XIX

Cato era ceea ce se numeşte în zilele noastre un original.

La Roma se purtau de obicei sandale şi o tunică; el ieşea fără sandale şi fără tunică.

Era la modă purpura de culoarea cea mai vie; el purta purpura de nuanţa cea mai întunecată, aproape ruginie.

Toată lumea împrumuta cu o dobândă de doisprezece la sută pe an, care era dobânda legală; când spunem toată lumea, vrem să spunem oamenii cinstiţi; alţii împrumutau, ca şi la noi, cu o sută sau două sute la sută; Cato Împrumuta fără dobândă, iar câteodată, când n-avea bani, ca să facă un serviciu unui prieten sau chiar unui străin pe care îl credea om cinstit, îi dădea o bucată de pământ sau o casă ca tezaurul să-i acorde un împrumut pe ipotecă.

Izbucni războiul sclavilor: fratele său Cepion comanda un corp de o mie de oameni, sub Gelius; Cato se înrolă ca simplu soldat în rândul corpului comandat de fratele său.

Gelius îi acordă premiul pentru vitejie şi ceru pentru el onoruri deosebite. Cato refuză, spunând că nu făcuse nimic care să merite vreo distincţie.

Apăruse o lege care interzicea candidaţilor să aibă alături de ei nomenclatori; Cato candida pentru sarcina de tribun al soldaţilor; el se supuse legii şi, spune Plutarh, a fost singurul.

Plutarh adaugă cu naivitatea lui obişnuită: „A reuşit, printr-un efort de memorie, să salute pe toţi cetăţenii, numindu-i pe fiecare cu numele său. Prin aceasta displăcu celor care îl admirau; cu cât erau mai mult siliţi să-i recunoască meritele comportării sale, cu atât erau mai supăraţi că nu-l puteau imita.”

Am spuscă mergea întotdeauna pe jos.

Iată cum călătorea: Dis-de-dimineaţă îşi trimitea bucătarul şi brutarul la halta unde urma să înnopteze. Dacă în satul sau oraşul respectiv Cato avea vreun prieten sau pe cineva cunoscut, atunci ei se duceau la acesta, dacă nu, la han, unde îi preparau masa. Dacă nu exista han, se adresaumagistratului, care îi asigura locuinţă pe bază de ordin de cazare. De cele mai multe ori magistraţii nu credeau ceea ce le spuneau trimişii lui Cato şi-i tratau cu dispreţ, pentru că aceştia li se adresau politicos, fără strigăte sau ameninţări.

În astfel de cazuri, când sosea, Cato nu găsea nimic pregătit. Atunci, fără să se plângă, se aşeza pe bagaje şi spunea:

— Să meargă cineva să-i cheme la mine pe magistraţi.

Prin comportarea lui era considerat un om timid sau de condiţie inferioară.

Cu toate acestea magistraţii veneau, iar el le adresa, de obicei, această mustrare:

— Nefericiţilor! Dezbăraţi-vă de felul aspru cu care vă purtaţi cu străinii, căci nu veţi întâlni întotdeauna unii Ca mine şi căutaţi să atenuaţi prin comportarea voastră autoritatea celor care nu caută decât un pretext ca să ia de la voi, cu torta, ceea ce nu le-aţi dat de bună voie.

Închipuiţi-vă cum se simţeau magistraţii aceştia care se mirau că bucătarul şi brutarul nu le vorbiseră cu strigăte şi ameninţări, şi primeau cu umilinţă mustrarea stăpânului aşezat pe bagaje.

Pentru că magistraţii aceştia erau provinciali, adică străini, iar omul aşezat pe bagaje era un cetăţean roman.

Iată, însă, ce se pregătea pentru un simplu libert. Anecdota este curioasă şi aminteşte de întâmplarea cu Cicero revenind din Sicilia şi crezând că Roma nu se interesase decât de el Intrând în Siria şi călătorind, ca de obicei, pe jos în mijlocul amicilor săi şi chiar a servitorilor călări, Cato se apropia de Antiohia când văzu un număr mare de persoane aşezate de o parte şi de alta a drumului: de o parte erau tineri îmbrăcaţi în togi lungi, de cealaltă parte copii frumos împodobiţi, în faţa lor se aflau bărbaţi îmbrăcaţi în alb, purtând cununi pe cap.

Cato nu se îndoi un moment că toată pregătirea aceasta era pentru el, cunoscându-se din timp în Antiohia că avea să se oprească între zidurile cetăţii.

Se opri, ceru prietenilor şi servitorilor să descalece şi murmură împotriva bucătarului şi a brutarului care îi trădaseră sosirea sa incognito. Hotărât să refuze onorurile care aveau să i se facă şi pregătindu-se să spună că nu tăcuse nimic pentru a le merita, înaintă spre lumea adunată.

Atunci, un bărbat ţinând în mână o nuia şi purtând pe cap o cunună, îi părăsi pe cei care aşteptau pe drum şi, venind înaintea lui Cato, care se şi pregătea să-l primească şi să-i răspundă la discurs, spuse:

— Omule, n-ai întâlnit cumva pe seniorul Demetrius şi n-ai putea să ne spui dacă era departe?

— Cine este seniorul Demetrius? Întrebă Cato puţin descumpănit.

— Cum, întrebă omul cu nuiaua, tu nu ştii cine este seniorul Demetrius?

