XL

Crassus porni mai departe la drum.

Părea că e lovit de orbire, iar şefii înşişi îi împărtăşeau încrederea.

Singur, printre toţi, tribunul Cassius presimţi că la mijloc este vorba de trădare. El îl ruga mereu pe Crassus să se oprească şi să se întoarcă şi, când îl vedea că se încapă ţinerea să înainteze tot mai mult în acest deşert de nisip, se ducea la Ariamnes şi-l apostrofa.

— Oh! Cel mai trădător şi viclean dintre oameni! Îi spunea el, ce geniu rău te-a îndreptat spre noi, ce băuturi magice, ce băuturi blestemate i-ai dat proconsulului să bea că şi-a pierdut minţile în aşa hal încât ne face să străbatem astfel de pustietăţi, de parcă am fi sub comanda unui şef de tâlhari, nu a unui imperator roman?

Atunci, trădătorul se arunca la picioarele lui Cassius şi-i jura că se aflau pe drumul cel bun şi drept, îl ruga să mai aibă încă răbdare şi-l asigura că, încă de a doua zi, aspectul locurilor avea să se schimbe.

Şi toţi căpătau curaj şi mergeau înainte, însă oboseala şi setea soldaţilor creşteau atât de mult încât unii cădeau morţi, ca loviţi de trăsnet, iar alţii îşi pierdeau minţile.

Apoi, când arabul reuşea să scape din mâinile lui Cassius, pornea de-a lungul rândurilor soldaţilor romani şi-i ironiza, iar când aceştia se plângeau, cerând apă sau măcar puţină umbră, le striga:

— Hei! Voi d-acolo, dar ce, credeţi că umblaţi prin câmpiile Campaniei ca să pretindeţi fântâni şi crânguri? De Ce nu vreţi şi băi şi hanuri? Uitaţi unde sunteţi şi că traversaţi ţinuturile Arabiei şi ale Îsiriei?

Şi când soldaţii îl auzeau pe omul acesta vorbind aşa de prost latineşte şi cu accentul său gutural; când îl vedeau fiu al deşertului, nepăsător la soare, la oboseală şi la sete, galopând cu calul său într-un nor de nisip şi răsfrângând în solzii cuirasei sale razele soarelui, li se părea că e un demon ieşit din iad care îi ducea spre moarte, fără ca ei să fi avut putere, chiar dacă ar fi vrut, să se poată smulge de la această pieire.

Într-o dimineaţă, în momentul plecării, îl căutară, îl strigară, dar zadarnic.

Călăuza dispăruse.

În aceeaşi zi, Crassus ieşi din cort, nu îmbrăcat în purpură cum era obiceiul generalilor romani, ci în negru.

Pe întuneric, încurcase hainele.

De cum îşi dădu seama de greşeală, se întoarse în cort, dar mulţi avuseseră timpul să-l vadă, iar zvonul despre această apariţie funebră se răspândi în armată ca o presimţire nefastă. Cu strigăte puternice era chemat Ariamnes.

Omul acesta, care apărea ca un blestem când era prezent, după ce dispăruse le lipsea tuturor.

Părea singurul care, după ce îi târâse pe romani în această situaţie periculoasă, ar fi putut să-i şi scoată din ea.

Pentru a-şi linişti soldaţii, Crassus anunţă că el ştia de plecarea lui Ariamnes şi că, dacă plecase, plecase de acord cu el, ca să-i facă pe părţi să cadă în capcană.

Dădu ordin de plecare, dar, când să pornească, cu toate că acvilele fuseseră înfipte în nisip, abia au reuşit să le smulgă.

Crassus veni în grabă, râse de teama soldaţilor şi smulse el însuşi hampele din pământ, grăbind marşul şi forţând infanteria să urmeze cavaleria în marş forţat, pentru a ajunge avangarda plecată din zori.

Deodată, văzură revenind avangarda – sau mai bine zis rămăşiţele avangardei – într-o înspăimântătoare dezordine.

Fusese atacată de duşmani şi pierduse trei sferturi din efectiv.

Duşmanul venea în urma lor, spuneau oamenii, şi era plin de încredere.

Alarma fu generală.

Duşmanul pe care de atâtea ori îl chemaseră era întâlnit acum cu spaimă, după toate întâmplările prin care trecuseră.

Scos din fire, Crassus îşi dispuse armata în formaţie de luptă: cedând sfaturilor lui Cassius, el subţie mai întâi legiunile de infanterie pentru a le întinde cât mai mult pe câmpie.

Apoi repartiză cavaleria la aripi.

Astfel organizată, era aproape cu neputinţă ca armata să fie încercuită.

Dar curând de tot, de parcă un demon n-ar fi voit să-i lase nici o posibilitate de salvare, el îşi schimbă planul, dispuse strângerea cohortelor, formă un careu adânc, putând face faţă atacului din orice direcţie; fiecare latură se compunea din douăsprezece cohorte.

Între fiecare cohortă era distribuit un rând de călăreţi, în aşa fel încât aceştia să poată înainta cu uşurinţă, lăsând şi masei posibilitatea să înainteze şi să fie apărată din toate părţile.

