nu numai cele două mări ale Greciei, dar şi Mediterana cu Oceanul Indian. Anienus fu însărcinat cu această întreprindere.

În plus, acelaşi Anienus trebuia să sape un canal de la Roma până la promontoriul Circe şi care, dirijând Tibrul până la mare, la Terrecina, ar fi deschis comerţului un drum mai drept şi mai comod până în capitala imperiului.

Apoi, după săparea acestui canal, el trebuia să cureţe rada portului Ostia, să ridice diguri puternice pe maluri e sale, să înlăture stâncile care făceau locul acesta primejdios, să construiască acolo un port şi arsenale, să sece mlaştinile Pontine, transformând pământurile îmbiba Te cu apă şi nefertile în holde fertile ca să producă grâu pentru Roma, care de atunci încolo înceta să mai fie tributară Siciliei şi Egiptului.

Pentru a popula noile colonii, optzeci de mii de cetăţeni au fost trasportaţi peste mare, iar pentru ca oraşul să nu se depopuleze, Cezar interzise printr-o lege ca cetăţenii între douăzeci şi patruzeci de ani să lipsească din Italia timp de trei ani consecutiv, cu excepţia cazurilor în care datoria şi jurământul dat nu i-ar fi reţinut peste acest timp: acordă apoi dreptul de cetăţenie celor care profesau medicina la Roma sau predau artele Liberale; pentru că voia să fixeze în oraş inteligenţe superioare şi să atragă şi inteligenţele din oraşele străine.

Împotriva crimelor stabili pedepse mult mai severe decât cele fixate până atunci: cei bogaţi puteau să ucidă fără să fie pedepsiţi şi era de ajuns să se exileze fără să piardă ceva din bunurile pe care le posedau. Dar Cezar nu înţelegea ca lucrurile să continue tot aşa. El voi ca, în caz de paricid, întreaga avere să fie confiscată, iar pentru altfel de crimă, numai jumătate din avere. Alungă pe delapidatori din Senat, el, care storsese atâtea milioane din Galia şi din Spania! Declară nulă căsătoria dintre un fost pretor care se căsătorise cu o femeie a treia zi după ce aceasta se despărţise de soţul său, el, care era numit soţul tuturor femeilor şi viceversa. Puse impozite pe mărfurile străine, interzise folosirea lecticilor, a purpurei şi a perlelor, el care dădus Serviliei o perlă în valoare de un milion o sută de mii de franci! În sfârşit, lucru ciudat, de nemaiauzit, de necrezut, el se ocupa de cele mai mici amănunte, încât îşi avea spioni prin pieţe; spioni care confiscau produsele a căror vânzare era interzisă şi le aduceau la el. Urmărea cumpărătorii prin paznici deghizaţi, care mergeau până acolo încât ridicau carnea până şi din case.

Mai avea un proiect, care îl făcea şi pe Bonaparte să viseze, atunci când spunea: „Occidentul nostru nu este decât un bordei; numai în Orient se poate lucra în stil mare”. El voia să pătrundă în această Asie misterioasă unde se afundase Alexandru şi în pragul căreia căzuse Crassus. Voia să-i supună pe părţi, să traverseze Hyrcania de-a lungul Mării Caspice şi a Munţilor Caucaz, să se arunce în Sciţia, să stlpună toate popoarele vecine cu Germania şi chiar Germania însăşi. În sfârşit, să revină în Italia prin Galii, după ce rotunjise imperiul roman, care ar Li cuprins astfel în incinta sa Mediterana, Marea Caspică, Marea Neagră şi care la apus atingea Oceanul Atlantic, în sud marele deşert, la est Oceanul Indian, la nord Marea Baltică, alipind la centrul său toate popoarele civilizate şi cuprinzând în graniţele sale toate naţiunile barbare, meritând astfel eu adevărat ţâţul de imperiu universal.

Apoi, adunând toate legile romane într-un singur cod, le impunea tuturor naţiunilor, împreună cu limba latină.

Omul care substituia astfel de proiecte politicii nehotărâte a lui Pompei, stoicismului legal şi strâmt al lui Cato, limbuţiei lui Cicero, putea fi pe bună dreptate numit „pater patriae”, consul pe zece ani, dictator pe viaţă.

Dealtfel, Plutarh înfăţişează foarte bine această febră a lui Cezar: „Cezar, spune el, se simţea născut pentru fapte mari şi în loc ca numeroasele sale fapte să-l facă să-şi dorească să se bucure în tihnă de rezultatele muncii sale, ele îi inspirau proiecte mai vaste, care, ca să spunem aşa, micşorau în ochii lui gloria dobândită. Ele stârneau în el dorinţa unei glorii încă şi mai mari. Această pasiune nu era decât un fel de gelozie pe el însuşi; aşa cum ar fi putut-o manifesta faţă de un străin; o luptă pentru a depăşi victoriile trecute prin cele pe care le proiecta în viitor.”

Însă ceea ce în ochii noştri face, mai ales, din Cezar un om superior, este faptul că, mergând pe un drum contrar celui urmat de înaintaşii săi, Sylla şi Marius, el înţelese că nu se pot înăbuşi partidele în sânge şi că, lăsând să dăinuiască ceea ce mai rămăsese din republicani după înfrângerea lui Pompei, ar fi ucis republica.

Ce-ar fi ajuns lumea dacă Cezar ar fi trăit cu zece ani mai mult şi ar fi avut timp să-şi realizeze toate planurile? Dar se intrase în anul al 44-lea înaintea erei noastre. Cezar nu avea să mai apuce ziua de 16 martie din acel an.

De când se întorsese din Spania, am mai spus-o, în sufletul acesta bun şi blând se infiltrase o adâncă tristeţe. Asasinarea lui Pompei ale cărui statui porunci să fie reînălţate; sinuciderea lui Cato, pe care căuta să şi-l apropie după moarte, păreau doi duşmani care il urmăreau cu îndârjire.

Greşise de două ori acceptând triumful: mai întâi pentru că triumfase în urma unui război civil; în al doilea rând – o greşeală încă şi mai mare – îşi pusese locotenenţii să triumfe în locul său.

La Bruyere a spus: „Când vrei să schimbi o republică, se apreciază mai puţin lucrurile decât momentul. Azi poţi suspenda unui oraş libertăţile, legile, privilegiile; mâine, să nu te gândeşti să-i schimbi nici măcar stema”.

Din păcate, Cezar nu-l citise pe La Bruyere.

Sunt forme exterioare de libertate la care poporul tine adesea mai mult decât la libertatea însăşi. August ştia aceasta, el care toată viaţa a refuzat titlul de rege. Cromwell o ştia şi el, şi de aceea n-a voit să fie decât protector.

Dar, oare, Cezar dorea într-adevăr titlul de rege? El, care avea toate coroanele, dorea serios această bucată de panglică numită bentiţa regală?

Nu credem. După părerea noastră, nu Cezar a voit să fie rege; amicii lui au voit ca el să fie.

Afară doar de faptul că titlul l-a tentat pe Cezar tocmai pentru că era odios şi plin de pericole.

Oricum ar fi fost, la începutul anului 708 de la fundarea Romei, se răspândi zvonul că Cezar voia să fie rege.