VI

Se ştia că Marius, simplu tribun, propusese o lege care tindea la reprimarea intrigilor în comiţii şi în tribunale şi aceasta spre marea uimire a aristocraţiei şi fără consultarea Senatului. Un senator din neamul Metellus atacase legea şi pe tribun şi ceruse ca Marius să fie chemat Să dea socoteala de purtarea lui. Dar Marius intră în Senat, porunci lictorilor să-l ducă la închisoare pe Metellus iar lictorii îi îndepliniră porunca.

Războiul cu Jugurta dura de multă vreme. Marius î) acuză pe Metellus că prelungeşte acest război şi se angajă că dacă va fi ales consul şi i se va încredinţa conducerea războiului, îl va prinde pe Jugurta sau îl va ucide cu propria lui mână; obţinu consulatul şi conducerea războiului şi-i învinse pe Bachus şi Jugurta. Bachus, nevoind să piară împreună cu ginerele său, îl predă pe Jugurta. Tânărul Sylla îl primi din mâinile regelui maur şi-l predă în mâinile lui Marius. Însă Sylla puse să se graveze pe inelul său extrădarea regelui numizilor şi cu acest inel îşi sigila de atunci înainte nu numai scrisorile personale, dar şi cele publice, ceea ce Marius nu i-a putut ierta niciodată.

Lumea îşi aducea aminte de ilustrul prizonier condus la Roma cu urechile smulse; pentru a-i putea lua cât mai repede inelele de aur din urechi, lictorii i-au smuls inelele cu urechi cu tot! Se povestea gluma pe care o spusese când fusese aruncat, gol, în temniţa mamertină Ce reci sunt etuvele la Roma! Agonia dură şase zile, în timpul cărora rezistă eroic; în sfârşit, moartea veni a şaptea zi Murise de foame!

Jugurta era Abd-el-Kader-ul epocii sale La Roma, gelozia împotriva lui Marius era mare şi fără îndoială că el avea să-şi plătească victoriile aşa cum era obiceiul, ca Aristide sau ca Temistocle, când deodată un strigăt scos de gali atrase atenţia spre Occident.

Trei sute de mii de barbari, fugind de oceanul care se revărsase, coborau spre sud! Ei înconjuraseră Alpii prin Helvetia, pătrunseseră în Galii şi se reuniră cu triburile cimbrilor, în care îşi recunoscură fraţii în adevăr, vestea era dezastruoasă Consulul Caius Servilius Scipio fusese atacat de barbari şi din cei optzeci de mii de soldaţi şi patruseci de mii de sclavi, numai zece oameni scăpaseră cu viaţă Consulul era printre cei zece Numai Marius, aproape tot atât de barbar ca aceşti barbari, putea salva Roma El plecă, îşi obişnui trupele cu vederea acestor teribili duşmani, ucise o sută de mii dintre ei, lângă Aix, bară Ronul cu cadavrele lor şi îngrăşă, pentru multe secole, o vale întreagă cu acest îngrăşământ uman Asta în privinţa teutonilor.

Apoi îi întâlni pe cimbri, se găseau deja în Italia.

Deputaţii cimbrilor îi ieşiră în cale.

— Daţi-ne pământ, nouă şi fraţilor noştri teutoni, şi vă lăsăm cu viaţă, spuseră ei.

— Teutonii, fraţii voştri, au primit pământul pe care îl vor păstra veşnic, şi o să vă dăm şi vouă cu acelaşi preţ.

Şi, în adevăr, îi culcă la pământ pe toţi, unii lângă alţii, pe câmpul de luptă de la Vercelli.

Aceasta teribilă apariţie din nord se topise ca un fum, iar singurul barbar pe care l-a văzut Roma a fost regele lor, Teutobacus, care dintr-un singur avânt putea sări peste şase cai aşezaţi unul lângă altul şi care, când intră ca prizonier în Roma, depăşea, cu un cap, cele mai înalte trofee Atunci Marius a fost numit al treilea fondator al Romei Primul era Romulus, al doilea, Camillus Se făceau libaţiuni pentru Marius, cum se făceau pentru Bachus şi pentru Jupiter EI însuşi, ameţit de dubla sa victorie, nu mai bea decât dintr-o cupă cu două toarte, din care, potrivit tradiţiei, bău-se Bachus după ce cucerise India.

Se uitase de moartea lui Saturnius, lapidat în prezentă, după unii, din ordinul lui Marius, chiar în anul naşterii lui Cezar, se uitase că Marius refuzase să lupte cu italienii şi lăsase să se piardă cele mai bune ocazii de a i învinge, se uitase că Marius renunţase la comanda armatei pe motiv că era bolnav de nervi, sperând că Roma ar fi decăzut într atât, încât să fie obligată să se arunce în braţele sale Nimeni nu-şi mai aducea aminte decât că se pusese preţ pe capul Iu1 că fugise în mlaştinile de Ia Minturno, că fusese aruncat ’n închisoare, unde un cimbru nu îndrăznise să 1 ucidă Moartea lui.