Un flanc fu încredinţat lui Cassius, iar celălalt tânărului Crassus.

Imperatorul luă comanda centrului.

Armata astfel organizată se puse în marş; printr-o întâmplare fericită şi neaşteptată, după o oră ajunse la malul unui râu; romanii aflară mai târziu că se numea Balisus.

Râul avea destul de puţină apă; totuşi, suficientă ca să astâmpere setea soldaţilor care, morţi de căldură şi de oboseală, căpătară puţină putere.

Atunci, voind să profite de această ocazie fericită, atât de rară în deşertul pe care îl traversaseră, ofiţerii îl întrebară pe Crassus dacă n-ar fi considerat potrivit să se oprească aici şi să ridice corturile.

Dar Crassus, îndemnat de insistenţele fiului său, care abia aştepta lupta, acordă doar o haltă de o oră şi porunci să se mănânce în picioare, fără să se părăsească rândurile.

Apoi, înainte chiar de a se fi sfârşit masa, ordonă să se pornească la drum, dar nu în pas normal şi cu opriri din timp în timp, aşa cum se procedează înainte de luptă, ci repede şi în marş forţat, până se vor găsi în faţa duşmanului.

În sfârşit, duşmanul pe care îl căutaseră de atât de departe şi pe care îl întâlneau după atâta oboseală fu zărit.

Dar, în primul moment, el era mai puţin înfricoşător Ca înfăţişare şi mult mai puţin numeros decât se crezuse.

Pentru că surena plasase grosul armatei în spatele primei linii şi poruncise să se acopere strălucirea armelor cu stofe şi piei.

Crassus se îndreptă direct spre duşman şi, când ajunse la două lovituri de săgeată, înălţă semnalul de luptă.

S-ar fi zis că semnalul fusese dat nu numai romanilor, ci şi părţilor.

În clipa aceea, câmpia se umplu de un strigăt teribil şi de un zgomot înfiorător.

Zgomotul era ca un tunet, iar romanii, obişnuiţi cu goarnele şi cu trompetele, se întrebau ce instrument putea să fie acela care producea un asemenea zgomot. Din când în când părea că se aude răgetul unor fiare sălbatice în mijlocul fulgerelor.

Acest zgomot înfricoşător era produs de nişte vase de aramă pe care duşmanul le lovea cu ciocane învelite în piele.

„Căci barbarii aceştia, spune Plutarh, au observat că simţul auzului este simţul care tulbură cel mai uşor sufletul, care aţâţă pasiunile, care scoate cel mai uşor pe om din minţi”.

La auzul acestui zgomot, romanii se opreau uimiţi, în timp ce părţii îşi descopereau armele şi se răspândeau pe câmpia pe care părea că se rostogoliseră valuri de ioc.

În fruntea părţilor era chiar surena, îmbrăcat într-o armură aurită, călărind pe un cal atât de strălucitor încât părea desprins din carul soarelui.

Romanii înţeleseră că venise momentul unei lupte înverşunate, pe viaţă şi pe moarte şi, cu toate acestea, erau încă departe de a şti cu ce duşman aveau a face.

Părţii înaintau scoţând strigăte înfiorătoare şi atacau pe romani-cu suliţele. Erau atât de numeroşi încât nici nu puteai să-i numeri.

Se apropiară până la o sută de paşi de soldaţii lui Crassus, însă, când văzură cât de adinei erau rândurile duşmanilor lor şi că toţi romanii formau un fel de zid de nepătruns din cauza scuturilor sudate parcă unele de altele, rupseră rândurile, făcură stânga împrejur şi dispărură.

Romanii nu înţelegeau cauza retragerii. Era evident însă că prin aceasta nu erau eliberaţi de atacanţi şi-şi dădeau seama că urma să se petreacă vreo manevră A cărei explicaţie aveau să o afle mai târziu.

Într-adevăr, ei văzură curând că se ridica în jurul lor, la o distanţă de vreun sfert de leghe, un imens cerc de praf, care se apropia din ce în ce, iar în mijlocul norului scânteiau lumini ca nişte fulgere, în timp ce ciocanele acelea îngrozitoare continuau să lovească în vasele de aramă, scoţând neîncetat zgomote ca de tunet.

Crassus înţelese că voiau să-l încingă într-un cerc de Fier.

Atunci, aruncă în luptă pe veliţi, cu porunca de a zdrobi inelele acestui lanţ.

Aceştia fură văzuţi cum se aruncă în luptă, cum atacă şi apoi cum revin în dezordine… Unii se înapoiau cu braţele, picioarele şi chiar cu corpul străbătute de săgeţi lungi de cinci picioare!

Soldaţii observară cu groază că săgeţile acestea treceau şi prin scuturi şi prin cuirase.

La vreo trei sute de paşi de romani, părţii se opriră.

Deodată ziua păru că se întunecă sub un nor de săgeţi, apoi un strigăt de durere ţâşni din cinci sute de piepturi.

Era moartea care începea să lovească şi care pătrundea în rândurile romanilor precedată de răni grave.