XV

Sperăm că cititorul care urmăreşte studiul nostru apreciază din ce în ce mai mult caracterul acestor doi. Bărbaţi, în aşa fel încât atunci când, rivali, se vor găsi fată în fată, faptele lor vor fi înţelese şi nu vor mai avea nevoie de comentarii.

Însă, dacă Pompei a ezitat să accepte comanda, ezitarea n-a fost de lungă durată. El îşi strânse vasele, îşi adună oamenii, chemă la el pe regii şi principii cuprinşi în teritoriul pus sub guvernământul său, intră în Asia şi debută – aşa cum făcea de obicei – prin a desfiinţa tot ceea ce făcuse predecesorul său. Şi să nu se uite că predecesorul său fusese Lucullus, adică unul din cei mai considerabili oameni ai Republicii.

Lucullus află curând că Pompei nu lăsa nimic din ceea ce înfăptuise el; că restabilea pedepsele, anula re compensele, spunând şi dovedind că Lucullus nu mai era nimic şi că numai el era totul Dar Lucullus nu era omul care să înghită băutura amară care se numeşte dispreţ Prin intermediul unor prieteni comuni, el transmise lui Pompei nemulţumirile sale şi se conveni ca cei doi generali să ia parte la o conferinţă, care se stabili să aibă loc în Galatia. Ei înaintară, deci, unul spre celălalt, precedaţi de lictorii cu fascii şi, pentru că şi unul şi altul erau învingători, fasciile erau înconjurate cu ramuri de laur Or, se întâmplă ceva: Lucullus venind dintr-o ţară mănoasa iar Pompei, dimpotrivă, dintr-o ţară săracă şi fără arbori, laurii lictorilor lui Lucullus erau proaspeţi şi verzi’ân timp ce ai lictorilor lui Pompei erau galbeni şi uscaţi Văzând aceasta, lictorii lui Lucullus oferiră lumătate din laurii lor, proaspeţi, lictorilor lui Pompei. La vederea acestui gest de curtenie, unii suriseră.

— Bun! Spuseră ei, iată-l încă o dată pe Pompei încoronându-se cu lauri pe care nu i-a cules el.

Întrevederea, care la început a fost curtenitoare şi plină de cuviinţă, a degenerat curând în discuţie şi din discuţie, în dispută Pompei îi reproşa lui Lucullus că este zgârcit, Lucullus îi reproşa lui Pompei că este ambiţios.

Acesta, uitând repede complimentele pe care i le făcuse rivalului său, începu să-i discrediteze victoriile.

— Frumoase victorii câştigate asupra armatelor a doi regi care, văzând că aurul nu foloseşte la ceva, au recurs până la urmă la spadă şi la scut: Lucullus a învins aurul mie îmi lasă să mă bat cu fierul, spunea Pompei Şi de data aceasta, spune Lucullus abilul şi prudentul Pompei a acţionat după obiceiul său A ajuns când nu mai era de învins decât o fantomă El a făcut cu războiul împotriva lui Mitridate cum a făcut cu războiul contra lui Lepidus, lui Sertorius, lui Spartacus, atribu indu şi victoriile, deşi victoriile fuseseră opera lui Metellus, Catulus sau Crassus Oare, Pompei n-ar fi, în definitiv, decât o pasăre laşă, un fel de vultur care s a obişnuit să se repeadă asupra corpurilor pe care nu le-a ucis el, un fel de hienă sau lup, sfâşiind cu gura plină resturile războiului?

Lipsit de orie? Comanda, neavând decât cel mult o mie opt sute de oameni care consimţiseră să-l asculte Lucullus se întoarse la Roma Pompei începu urmărirea lui Mitridate Trebuie citită în Plutarh această lungă şi grea Campanie în care Mitridate, închis în interiorul zidurilor pe care Pompei le-a ridicat în jurul său, ucide pe bolnavi şi toţi oamenii Inutili şi dispare împreună cu oamenii săi fără să se ştie vreodată ce păsări le-au încredinţat soldaţilor aripile ca să poată zbura peste ziduri.

Pompei îl urmăreşte. Îl ajunge aproape de Eufrat, în momentul în care Mitridate visează că, navigând pe Pontul Euxin pe un vânt favorabil, zăreşte Bosforul, dar deodată nava i se sfărâmă sub picioare şi. Nu-i lasă decât câteva scânduri ca să se, menţină pe valuri Aci ajunsese cu visul când generalii săi înspăimântaţi intrară în cort şi-l strigară:

— Romanii!

Atunci se hotărî să lupte.

Toţi se repeziră la arme, se aşezară în linie de bătaie însă totul merse împotriva nefericitului rege al Pontului Soldaţii lui Pompei au luna în spate, aşa că umbrele lor sunt nemăsurat de mari.