— Ca şi moartea lui Romulus, fusese ascunsă de un nor, fără să se obseve că norul acesta provenea din vin şi din sânge Nu trecuseră decât doisprezece ani de la moartea lui Marius, dar Sylla, care îi supravieţuise, făcuse din el un zeu La aceste sentimente, încă vii, făcuse Cezar apel reînviindu 1 pe Marius La strigătele scoase de populaţia Romei pe Capitoliu şi în Forum Senatul se întruni Numai auzind de numele lui Marius şi patricienii începuseră să tremure pe scaunele lor curule.

Catulus Lentulus care, după cum spune Plutarh, „era un om foarte stimat printre romani”, se ridică şi-l acuză pe Cezar

— Cezar, spuse el, nu mai atacă cârmuirea prin uneltiri secrete1 el se ridică acum făţiş împotriva ei.

Însă Cezar, surâzător, înaintează în fata Senatului, ia cuvântul, mângâie toate vanităţile, linişteşte toate temerile, obţine iertarea şi, când iese din Senat, îşi întflneşte partizanii care îi strigă.

Vivat Cezar! Bravo Cezar1 Păstrează-ţi mândria, nu te pleca în faţa nimănui, Poporul este alături de tine; poporul te va susţine şi cu ajutorul poporului Ui vei înfrânge toţi duşmanii.

Acesta a fost unul din primele şi unul din cele mai mari triumfuri ale lui Cezar Însă ocazia de a se vorbi despre el nu se prezintă în toate zilele, nici chiar unui Cezar; – dovadă Bonaparte abandonat împreună cu Junot în cămăruţa lui din rue du Mail. Cezar şi-a terminat vila de la Ariccia. Este cea mai frumoasă casă din tară din împrejurimile Roei; l-a contat milioane.

— Nu-mi place, spune Cezar; m-am înşelat.

Şi porunceşte să ffe dărâmată.

Alcibiade, când tăia coada şi urechile câinelui, tui făcea cheltuieli costisitoare; dar trebuie spus că grecii erau altfel de gură-cască decât erau romanii. Dealtfel o să vorbim mai târziu de acest Alcibiade care a servit de multe ori drept model lui Cezar şi care, frumos tot ca el, bogat tot ca el, generos tot ca el, desfrânat tot ca el, şi viteaz tot ca el, a murit asasinat asemeni lui Cezar Vila de la Ariccia a dat de. Vorbit Romei o lună de zile, Ce-avea să mai facă Cezar? Imaginaţia i se epuizase, punga i se golise.

Din fericire. Între timp, murise Metellus^ marele pontif.

Îi trebuie acest pontificat, cu orice preţ.

Or, situaţia era gravă: doi senatori, Isaurrcus şi Catulus, oameni iluştri şi influenţi, candidau şi ei pentru acest sacerdoţiu.

Cezar ieşi în stradă şi se anunţă cu voce tare ca adversar al lor.

Catulus, care se temea de această rivalitate, îi oferi

3. A.r’0, l [„l” O O Printr-un om al său patru milioane ca să-şi retragă candidatura.

Cezar ridică din umeri.

— Ce vrea el să fac eu cu cele patru milioane ale lui? Întrebă el. Mie îmi trebuie cincizeci de milioane ca să-mi pot lichida datoriile.

Aşadar, după propria-i mărturisire, Cezar, la treizeci şi şase de ani, avea datorii de cincizeci de milioane!

Suntem îndemnaţi să credem că datora milioane de sesterţi şi nu milioane de franci. În cazul acesta ar fi datorat numai douăsprezece sau treisprezece milioane de franci, în banii noştri, ceea ce pentru Cezar era puţin Credem, însă, că trebuie reţinută o sumă medie Catulus îi oferi prin cineva şase milioane.

— Spune-i lui Catulus, răspunse Cezar, că eu sper să cheltuiesc douăsprezece ca să-l înving.

Folosi cele din urmă posibilităţi, goli pungile tuturor amicilor să4 şi coborî la comiţii cu două sau trei milioane.

Mergea la risc; din fericire îi rămăsese popularitatea.

Ziua cea mare sosi”. Mama lui îl conduse până la uşă cu ochii în lacrimi.

În prag o sărută pentru ultimă oară.

— Oh, mamă! Spuse el, astăzi ai să-ţi vezi fiul ori pontifex maximus, ori proscris.

Lupta fu lungă şi îndârjită. În cele din urmă, Cezar câştigă în mod triumfal: numai în triburile rivalilor săi, Isauricus şi Catulus, el obţine mai multe voturi decât obţinuseră aceştia în toate celelalte triburi la un loc Partidul aristocratic fusese înfrânt. Susţinut cum era de popor, până unde nu putea ajunge Cezar?

