XLI

Timp de câteva momente, momente care au părut o eternitate, părţii continuară să arunce săgeţi din toate părţile şi dintr-o dată, fără a fi fost nevoie să ţintească, atât era de compactă masa romanilor, aşezată în ordinea de bătaie în care o dispusese Crassus.

Aşa că fiecare din aceste săgeţi atingeau o ţintă vie, fremătătoare, omenească.

Loviturile erau extrem de violente.

Arcurile erau atât de puternice, atât de mari, atât de flexibile încât aruncau săgeţile cu o putere de nedescris.

Situaţia romanilor era înfricoşătoare.

Dacă ar fi rămas pe loc, ar fi fost ciuruiţi ca nişte*(inte; dacă ar fi încercat să înainteze, punctul cercului pe care l-ar fi atacat ar fi cedat, părţii ar fi fugit, ca sa evite ciocnirea, şi-ar fi aruncat săgeţi din fugă, iar tei care rămâneau pe loc i-ar fi lovit pe romani cu săgeţile, din flancuri, unde aceştia rămâneau descoperiţi.

O armată întreagă era prinsă ca într-o imensă cursă.

Romanilor le mai rămânea o speranţă: ca părţii să se retragă după ce-şi vor fi isprăvit rezervele de săgeţi din tolbe.

Dar speranţa aceasta nu dură mult.

Cămile încărcate cu săgeţi trecură printre rânduri şi tolbele goale se umplură.

Atunci, Crassus înţelese adâncimea prăpastiei în care căzuse.

El trimise un soldat fiului său.

Publius avea multă cavalerie în subordine şi, în afară de ea, pe galii care luptau pe jumătate goi şi care aveau picioarele aproape tot atât de iuţi ca picioarele cailor.

Trebuia angajată, cu orice preţ, o luptă corp la corp.

Tânărul, care clocotea ca un leu în cuşcă, abia aştepta acest moment.

El luă o mie trei sute de călăreţi, printre care şi cei o mie trimişi de Cezar, opt cohorte de soldaţi, jumătate romani, jumătate gali şi se aruncă asupra părţilor care galopau în jurul lui.

Aceştia, fie că nu voiseră să susţină atacul, fie că ascultară de ordinele date de surena, cedară.

— Fug! Strigă Publius Crassus.

— Fug! Repetară soldaţii.

Şi călăreţii împreună cu pedestraşii porniră în urmărirea duşmanului.

În fruntea acestor soldaţi care păreau că se jertfesc morţii cu tot elanul se găseau Censorinus şi Magabacchus; un roman şi un barbar, sau cel puţin aşa pare după nume. „Unul remarcabil prin curaj.

— Celălalt prin demnitate senatorială şi elocinţă”, spunea Plutarh, amândoi amici cu Publius şi de aceeaşi vârstă cu el.

Aşa cum crezuse tânărul comandant, infanteria nu rămase în urmă.

Trebuie să fi fost o frumoasă cursă călare, prin pustiu, la care luau parte călăreţi romani şi gali, galii aceia frumoşi cu părul lung şi blond, cu pieptul pe jumătate gol, care, mereu cu zâmbetul pe buze, se aruncau spre primejdie, o întâlneau, luptau cu ea şi cădeau f^ră să dea un pas înapoi…

Aşa căzuseră la celălalt capăt al lumii, sub sabia somaţilor lui Cezar, şaizeci de mii de gali.

Însă, de data aceasta, romanii erau cei care cădeau şi barbarii triumfau.

Când părţii văzură că cei care îi urmăreau pierduseră Orice legătură cu grosul armatei, se opriră.

Romanii se opriră şi ei, socotind că văzându-i în număr atât de mic duşmanul n-ar fi refuzat o luptă corp la corp.

Dar nu fu aşa.

Părţii adoptaseră o tactică de luptă la care nu voiau să renunţe.

În adevăr, cavaleria partă ţinu piept; dar ce puteau galii şi romanii înarmaţi cu suliţe lungi de trei picioare şi cu spade scurte, împotriva unor oameni acoperiţi cu piei crude şi fier?

Dealtfel, cavaleria uşoară partă îi învăluise complet.

O mare de nisip fierbinte se ridicase în jurul lor şi norul acesta fierbinte îi orbea şi îi sufoca pe romani.

Apoi din mijlocul acestui nor începură să ţâşnească săgeţile înfricoşătoare, care aduceau moartea; dar nu o moarte blândă şi repede, ci una lentă şi atroce.

Romanii erau loviţi, dar ei nu vedeau unde să lovească. Era un trăsnet invizibil şi ucigător, deşi invizibil. Ei se învârteau în cercuri, cădeau, se ridicau şi, cu acel instinct care face ca omul să caute omul, se sprijineau unii de alţii şi atunci ofereau iar aceea ţintă vie, acea ţintă fremătătoare pe care grosul armatei continua să o ofere la o leghe mai departe de acolo.

Răniţii se tăvăleau pe nisipul încins, rupând săgeţile care se înfipseseră în ei; alţii încercau să şi le smulgă singuri sau cereau tovarăşilor lor să le smulgă, dar corpurile tuturor se înfiorau de aceste dureri insuportabile, de aceste răni în carnea vie pe care le produceau săgeţile ascuţite. Se auzeau răgete ca într-o arenă, răgete de fiare sălbatice şi nu tânguiri sau gemete omeneşti.