Soldaţii lui Mitridate iau ca ţintă această umbră care înaintează spre ei înaintea romanilor şi aruncă în ea cu săgeţi şi suliţe, dar loviturile sunt date în-gol.

Pompei îşi dă seama de eroarea barbarilor şi dă poruncă să se strige puternic în timpul atacului; barbarii nici măcar nu îndrăznesc să-l aştepte. Romanii ucid sau îneacă zece mii de oameni şi ocupă tabăra.

Unde este Mitridate?

Încă de la începutul bătăliei, Mitridate, însoţit de opi sute de sclavi, se lansează în galop făcând o breşă prin armata romană. Dar până sa ajungă în cealaltă parte din opt sute de oameni au mai rămas doar trei.

Doi din cei trei supravieţuitori sunt Mitridate însumi şi Hypsicratia, una din amanteje sale, atât de vitează^ de îndrăzneaţă şi de curajoasă, încât regele n-o mai numeşte Hypsicratia, ci Hypsicrate.

În zâua aceea, îmbrăcată într-un costum persan călărind un cal persan şi luptând cu arme persane, ea nu l-a părăsit pe rege un singur moment, apărându-l mereu după cum şi ei o apăra pe ea.

După trei zile de goană de-a latul ţării, în care timp viteaza amazoană l-a slujit pe rege, i-a vegheat somnul şi i-a îngrijit calul; după trei zile, în timp ce Mitridate dormea, ajunseră la cetatea Inova unde se găseau comorile şi valorile sale cele mai preţioase.

Erau salvaţi, cel puţin pentru moment Însa Mitridate înţelese că aceasta era ultima haltă înainte de mormânt El făcu ultimele daruri, împărţind între cei care îi rămăseseră credincioşi, mai întâi banii, apoi veşmintele şi, în cele din urmă, otrava.

Fiecare îl părăsi, bogat ca un satrap, asigurat pe toată viaţa, dacă ar fi trăit, sigur pe moarte, dacă ar fi voit să moară Apoi, ilustru 1 învins plecă în Armenia, căutând pe aliatul său Tigrane.

Tigrane nu numai că îi refuză intrarea în ţara sa, dar puse pe capul lui un premiu de o sută de talanţi.

Mitridate porni în sus pe Eufrat, îl trecu la izvoare şi se înfundă în Colchida În timpul acesta, când Tigrane închidea lui Mitridate graniţele ţării sale, fiul său le deschidea romanilor Pompei, împreună’ cu acesta, primeau oraşele care se predau, când bătrânul Tigrane, pe care îl învinsese Lucullus, affând d’e neînţelegerea care exista între cei doi generali, se încrezu în ceea cei i se spusese în legătură cu firea binevoitoare a lui Pompei şi se înfăţişă,. Într-o dimineaţă, cu rudele şi cu prietenii, în laţa taberei romane Dar, la intrarea în tabără, întâlni doi lictori ai lui Pompei care îi porunciră să descalece şi să-şi continue drumul pe jos, pentru că niciodată un rege duşman nu intrase călare în tabăra romană.

Tigrane făcu mai mult: în semn de supunere, scoase sabia şi o predă lictorilor, apoi, când ajunse în faţa lui Pompei îşi scoase coroana de pe cap şi o puse la picioarele acestuia Dar Pompei îl primi cu bunăvoinţă; îl -luă pp Tigrane de mână, îl conduse în cori şi îl aşeză la dreapta sa, în timp ce fiul acestuia se aşeză la stânga.

— Tigrane, îi spuse el, toate pierderile pe care le-ai suferit până acum se datoresc lui Lucullus, el ţi-a răpit Siria, Fenicia, Galatia şi Sofena. Eu îţi las tot ce aveai atunci când am intrat în ţaga ta, cu condiţia ca să plăteşti romanilor şase mii de talanţi, pentru repararea pagubelor pe care li le-ai făcut.

Fericit, Tigrane promisese fiecărui soldat o jumăaţe de mină, zece mine fiecărui centurion şi un talant fiecărui tribun.

Însă fiul său, care crezuse că va căpăta moştenirea a ălui pe care îl trădase, fu mai puţin îpcântat de această împărţire, şi spuse trimişilor lui Pompei care veniseră din Partea acestuia să-l poftească la masa

— Mulţumesc mult generajujui vostru pentru cins ea pe care mi-o face, dar cunosc pe cineva care mă va trata mai bine ca el.

Zece minute mai târziu, tânărul Tigrane era arestai, pus în lanţuri şi păstrat pentru almpiodobi triumful lui Pompei