— Nu, pe Jupiter! Răspunse Cato.

— Ei bine, este libertul lui Pompei cel Mare!

Cato lăsă capul în jos şi trecu, foarte dispreţuit de Deputaţii din Antiohia: Nu-l cunoştea pe Demetrius!

În timpul acesta îl aştepta o mare durere, iar sufletul său stoic avea să fie pus la o grea încercare.

Cato se afla la Tesalonic când află că fratele său Cepion se îmbolnăvise la Enus, oraş situat în Tracia.

Cato alergă în port: ne amintim că fratele acesta era tot ce iubea mai mult pe lume.

Marea era agitată de o furtună puternică, nu se găsea în port nici un vas în stare să înfrunte marea pe o asemenea vreme.

Însoţit de doi amici şi de trei sclavi, Cato se aruncă într-o corabie de marfă şi, cu un noroc nemaipomenit, după ce fusese aproape gata să se scufunde de vreo douăzeci de ori, ajunse la Enus tocmai în momentul când fratele său murise.

Aflând trista veste şi văzând corpul neînsufleţit al fratelui său, filosoful dispăru şi lăsă loc fratelui, unui frate disperat.

El se aruncă asupra corpului neînsufleţit şi îl strânse în braţe cu o durere din cele mai mari.

„Dar asta nu este totul, spune Plutarh, ca şi cum adevărata durere era în ceea ce urmă, el făcu cheltuieli extraordinare pentru ţuneralile fratelui său, risipi parfumuri, arse pe rug stofe preţioase şi-i ridică în piaţa publică din Enus un mor mint din marmură de Thasos, care l-a costat opt talanţi.”

Este adevărat că Cezar pretinse că, după incinerare, Cato ar fi trecut prin ciur cenuşa fratelui său pentru a strânge aurul de pe stofele preţioase, care se topise la foc, dar se ştie că Cezar nu-l plăcea pe Cato. Şi apoi Cezar avea o limbă atât de veninoasă!

Dar Pompei îl răzbună pe Cato cu vârf şi îndesat pentru mica neplăcere care i se întâmplase la intrarea în Antiohia, atunci când i se ceruseră informaţii despre Demetrius.

Pompei se afla la Efes când i se anunţă sosirea lui Cato. De îndată ce-l văzu, se ridică de pe scaun şi merse în întâmpinarea lui cum ar fi făcut faţă de unul din personajele importante din Roma. Apoi, luându-l de mână, îl îmbrăţişă şi-i aduse mari elogii, pe care le amplifică, după ce Cato se retrase.

Este adevărat că atunci când Cato îl anunţă că vrea să plece, Pompei, care de obicei căuta să reţină pe vizitatori prin tot felul de insistenţe, de data aceasta nu Spuse nici un cuvânt pentru a schimba hotărârea vizitatorului.

„Ba chiar, adaugă Plutarh, se bucură de plecarea lui.”

Bietul Cato! Înapoiat la Roma, candidă pentru chestură şi o obţinu.

Funcţia de chestor avea ca principală misiune să constate cum se foloseau banii statului şi să urmărească mâinile şi buzunarele celor care umblaseră cu ei.

Însă, iată ce se întâmplă: Chestorii cei noi n-aveau nici cea mai slabă idee despre ceea ce trebuiau să facă; pentru informare, ei se adresau angajaţilor inferiori care nu se schimbau şi care, având şi practică îndelungată, cunoşteau bine toate problemele, însă aceştia aveau tot interesul să nu se schimbe nimic, aşa că abuzurile continuau.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato, el nu-şi luă funcţia în primire decât după ce studiase temeinic legile şi atribuţiile chestorilor.

Aşa că, atunci când preluă funcţia, se văzu că aveau de-a face cu un adevărat chestor.

El reduse numărul scribilor, împotriva cărora avea să tune şi să fulgere Isus, optzeci de ani mai târziu, cerându-le să fie ceea ce erau în realitate, adică nişte simpli angajaţi în subordine.

Funcţionarii aceştia se coalizară împotriva lui Cato; însă Cato destitui pe primul care fusese învinuit de fraudă cu prilejul împărţirii unei succesiuni, iar pe un altul, care substituise un testament, îl trimise în judecată. Acesta era un amic al lui Catulus; al acelui Catulus pe care toată lumea îl considera un om foarte cinstit. Catulus l-a implorat pe Cato să-l ierte.

Cato a rămas neînduplecat.

Şi, cum Catulus insista:

— Pleacă de-aici, îi spuse Cato, sau pun lictorii să te dea afară.

Catulus ieşi.

Însă, atât de puternic era înrădăcinată corupţia încât Catulus continuă să-l apere pe culpabil şi văzând că, din lipsa unui vot, clientul lui putea să fie condamnat, trimise o lectică după Marcus Rollius, unul din colegii lui Cato, care nu putuse veni la vot pentru că era bolnav.

Votul lui Marcus Rollius îl salvă pe acuzat.

Însă Cato nu mai voi să folosească serviciile acestuia Ca scrib şi refuză cu încăpăţânare să-i plătească leafa.

Asemenea exemple de severitate sfărâmară ambiţia delapidatorilor; ei simţiră greutatea mâinii care îi apăsa şi deveniră tot atât de supuşi pe cât fuseseră de rebeli, punând la dispoziţia lui Cato toate registrele pe care le aveau.