VII

Vă amintiţi statuia din grădirlâ Tuilleries reprezentând un frărbat cu braţele încrucişate, ţinkrd în mână sabia scoasă din teacă şi cu o bbcafă de lanţ atârntndu-i de unul din braţe.

Este Spartacus.

Iată în câteva rânduri istoria acestui erou.

Chiar în epoca în care ne aflăm era un tux de mare senior să ai gladiatori proprii. Un oarecare Lentulus Battatius deschisese o şcoală de gladiatori, la Capua. Două sute din aceştia Hotărâseră să fugă. Din nefericire, complotul fu descoperit; şaptezeci dintre ei, preveniţi din timp, năvăliră în prăvălia unui grataragiu de unde se înarmară cu cuţite, satâre, frigări, apoi ieşiră în oraş. Pe drum întâlniră o căruţă încăreată cu arme pentru circ. Erau tocmai cele cu care erau ei obişnuiţi să lupte. Le-au luat, au pus stăpânire pe o fortăreaţă şi şi-au ales trei şefi: un general şi doi locotenenţi.

G&neralul era Spartacus.

Era el oare demn de această onoare.”

Trac de origine, dar de rasă numidă, puternic ca Hercule, curajos, ca Teseu, el Adăuga, la aceste calităţi supreme prudenţa. Şi blândeţea. Unui grec.

Când era dus la Roma ca să fie vândut, în timp ce dormea, la un popas, un şarpe. Se încolăci în jurul figurât, fără să -l trezească sau să-l muşte. Soţia 1 ui, pricepută în arta prezicerii, văzu în această întâmplare un seinn al norocului; după părerea ei, lui Spartacus i se prevestea o putere pe cât de mare pe atât de temut, dar care trebuia. Sa se sfârşească în mod nefericit.

Ea îl îndemnă să fugă şi fugi cu el, hotărâtă să împartă cu soţul său soarta, bună sau rea, oricum ar fi fost.

Când se află de revolta gladiatorilor, se trimiseră câteva trupe împotriva lor Ei luptară, învinseră, dezarmară pe soldaţi şi luară armele, arme solfde, bune, militare, nu slabe ca armele lor de gladiatori, pe care le aruncară.

Situaţia devenea critică. De la Roma se trimiseră noi trupe, puse sub comanda lui. Publius Claudius care aparţinea ramurei Pulcher din familia Ciaudia.

— Pulcher, după cum se ştie, înseamnă frumos. Claudius nu-şi desminţea rasa. Vom vorbi mai târziu de frumuseţea lui ca amant; acum nu ne vom ocupa de el decât ca general.

Ca general, n-a, fost norocos; avea sub comandă o tr. Upă compusă din trei mii de oameni. El încercui pe gladiatori în fortăreaţa pe care aceştia puseseră”stăpânire şi puse sub supraveghere unica trecere pe unde s-ar fi putut ieşi. Dealtfel, de jur împrejur nu erau decât stânci prăpăstioase acoperite cu butuci de viţă de vie. Gladiatorii tăiară curmeii; lemnul noduros şi fibros al viţei este solâd ca o funie: ei făcură din curmeii aceştia adevărate scări pe care coborâră cu toţii, cu excepţia unuia s-ingur care rămase sus ca să le arunce armele. Aşa încât în momentul în care romanii credeau că blocaseră pe inamrc: pentru totdeauna, se treziră atacaţi, deodată, cu strigăte furjioase. Romanii, italieni din cap până în picioare şi, în consecinţă, impresionabili şi nervoşi, fugiră; ei reacţionau la primul sentiment şi puteau să se zăpăcească uşor când erau luaţi prin surprindere.

Întreaga tabără a fost abandonată în mâinile gladiatorilor.

Vestea victoriei se răspândi ca fulgerul. Noi modernii spunem că nimic nu reuşeşte mai bine ca succesul. To^i Păstorii şi văcarii aflaţi prin apropiere veniră în grabă şi se alăturară răsculaţilor. A fost o recrutare fericită de tineri solizi şi agili. Aceştia fură înarmaţi şi alcătuiră infanteria uşoară.

Împotriva lor a fost trimis un al doilea general, Publius Varinus, care n-a reuşit mai mult decât primul. Mai întâi, Spartacus l-a bătut pe locotenent, apoi pe camaradul său, Cassinius, apoi chiar pe Publius Varinus, luându-i şi lictorii şi carul de luptă.

Acesta a fost începutul unei serii continue de succese. Planul lui Spartacus era foarte inteligent: trebuia să ajungă până la Alpi, să treacă cu toţii în Galia şi de acolo să se retragă fiecare la casa lui.

Împotriva răsculaţilor au fost trimişi Gellius şi Lentulus.

