XVIII

Mai întâi să spunem cum se făceau căsătoriile, şi după aceea care erau condiţiile de divorţ.

La Roma existau două feluri de căsătorii: căsătoria patriciană şi căsătoria plebee; căsătoria prin confarreatio şi căsătoria prin coemptio.

Fiţi liniştiţi, dragi cititori, totul va fi clar ca lumina zilei.

Mai întâi se încheie, ca şi la noi, un contract matrimonial.

Jurisconsultul, care ţinea locul notarului, după ce citea actul şi înainte de a-l prezenta proprietarului pentru semnare, pronunţa următoarele cuvinte: „Logodna ca şi căsătoria nu se încheie decât prin liberul consimţământ al părţilor, iar o fată se poate opune voinţei părinteşti în cazul în care cetăţeanul care i se Prezintă ca logodnic a fost lovit de infamie sau a avut o comportare criticabilă.”

Dacă nu exista nimic din toate acestea iar cele două părţi erau de acord, soţul, ca o garanţie a angajamentului pe care îl contractase, oferea soţiei un inel de fier, simplu, fără vreo piatră preţioasă. Femeia îl punea în penultimul deget de la mâna stingă, pentru că o superstiţie romană voia ca acest deget să aibă un nerv care ducea de la el direct la inimă. Nu este aşa, frumoase cititoare, că şi astăzi purtaţi inelul tot pe acest deget, adesea fără să bănuiţi această legătură?

Apoi se fixa ziua căsătoriei. De obicei fetele logodinduse la treisprezece, paisprezece ani, sau chiar la doisprezece ani, amânarea era de un an.

Fixarea zilei era o problemă foarte importantă.

Nu se puteau face căsătorii în luna mai, lună funestă din cauza lemuralelor (Ovidiu, Fastes, V. V. 487).

Nu se făceau căsătorii în zilele care precedau idele lui iunie, adică între 1 -16 ale lunii, pentru că aceste cincisprezece zile erau zile funeste pentru căsnicie ca şi cele treizeci şi una de zile precedente (tot Ovidiu, Fastes, VI, V, 219).

Nu se făceau căsătorii nici la calendele cvintiliilor, adică la 1 iulie, pentru că 1 iulie fiind o zi de sărbătoare, nimeni nu avea voie să facă vreo violentă în acea zi, or un soţ este presupus că exercită o violenţă asupra soţiei sale, afară de cazul că soţia sa era o văduvă (Macrobius, Saturn, I, 15).

Nu se puteau face căsătorii nici în a doua zi de calende, de ide sau de none, care sunt, de asemenea, zile funeste, zile religioase, în timpul cărora nu era îngăduit de făcut decât lucruri absolut indispensabile. (A se vedea… A se vedea mulţi autori în această privinţă, ţinând seama că la Roma nu era niciodată indispensabilă o căsătorie. A se vedea deci Macrobius, Saturn, 15 şi 16; Plutarh, Quaes. Rom. Pag. 92; Titus Livius, VI, 1; Aulus Gellius, V, 17, Fest. Relig.).

În primii ani ai Republicii, tânăra fată, însoţită de mama sa şi de o rudă apropiată, petrecea o noapte în templu pentru a afla dacă s-ar fi pronunţat vreun oracol, însă, mai târziu era destul să vină un preot şi să spună că nu erau auguri nefavorabili, pentru ca totul să decurgă bine.

Căsătoria religioasă se celebra acasă, în sacrariu.

Tânăra aştepta, îmbrăcată într-o tunică aloâ, cu talia strânsă cu o centură ţesută din lână de oaie, cu părul împărţit în şase cozi aşezate pe creştetul capului în formă de turn, peste care era pusă o coroniţă din flori de maghiran. De coroniţă era prins un văl transparent, roşu ca focul. Vălul acesta se numea nubere, a învălui, şi de la el a venit şi cuvântul nuptiae, căsătorie, f Încălţămintea era tot roşie ca vălul.

Vălul era luat de la costumul flameniului lui Jupiter, căruia îi era interzis divorţul, iar coafura de Ia vestale. Această coafură, deci, era simbolul de puritate al tinerei soţii.

