XIV

În mijlocul tuturor acestor evenimente barba lui Pompei începuse să crească; şi de data aceasta, fără nici o opoziţie, obţine triumful şi consulatul.

În momentul acela, puterea lui era atât de mare la Roma, încât Crassus, care era supărat pe el de când cu afacerea gladiatorilor, a fost obligat să-i ceară, într-un fel, permisiunea ca să fie consul.

Pompei înţelese cât de mult îl înălţa această umilinţă a unui om care, din cauza bogăţiei şi a elocinţei, îi sfida pe toţi. El uită că se purtase urât cu Crassus – ceea ce era cu mult mai frumos decât dacă ar fi uitat el neajunsurile din Parte lui Crassus, dacă Crassus i-ar fi făcut asemenea neajL suri -; el uită, spuneam, că se purtase urât cu Cras JS şi îl numi consul odată cu el.

, absenţa lui Cezar. Crassus şi Pompei îşi împărţeau puţei a între ei, Crassus având mai multă trecere pe lângă popo în plus, Porâipei era ceea ce numim astăzi un saliinibanc; cunoştea bine poporul din Roma şi ştia cum trebuie să-l ia.

Astfel, se obişnuia ca după îndeplinirea serviciului prevăzut de lege cavalerii să se înfăţişeze, cu calul lor, în piaţa publică, în faţa cenzorilor, să dea socoteala de campaniile pe care le-au făcut, să numească generalii şi căpitanii sub care au luptat şi acolo, în faţa poporului să fie lăudaţi sau dezaprobaţi pentru comportarea lor.

Or, în timpul când erau cenzori Gellius şi Lentulus fu văzut din depărtare Pompei, îndreptându-se spre Forum, purtând însemnele de consul, însoţit sau mai bine zis precedat de lictori şi ducându-şi calul de căpăstru, ca un simplu cavaler. La un moment dat, porunci lictorilor să se dea la o parte iar el, doar cu calul, se înfăţişă în faţa tribunatului.

Poporul, văzându-l în această situaţie, fu cuprins de un atât de mare respect, încât nu se auzi nici măcar un bravo, deşi se vedea bine că toată lumea admira ceea ce făcea Pompei.

În schimb, cenzorii, foarte mândri de acest semn de respect, răspunseră printr-un semn la salutul lui Pompei, iar cel mai în vârstă dintre ei se ridică şi întrebă:

— Pompei cel Mare, îţi cer să-mi spui dacă ai făcut toate campaniile ordonate de lege?

— Da, răspunse tare Pompei, le-am făcut şi n-am avut niciodată un alt căpitan sau general decât pe mine însumi.

La aceste cuvinte, poporul izbucni în strigăte de admiraţie, iar cenzorii se ridicară şi, împreună cu toată mulţimea, îl conduseră pe Pompei acasă, pentru a-i înapoia, pe cât le era cu putinţă, cinstea care le fusese făcută. Dar cel mai mare triumf al lui Pompei a fost acela pe care l-a obţinut când a fost învestit cu autoritatea de a-i combate pe piraţi.

Legea care îl învestea cu această autoritate nu trecu fără opoziţie, căci odată în fruntea acestei puteri, având sub ordinele sale două sute de vase, cincisprezece locotenenţi aleşi dintre senatori şi obligaţi să-l asculte,

Depline puteri asupra tuturor chestorilor şi încasatorilor de bani publici, autoritate monarhică şi putere absolută pe toate coastele şi în adânc, pe uscat, până la o distantă de patru sute de stadii de la ţărmul mării, adică peste tot imperiul roman, nici o putere omenească nu l-ar fi putut împiedica pe Pompei să devină rege, dacă această situaţie l-ar fi ispitit.

De aceea, la citirea proiectului de lege, aeesta fu primit cu strigăte de entuziasm de popor şi fu spijinit de Cezar, care voia să fie bine văzut de popor, însă fu respins de o parte din senatori.

Unul dintre aceştia strigase chiar:

— Ia seama, Pompei, voind să calci pe urmele lui Romulus s-ar putea, foarte bine, să dispari, ca şi el, în vreo furtună.

Nici Catulus, pentru care Pompei luptase, nu era favorabil acestei legi, şi, totuşi, vorbind împotriva proiectului de lege, făcea lui Pompei cel mai mare elogiu cu putinţă.

— Insă, spuse el, nu-l expuneţi mereu pe primul cetăţean şi pe cel mai mare om din Roma riscurilor războiului, căci dacă îl veţi pierde cine ar putea să-l înlocuiască?

— Tu, tu! Se auziră strigăte din toate părţile.

Atunci se ridică Roscius, fără semn că voia să Vorbească şi pentru că în mijlocul vacarmului produs de popor nu i se putu da cuvântul, el ridică două degete, semn că trebuia să i se dea un coleg lui Pompei.