Atunci a fost momentul când Piso, Catulus şi cei care erau cu ei l-au dezaprobat pe Cicero că nu a lovit în Cezajîn legătură cu Conspiraţia lui Catilina.

Într-adevăr, în vremea aceea de încurcătură pentru Cezar, izbucnise Conspiraţia lui Catilina – una din marile catastrofe din istoria Romei, unul din marile evenimente din viaţa lui Cezar. Să vedem care era situaţia la Roma când Catilina i s-a adresat lui Cicero cu fraza aceea celebră care rezuma atât de bine situaţia:

— Văd în Republică un cap fără corp şi un corp fără cap; capul acesta eu voi fi.

Cei trei oameni importanţi din această epocă, în afară de Cezar, erau Pompei, Crassus şi Cicero.

Pompei, atât de impropriu numit cel Mare, era fiul lui Pompeius Strabo şi se născuse cu o sută şase ani înainte de era noastră, adică avea zece ani mai mult decât Cezar.

Începuse să-şi facă un nume şi o faimă militară în războaiele civile. Ca locotenent al lui Sylla, zdrobise pe locotenenţii lui Marius, reluase Cisalpina, supusese Sicilia, învinsese în Africa pe Domitius Ahenobarbus şi-l ucisese pe Carbo în Cosiră.

La douăzeci şi trei de ani, ridicase trei legiuni, bătuse trei generali şi se reîntorsese la Sylla.

Sylla, care avea nevoie să şi-l facă amic, când îl văzu se ridică şi-l salută cu numele de cel Mare.

Şi aşa i-a rămas numele.

„Norocul este femeie, iubeşte pe tineri şi nu-i poate suferi pe bătrâni” i-a spus Ludovic al XlV-lea domnului de Villeroy, care fusese înfrânt în Italia.

Norocul îi surise lui Pompei cât fu tânăr.

După moartea lui Sylla, Roma trecu de partea lui Pompei.

Trebuiau terminate cele trei războaie începute: cu Lepidus, cu Sertorius şi cu Spartacus.

Războiul cu Lepidus a fost o joacă; Lepidus era un om fără valoare. Dar nu mergea tot aşa cu Sertorius, bătrânul locotenent al lui Marius, unul din cei patru chiori din antichitate; – se ştie că ceilalţi trei erau Filip, Antigon şi Hanidal.

— În tinereţe, Sertorius se luptase cu cimbrii, sub comanda lui Cepion, iar când acesta fusese bătut, Sertorius traversase Ronul înot – Rhodatius celer – cu chiurasa pe el şi cu scutul în mână. Apoi, când Marius venise să reia comanda armatei, Sertorius, îmbrăcat întrun costum celtic, se amestecase printre barbari, rămăsese trei zile printre ei, iar la înapoiere îi raportase lui Marius tot ceea ce văzuse. El prevăzuse venirea lui Sylla şi trecuse în Spania; barbarii îl stimau foarte mult. (Cu şaptezeci de ani înainte de era noastră, romanii numeau barbar pe oricine nu era roman, după cum cu patru sute de ani mai înainte grecii numeau barbar pe oricine nu era grec). În Africa descoperise mormântul libianului Anteu, strâns în bra {e până la sufocare de Hercule; numai el singur, dintre toţi, măsurase oasele gigantului şi recunoscuse cei şaizeci de coti lungime, apoi le puse la loc în mormânt şi declară mormântul loc sacru. Totul era misterios în el: vorbea cu zeii prin mijlocirea unei capre albe; şiret pe cât de viteaz, îi erau familiare toate felurile de deghizări; străbătuse legiunile duşmanului său Metellus fără să fi fost recunoscut şi-l provocase pe acela la o luptă eorp la corp între ei doi, însă Metellus nu acceptase lupta. Vânător îndemânatic şi neobosit, el străbătea vârfurlle cele mai abrupte ale Alpilor şi ale Pirirteilor, urmărind căpriorii, apoi trecea tot pe acolo ca să fugă de duşmani sau să-i urmărească. Încetul cu încetul ajunse st’ăpân pe Galia Narbonensis şi din zi în zi se aştepta să se vadă coborând poate un alt Hanibal. Pompei veni în ajutorul lui Metellus; amândoi, uniţi, îl forţară pe Sertorius să se întoarcă în Spania, dar în retragere el bătu pe Metellus l-a Italica, pe Pompei la Lausanum şi Sucro, refuzând toate propunerile” lui Mâtridafe şi sfârşi prin a fi asasinat, prin trădare, de locotenentul său Perpenna.

După moartea fui Sertorius, războiul din Spania luă sfârşit. Pompei condamnă la moarte pe Perpenna, porunci să fie executat şi arse toate hârtiile găsite la el, fără a le fi citit, de teamă ca hârtlile acelea să nu fi fost compromiţătoare pentru vreun nobil roman.

Mai rămânea războiul cu Spartacus.