La noi floarea de lămâiţa înlocuieşte floarea de maghiran, dar şi floarea de lămâiţa este o tradiţie antică, aşa cum este inelul pus în „degetul inimii.”

Văl nu se purta decât Ia căsătoriile patriciene.

Trebuiau zece martori ca să se valideze căsătoria.

Cei doi soti se aşezau fiecare pe un scaun de aceeaşi formă, acoperit cu blana unei oi sacrificate.

Flameniul dial punea mâna dreaptă a fetei în mâna dreaptă a băiatului, pronunţa câteva cuvinte sacramentale, spunând că femeia trebuie să coopereze la sporirea averii bărbatului, şi să participe la toate lucrurile sfinte; apoi oferea Junonei, care veghează asupra căsătoriilor, Iibatiuni din vin îndulcit cu miere şi lapte. La aceste Iibajiuni se folosea şi o turtă din grâu, numită far, care era adusă şi prezentată miresei: de la această far a venit cuvântul confarreatio.

În cadrul acestor sacrificii conjugale fierea animalului sacrificat se arunca sub altar, pentru ca orice amăreală să fie gonită din căsnicie.

A doua căsătorie era căsătoria plebee sau prin coemptio, de la verbul emere, a cumpăra. În această căsătorie soţul îşi cumpăra soţia, iar soţia devenea sclava soţului. Ea îi era vândută de tată ori de tutore, în prezenta magistratului şi a cinci cetăţeni romani care trecuseră de vârstă pubertăţii.

Trebuia să mai participe la căsătorie cel care cântărea moneda şi care figură întotdeauna şi în vânzările la licitaţie.

Dealtfel vânzarea era simbolică, preţul vânzării fiind figurat printr-un as de aramă, adică prin cea mai grea, dar şi cea mai puţin valoroasă monedă romană. Un as putea să valoreze cam şase centime şi trei sferturi. Asul Era divizat în semis, jumătate de as; în triens, o treime de as; în quadrans, un sfert de as; în sextans, o şesime de as; în stips, a douăsprezecea parte dintr-un as. O caracteristică a acestui fel de căsătorie consta în faptul că femeia aducea asul cu care era cumpărată, aşa încât, în realitate, nu soţul cumpăra soţia, ci soţia cumpăra soţul.

În cazul acestei căsătorii întrebările pe care şi le adresau soţii între ei se făceau la tribunalul pretorului, în loc de a fi făcute de jurisconsult.

— Femeie, întreba soţul, vrei să fii mama familiei mele?

— Vreau, răspundea femeia.

— Omule, vrei să fii tatăl familiei mele?

— Vreau, răspundea bărbatul, la rândul său.

O asemenea întrebare nu s-ar fi pus unei fete nobile. Fata nobilă era matroana; fata din popor era mama de familie. Cuvântul familie amintea sclavia; sclavul făcea parte din familie.

Ca simbol al dependenţei căreia i se supunea tânăra, unul dintre asistenţi îi despărţea părul cu o suliţă, al cărui vârf i-l plimba de şase ori pe deasupra capului.

Apoi, tinerii luau pe braţe mireasa şi o duceau de la tribunalul pretorului până la căminul conjugal, strigând:

— La Talasius! La Talasius!

Am explicat semnificaţia acestui strigăt.

Însă, înainte de a ajunge acasă, mireasa era oprită în faţa unuia din acele mici altare închinat zeilor lari, numite lararii, care se întâlneau la fiecare răscruce.

Tânăra scotea un al doilea as şi-l oferea zeilor.

Intrată în casă, ea se ducea direct către zeii penaţi, scotea din încălţăminte un al treilea as şi li-l oferea.

Astfel căsătoria la romani avea două caracteristici, amândouă tot atât de respectabile: căsătoria religioasă prin confarrefltio şi căsătoria prin cumpărare, prin coemptio.

Cu toate acestea, căsătoria la romani nu era considerată decât ca o asociere care dura numai atâta timp cât le plăcea asociaţilor. Din moment ce acordul era tulburat, căsătoria se putea desface.

Romulus făcuse o lege care permitea soţului să-şi repudieze soţia dacă aceasta îşi otrăvise copiii, făcuse chei false după cheile soţului, dacă comisese un adulter sau dacă băuse vin fermentat. De aici era obiceiul la Roma de a se săruta femeile pe gură.