Din mijlocul acestei îngrozitoare încăierări, din mijlocul acestui tumult, Publius dădu ordin de atac, dar soldaţii îi arătară braţele înţepenite pe scuturile lipite de corpuri, picioarele înfipte în pământ, încât le era imposibil să fugă, să atace sau, unora, chiar să cadă.

Atunci, porni la atac, disperat, el singur şi puţinii oameni care mai erau încă în stare să lupte.

El ajunse până la cavaleria grea a părţilor.

Însă armele romanilor, prea slabe, se dovedeau neputincioase în faţa cailor şi călăreţilor înveşmântaţi în fier.

Galii, pe care se bizuise Publius, fură demni de ei înşişi.

Părţii loveau cu suliţele în oamenii aceştia cu capetele Descoperite, cu pieptul descoperit; dar galii se agăţau de oameni, îi doborau de pe cai şi-i sugrumau cu mâinile, neputându-i ucide în alt mod. Alţii se strecurau sub burţile cailor, găseau un loc neacoperit, înfigeau acolo sabia scurtă şi o răsuceau în măruntaiele animalului până ce acesta se prăbuşea sau arunca din şa călăreţul şi, sărind de durere, zdrobea sub copite şi pe părţi şi pe gali, care mureau înlănţuiţi în luptă, asemeni unor amanţi înlănţuiţi în dragoste.

Şi peste toate acestea, setea, o sete mistuitoare care-i făcea să sufere mai mult decât rănile, mai cu seamă pe gali, pe galii aceia obişnuiţi cu fluvii largi, cu râuri bogate, cu râuri cu apă limpede.

În răstimp de o oră de înfiorător măcel, din tot acest corp de armată nu mai rămăseseră decât două sau trei sute de oameni.

Se gândiră să se retragă.

Resturile acestea umane, mutilate, îşi aruncară privirea în jur.

Publius, rănit în trei locuri, se mai ţinea încă pe calul său ciuruit de săgeţi.

Se strânseră în jurul lui.

Un mamelon de nisip se ridica la câţiva paşi de câmpul de luptă.

Printr-o tactică de luptă obişnuită, supravieţuitorii se retraseră şi se masară pe acest mamelon.

Caii fură legaţi în vârf.

Oamenii se strânseră în jurul cailor şi formară din scuturi un zid.

Credeau că în felul acesta ar fi putut respinge mai uşor atacul barbarilor.

Dar se înşelară; se întâmplă tocmai invers.

Pe o câmpie netedă, primul rând protejează pe al doilea, al doilea pe al treilea.

Aici, dimpotrivă, inegalitatea terenului înălţa rândul al doilea peste primul rând, al treilea deasupra celui de-al doilea, aşa încât cei din urmă se găseau descoperiţi pe jumătate, dar toţi erau expuşi deopotrivă atacului barbarilor.

Se văzu repede greşeala comisă, dar era prea târziu, ca s-o mai poată repara.

Soldaţii se uitară la Publius ca pentru a-i căuta în ochi o ultimă speranţă.

— Să murim! Răspunse acesta.

Resemnaţi, soldaţii repetară:

— Să murim!

Şi începură să aştepte lovituri pe care nu le mai puteau înapoia.

În mijlocul acestor oameni închinaţi de Ateius zeilor din infern se găseau şi doi greci, doi locuitori din oraşul Carrai, pe nume Hieronymus şi Nichomahus. Ei îl sfătuiră pe Publius să-şi deschidă drum sfărâmând zidul care-l înconjoară şi să fugă, pe drumuri cunoscute de ei, spre Ichnes, de pe apa Eufratului.

Dacă ajungeau la oraşul acela care trecuse de partea romanilor, viaţa le era asigurată.

Publius privi în jurul său.

El văzu câmpul de bătaie acoperit cu morţi şi muribunzi şi, printre cei care îl înconjurau, cei mai mulţi răniţi şi incapabili de a-l urma.

— Nu, spuse el celor doi greci. Eu rămân.

— Apoi, dacă rămâi, răspunseră ei, moartea este de neînlăturat.

— Nu există moarte atât de îngrozitoare, răspunse tânărul, ca să-l facă pe Publius să abandoneze pe cei care mor alături de el. Voi, adăugă el, voi sunteţi greci, nu romani, fugiţi!

Şi, întinzându-le mâna stângă – căci dreapta era străpunsă de o săgeată – îi pofti să plece.

Cei doi greci îşi aruncară caii în galop şi dispărură în norul de praf ridicat de părţi.

Unul dintre ei scăpă şi ajunse la Ichnes, unde povesti tot ce se întâmplase, cum îl părăsise pe Publius şi care fuseseră ultimele cuvinte pe care le spusese tânărul plin de caracter.

După plecarea celor doi, Publius se întoarse spre cei care îl înconjurau.

— Acum, că nu ne mai rămâne decât să murim, spuse el, fiecare să moară cum poate.

Şi neputându-se ucide singur, pentru că era rănit la mână, întoarse spre scutierul său coasta neacoperită de platoşă, iar acesta îşi înfipse adânc paloşul în locul rămas descoperit.

Publius scoase un oftat şi căzu.

La fel muri şi Censorinus.

Megabacchus se ucise singur.

Cei care mai rămăseseră se uciseră între ei până la cel din urmă, cu excepţia câtorva care căzură vii şi care Dădură mai târziu amănunte despre această înfiorătoare catastrofă.

Aflând de la prizonierii lor rangul înalt al lui Publius Crassus, părţii îi tăiară capul, îl înfipseră în vârful unei suliţe şi se îndreptară spre grosul armatei romane.