Insă, la această propunere nepotrivită, poporul nerăbdător începu să strige cu atâta putere, încât un corb care zbura în clipa aceea pe deasupra Forumului se prăbuşi, ameţit, în mijlocul mulţimii.

„Ceea ce dovedeşte, spune grav Plutarh, că păsările nu cad la pământ din cauză că se tulbură aerul sau că se formează un gol, ci din cauză că sunt izbite de strigătele, venite de jos cu putere, şi care provoacă în aer o zguduitură violentă şi un vârtej ameţitor.”

Am spus mai înaite cum s-a terminat acest război spre marea glorie a lui Pompei; dar ceea ce n-am spus este parţialitatea pe care Pompei a arătat-o fată de piraţi, el care poruncise uciderea lui Carbo, a lui Quintus Valerius şi a lui Brutus, într-un mod atât de crud.

Nu numai că acceptă să facă unele învoieli cu piraţii, nu numai că le acordă viaţă şi le lăsă o parte din bunuri.

Văzând piraţii cât de blând fuseseră trata ti, îi cerură chiar ajutor împotriva lui Metellus – rudă cu Metellus cu care Pompei fusese coleg în Spania – a acelui Metellus care, înainte ca Pompei să fi obţinut conducerea războiului împotriva piraţilor, fusese trimis în Creta să-i urmărească acolo pe piraţi, pentru că, după Cilicia, acolo erau ei cel mai bine fortificaţi; împotriva acelui Metellus care îi urmărea cu înverşunare şi-i ţintuia pe cruce de cum îi prindea.

Cererea piraţilor era ciudată, dar mai ciudat a fost faptul că ea le-a fost acordată.

Pompei îi scrise lui Metellus şi-i ceru să înceteze războiul. El porunci oraşelor să nu-i mai dea ascultare lui Metellus şi trimise pe locotenentul său Lucius Octavius într-o cetate asediată ca să lupte alături de piraţi împotriva soldaţilor lui Metellus.

Aceasta ar părea de neînţeles dacă nu s-ar cunoaşte felul de a proceda al lui Pompei, care nu mai voise să-i lase lui Metellus partea lui de glorie în lupta de desfiinţare a piraţilor, după cum nu voise să-i lase lui Crassus, partea lui de glorie în acţiunea de distrugere a gladiatorilor. Când se află la Roma că piraţii aceia^atât de periculoşi fuseseră distruşi sau supuşi în mai puţin de trei luni, entuziasmul pentru Pompei fu atât de mare, încât Manlius, tribunul poporului, propusese o lege prin care să i se acorde lui Pompei comanda peste toate provinciile şi peste toate trupele pe care le avea în subordine Lucullus, adăugind la ele şi Bithinia ocupată de Glabrion.

Legea aceasta îi autoriza să păstreze forţele navale, să comande cu aceeaşi autoritate ca şi în războiul dinainte, şi-i ţinea la discreţia sa restul imperiului roman, pentru că îi dădea, în afară de Frigia, Lycaonia, Galatia, Capadocia, Cilicia, Colchida de sus şi Armenia şi armatele pe care le folosise Lucullus ca să-i învingă pe Mitridate şi pe Tigrane.

La început, senatorii şi personalităţile din Roma se declarară împotriva acestei legi, legându-se între ei prin promisiunile cele mai solemne, jurându-şi unii altora să nu trădeze cauza libertăţii, încredinţând, cu bună ştiinţă, unui singur om o putere egală cu aceea pe care Sylla o cucerise prin violenţă. Însă, în ziua stabilită, se întâmplă ceea ce se întâmplă adesea într-un regim parlamentar: dintre toţi oratorii înscrişi la cuvânt, doar unul îndrăzni să vorbească.

Acesta a fost Catulus.

Însă el vorbi ca un om cinstit, cu sinceritaiea lui obişnuită şi se adresă Senatului, strigând

— Senatori, nu mai există nici un munte sau vreo stâncă pe care să ne putem retrage ca să murim liberi?

Însă Roma ajunsese la momentul în care avea nevoie de un stăpân, oricare ar fi fost acela.

Nici o voce nu răspunse vocii lui Catulus.

Şi legea fu votată.

— Vai! Spuse Pompei când primi decretul, muncile mele n-or să se mai termine niciodată. Am să trec mereu din comandament în comandament şi n-am să mai ajung să duc o viaţă tihnită la tară, alături de soţia şi copiii mei*

Şi, ridicând ochii spre cer se lovi cu mâna peste coapsă cu gestul omului disperat.

Bietul Pompei! Ar fi făcut el alte gesturi dacă legea n-ar fi fost votată! Numai că le-ar fi făcut de unul singur şi acestea ar fi fost cu adevărat gesturi de disperare Cu Cezar nu s-a întâmplat acelaşi lucru, căci, fiind numit guvernatorul Galiei, strigă, cu bucuria pe care nu se sfia să o arate:

— În sfârşit, am ajuns la tot ce mi-am putut dori începând de azi, voi călca pe capetele concetăţenilor mei