Dreptul acesta – căci era mai mult decât un obicei, ira un drept – dreptul acesta îl aveau de la soţ până la veri. Ca să se asigure că femeia nu băuse vin.

În anul 520 de la fundarea Romei, Spurius Carvilius Ruga, folosind dreptul pe care i-l acordau nişte legi ale lui Romulus şi Numa, îşi repudie soţia pentru că. Era sterilă. Este singurul exemplu de repudiere în decurs de cinci secole.

Este totuşi, adevărat că, dacă soţul îşi repudia. Soţia fără motiv temeinic, jumătate din bunurile sale erau date soţiei, cealaltă jumătate închinată templului lui Ceres iar so (ul închinat zeilor infernului. Este aspru, dar citiţi-l pe Plutarh în Viaţa lui Romulus.

Aceasta era repudierea.

Apoi era divorjul.

Spurius Carvilius Ruga îşi repudiase soţia. Cato divor (ase de soţia sa.

Divorţul se numea diffarreatio, adică contrariul lui confarreatio.

După cum existau două ceremonii care legau pe so (i, tot aşa existau două ceremonii ca să îi despartă.

Prima avea loc în fata pretorului, în prezenta a şapte cetăţeni romani trecuţi de vârstă pubertăţii. Un libert aducea tăbliţele conţinând actul de căsătorie şi le spărgea în faţa celor prezenţi.

Apoi, după ce se întorceau la domiciliul conjugal, soţul cerea soţiei cheile casei şi-i spunea:

— Femeie, ia-ţi lucrurile tale; adio! Pleacă de aici!

Atunci, dacă fusese o căsătorie prin confarreatio, femeia îşi lua dota şi pleca, dacă desfacerea căsătoriei se datora neajunsurilor provocate de soţ, dar dacă neajunsurile fuseseră provocate de soţie, soţul avea dreptul să retină o parte din dotă: de pildă, o şesime pentru fiecare copil, până la concurenţa unei jumătăţi din dotă, copiii rămânând în continuare în proprietatea tatălui lor.

Totuşi, era un caz în care femeia îşi pierdea toată dota: atunci când fusese stabilit că femeia comisese adulterul.

În acest caz, înainte de a o goni, soţul o dezbrăca de stola şi o acoperea cu toga curtezanelor.

La căsătoria prin coemptio, o vânzare o încheiase, o vânzare o desfăcea, dar, ca şi cumpărarea, şi răscumpărarea era simulată.

Aşadar, la Roma, existau trei moduri de separare: repudierea, care era dezonorantă pentru femeie; divorţul care, cu excepţia crimei comise de unul dintre soţi, era o separare prin buna înţelegere şi nu avea nimic dezonorant, şi înapoierea femeii părinţilor săi, ceea ce nu era altceva decât trimiterea înapoi Ia-primii săi stăpâni a unui sclav care nu-ţi mai plăcea.

În ultimii ani ai Republicii, restituirea, divorţul şi repudierea deveniseră fapte foarte-obişnuite. Aţi văzut că Cezar îşi repudiase soţia numai de teama de a nu fi fost bănuită.

Adesea soţul nici nu dădea vreo explicaţie.

— De ce ţi-ai repudiat soţia? Întreba un cetăţean roman pe unul din amicii săi.

— Am avut motivele mele, răspundea acesta.

— Care motive? Nu era onestă, nu era cinstită, nu era tânără, nu era frumoasă, nu-ţi dăduse copii sănătoşi?

Drept răspuns, divorţatul întindea piciorul şi-i arăta sandaua celui care îi pusese întrebările.

— Sandaua asta nu e frumoasă, nu e nouă? Întreba El.

— Ba da, răspundea prietenul.

— Ei bine, continua cel divorţat, descălţându-se, să fie dusă la cizmar, Lăci mă roade şi numai eu ştiu unde.

Istoria nu spune dacă sandalele pe care i le trimise cizmarul în locul celor pe care le primise i se potriveau mai bine acestui om atât de dificil de încălţat.

Să ne întoarcem la Cato, de care ne-am depărtat prin această disertaţie matrimonială şi să-l reluăm de unde l-am lăsat, adică de la vârstă de douăzeci de ani.