XX

De atunci încolo, datoria publică nu mai cunoscu secrete. Cato reuşi să încaseze toate sumele care se datorau Republicii, achitând şi toate datoriile pe care le datora Republica.

Se produse o mare agitaţie şi o mare uimire în întreaga populaţie romană, obişnuită cu potlogăriile oamenilor cu bani, atunci când se văzu că speculanţii care crezuseră că niciodată n-aveau să fie obligaţi să plătească impozitele pe care le datorau tezaurului public fuseseră obligaţi la plată cu vârf şi îndesat, iar cetăţenii care aveau creanţe asupra statului şi crezuseră că valorile acestea se pierduseră, neputându-le vinde nici cu jumătate de preţ, îşi văzură răscumpărate creanţele la valoarea lor nominală.

Toate aceste schimbări pozitive fură puse – pe bună dreptate – pe seama lui Cato, iar poporul, care vedea în el pe singurul om cinstit din Roma, începu să-l privească cu mare respect.

Dar asta n-a fost tot.

Mai rămâneau ucigaşii lui Sylla.

După cincisprezece, douăzeci de ani de impunitate, ucigaşii aceştia se credeau în afară de orice primejdie şi se bucurau liniştiţi de o avere făcută prin sânge şi fără efort, pentru că multe capete fuseseră răscumpărate până la douăsprezece mii de drahme, adică vreo sută de mii de franci în banii noştri. Toţi îi arătau cu degetul, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de ei.

Cato îi chemă, pe unul câte unjil, în faţa tribunalelor ca deţinători de bani publici şi-i obligă pe aceşti mizerabili să restituie şi aurul şi sângele.

Se produse apoi Conspiraţia lui Catilina.

Am vorbit despre rolul pe care l-a jucat fiecare. Am spus cum, după ce Silanus a opinat pentru ultimul supliciu, Cezar a ţinut un discurs atât de abil despre nevoia de indulgenţă, încât Silanus, dezminţindu-se pe el însuşi, a declarat că prin ultimul supliciu a înţeles pur şi simplu Exilul, pentru că un cetăţean roman nu putea fi condamnat la moarte.

Această slăbiciune îl scoase din sărite pe Cato. El se ridică şi începu să-l combată pe Cezar.

Discursul său se găseşte în Salustiu, fiind păstrat de etenografii lui Cicero. Să spunem în treacăt că stenografia a fost inventată de Cicero şi că secretarul său, Tullius Tltc, a fost cel care a stabilit regulile acestui sistem.

În urma cuvântării lui Cato, Cicero a avut curajul să poruncească uciderea complicilor lui Catilina, iar Cezar, care se temea cadin cauza îngăduinţei să nu fie acuzat de complicitate cu şeful complotului, se repezi în stradă şi se puse sub protecţia poporului.

Atunci când ieşea era să fie asasinat de cavalerii amici ai lui Cicero.

Am amintit cum Cato a făcut să şovăie popularitatea lui Cezar, punând să se distribuie populaţiei o cantitate de grâu în valoare de vreo şapte milioane de franci. Însă cu toate precauţiunile pe care le-a luat Cezar, el tot a fost acuzat.

Trei voci s-au ridicat împotriva lui: chestorul Novius Niger, tribunul Vettius şi senatorul Curius.

Curius fusese primul care semnalase conjuraţia şi printre conjuraţi îl numise pe Cezar.

Vettius mergea mai departe: el susţinea că Cezar era legat de conjuraţie nu numai prin viu grai, dar şi prin scris.

Cezar asmuţi poporul asupra acuzatorilor.

Novius fu aruncat în închisoare pentru că criticase un magistrat superior lui; casa lui Vettius fu invadată, prădată, mobilele aruncate pe fereastră, iar el cât p-aci să fie făcut bucăţi.

În mijlocul acestor conflicte, Roma era foarte tulburată.

Metellus, numit tribun, propuse chemarea lui Pompei la Roma, pentru a se ocupa de situaţie. Cu alte cuvinte se cerea un nou dictator Cezar, care cunoştea incapacitatea lui Pompei ca om politic, fu de acord cu propunerea lui Metellus. Poate că nu s-ar fi supărat să se creeze un precedent.

Numai Cato ar fi putut rezista unei asemenea alianţe.

El se duse la Metellus, dar în loc de a aborda problema cu brutalitatea lui obişnuită, el îl atacă uşor, mai curând rugându-se, decât cerând, îmbinând rugăminţile Cu laude la adresa familiei lui Metellus şi amintindu-i că aceasta a fost totdeauna considerată ca un sprijin al aristocraţiei.

Metellus, crezând că lui Cato îi este frică, se încăpăţână.

Cato se mai stăpâni puţin, dar, cum răbdarea nu era o virtute care să-l caracterizeze, izbucni dintr-o dată cu ameninţări împotriva lui Metellus.

Metellus îşi dădu imediat seama că trebuia să se recurgă la forţă. El îşi aduse sclavii la Roma şi-l sfătui pe Cezar să-şi aducă şi el gladiatorii acolo.