Gellius învinse un corp de germani care formau un corp aparte, dar Spartacus, la rândul său, îi învinse pe locotenenţii lui Lentulus şi puse mâna pe armele şi proviziile lor. Apoi îşi continuă drumul spre Alpi.

În întâmpinarea lui veni Cassius cu o armată de zece mii de oameni: bătălia fu lungă şi crâncenă, însă Spartacus trecu peste armata acestuia şi-şi continuă drumul în aceeaşi direcţie. Senatul, indignat, destitui pe cei doi consuli şi trimise împotriva neînvinsului pe Crassus. Acesta îşi stabili tabăra la Picenum ca să-l aştepte acolo pe Spartacus, şi ordonă lui Mummius şi celor două legiuni pe care le comanda să execute un mare ocol, pentru a-i urmări pe gladiatori, dar cu dispoziţie categorică de a nu-i ataca.

Primul lucru pe carte l-a făcut Mummiusa fost să-i ofere lui Spartacus lu, pta. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu Abd-el-Kader, fiecare a crezut că lui îi revenea onoarea de a începe.

Spartacus zdrobi, pe Mummius şi cele două legiuni ale sale; restul scăpă cu viaţă aruncând armele pentru a putea fugi mai uşor.

Crassus decimă pe fugari. El luă pe primii cinci sute care strigaseră: „să fugim cum s-o putea”, îi împărţi în cincizeci de grupuri de câte zece, îi puse să tragă la sorţi şi pedepsi cu moartea pe cel asupra căruia căzuseră sorţii din fiecare grupă de zece.

Spartacus străbătuse Lucania şi se retrăgea spre mare. În strâmtoarea Messina întâlni pe faimoşii piraţi care se aflau pretutindeni şi despre care am mai vorbit în Legătură cu aventura întâmplată lui Cezar. Spartacus crezu că va putea realiza o înţelegere între piraţi şi gladiatori. În adevăr, obţinu un acord în sensul ca piraţii să transporte în Sicilia două mii de oameni. Era vorba să se aţâţe acolo, din nou, războiul sclavilor, care abia se terminase. Dar piraţii luară banii şi-l părăsiră pe Spartacus pe malul mării, obligându-l astfel să-şi aşeze tabăra în peninsula Reggio.

Crassus veni după el.

El trase o linie pe lungime de trei sute de stadii, cât era lăţimea peninsulei şi săpă o tranşee. Pe marginea tranşeei ridică un zid înalt şi gros.

Spartacus râse la început de aceste lucrări, dar sfârşi prin a se înfricoşa. El nu le lăsă să se termine. Într-o noapte, pe ploaie, acoperi şanţul cu vreascuri, crăci şi pământ şi trecu o treime din armată.

Crassus crezu la început că Spartacus se îndrepta spre Roma, dar curând se linişti când văzu că duşmanii lui se despart.

O separare se produse între Spartacus şi locotenenţii Săi.

Crassus îi atacă pe aceştia din urmă şi se pregătea să-i alunge din faţa sa, când apăru Spartacus care-l obligă să se retragă.

Înfricoşat de înfrângerea lui Mummius, Crassus ceru în scris să fie chemaţi Lucullus din Tracia şi Pompei din Spania şi să-i fie trimişi în ajutor. Dar după aceea îşi dădu seama de imprudenta pe care o făcuse. Oricare din cei doi care ar fi venit ar fi trecut drept adevăratul învingător şi i-ar fi luat lui recompensa pentru victorie.

Se hotărî, atunci, să învingă singur.

Carminus şi Castus, doi locotenenţi ai lui Spartacus, se despărţiseră de şeful lor. Crassus se hotărî să-i atace şi să-i înfrângă. El trimise şase mii de oameni cu ordinul de a cuceri o poziţie avantajoasă. Ca să nu fie descoperiţi, ei îşi acoperiră capul cu crengi, aşa cum vor face mai târziu soldaţii lui Duncan. Din nefericire pentru ei, două femei care făceau sacrificii pentru gladiatori, la intrarea în tabără, observară pădurea mişcătoare şi dădură alarma. Carminus şi Castus se năpustiră asupra romanilor care ar fi fost pierduţi dacă Crassus n-ar fi angajat în luptă şi restul armatei ca să-i susţină. ’

Douăsprezece mii trei sute de gladiatori rămaseră pe câmpul de bătaie.

— Fură număraţi şi li se cercetară rănile.

Care i-o dăduse fiul său, Pharnace, în momentul când, după cucerirea Indiei, Pompei pornise împotriva arabilor un război dintre cele mai imprudente.

Iată cum se prezenta Pompei. Să trecem acum la Crassus.