Cezar, care cu ocazia alegerii sale ca edil pusese să se lupte între ei şase sute patruzeci de gladiatori, îşi păstrase o mare rezervă la Capua. Toţi marii nobili romani îşi aveau în epoca aceea gladiatorii lor, aşa cum în Evul Mediu conţii, ducii sau prinţii îşi aveau bravii lor Am văzut că gladiatorii au făcut revoluţia care a pus sub ordinele lui Spartacus douăzeci de mii de oameni Dar Senatul publică o lege prin care se stabilea că nimeni nu putea păstra, la Roma, mai mult de o sută douăzeci de gladiatori.

Rezistenta împotriva lui Cato se făcea în mod public în ajunul zilei în care urma să se propună legea, deşi ştia bine ce pericol îl aştepta a doua zi, Cato cină ca de obicei şi, după cină, adormi profund Minucius Thermus, unul din colegii săi de tribunat, veni să-l trezească.

Amândoi se îndreptară spre Forum, însoţiţi doar de vreo douăsprezece persoane Ajungând acolo, văzură imediat pericolul Forumul era plin de sclavi înarmaţi cu bâte şi de gladiatori purtând săbii de luptă, sus, pe treptele templului lui Castor şi Pollux stăteau Metellus şi Cezar, sclavii şi gladiatorii ocupau tot restul treptelor Atunci, Cato se adresă lui Cezar şi Metellus strigând – îndrăzneţi şi laşi ce sunteţi, aţi strâns atâţia oameni înarmaţi cu săbii şi platoşe, împotriva unui om singur şi neînarmat?

Apoi, ridicând din umeri în semn de dispreţ fată de pericolul cu care se crezuse că-l vor putea intimida, el înaintă şi, poruncind să 1 se facă loc lui şi celor care îl însoţeau, începu să urce treptele I se făcu loc, e adevărat, dar numai lui singur Cu toate acestea el continuă să înainteze.

’. A. Dumas 97

Pe Thermus îl ţinea de mână şi-l trăgea după el, dar, înainte de a ajunge în dreptul vestibulului, fu silit să-l părăsească.

În sfârşit, ajunse în faţa lui Metellus şi a lui Cezar şi se aşeză între ei.

Acum, sau niciodată, era momentul să folosească forţa.

Poate că ar fi făcut-o, când, cei cuprinşi de admiraţie faţă de curajul lui Cato, începură să strige:

— Ţine-te bine Cato! Ţine-te bine! Suntem aici şi te vom susţine.

Cezar şi Metellus făcură semn grefierului să citească textul legii Grefierul se ridică şi ceru să se facă tăcere, dar în momentul când se pregătea să înceapă lectura, Cato îi smulse legea din mână La rândul său, Metellus smulse legea din mâna lui Cato Cato o smulse din nou din mâna lui Metellus şi o rupse.

Metellus cunoştea legea pe dinafară, el se pregăti să o spună în loc să o citească, dar Thermus, care reuşise intre timp să se apropie de Cato, se apropie prin spate de Metellus, fără sa fie văzut, şi-i puse mâna pe gură, împiedicându-l să vorbească.

Atunci Cezar şi Metellus chemară gladiatorii şi sclavii. Sclavii îşi ridicară bâtele, gladiatorii îşi scoaseră săbiile din teacă Cetăţenii încep să strige înspăimântaţi şi se depărtea* ză în goană Cezar şi Metellus se îndepărtează de Cato care, rămas singur, devine ţinta pietrelor aruncate împotriva lui şi dinspre trepte, şi de pe acoperişul templului.

Murena se repede spre el, îl acoperă cu toga şi, luându-l în braţe, îl târăşte în interiorul templului, cu toate eforturile lui de a rămâne în vestibul.

În momentul acela, Metellus nu se mai îndoieşte de succes. El face semn gladiatorilor să-şi bage săbiile în teacă şi sclavilor să-şi coboare bâtele şi, profitând de faptul că numai partizanii lui se găsesc în Forum, încearcă să obţină votarea legii.

Dar, după primele cuvinte, este întrerupt de strigăte:

— Jos cu Metellus! Jos cu tribunul!

Erau amicii lui Cato care porniseră atacul şi Cato însuşi, care ieşise între timp din templu; era în sfârşit,

Senatul care, ruşinat de tăcerea sa, se întrunise şi hotărâse să vină în ajutorul lui Cato.

Atunci se produse o reacţiune. Cezar, prudent, dispăruse.

Metellus fuge, părăseşte Roma, pleacă în Asia şi se duce să raporteze lui Pompei ce se petrecuse în Forum Pompei îşi aminteşte de tânărul acela rigid care venise să-l viziteze la Efes şi murmură

— Nu m-am înşelat, e aşa cum l-am judecat eu Bucuros de victoria pe care Cato o obţinuse contra lui Metellus, Senatul voi să-l pedepsească pe acesta din urmă cu infamia.

Cato se opuse. El obţinu să nu se aducă o asemenea injurie unui cetăţean atât de distins Atunci a fost momentul când, văzând că nu mai avea ce căuta la Roma, Cezar obţinuse numirea sa ca pretor şi plecase în Spania.

Îl vom vedea revenind ca să candideze pentru consulat.