XXXIX

Se mergea de-a lungul fluviului.

Crassus dispunea de şapte legiuni de infanterie, de mai puţin de patru mii de călăreţi şi cam tot de atâţia veliţi.

Dar de data aceasta aveau de-a face cu un duşman mult mai periculos: cu părţii.

În timpul marşului, cercetaşii se întoarseră din misiune.

Ei anunţau că toată câmpia cât vedeai cu ochii era pustie, dar că pământul era plin de urme de copite de cai care făceau cale întoarsă.

Vestea aceasta confirmă speranţa lui Crassus. Niciodată părţii n-ar îndrăznit să-i atace pe romani, spunea el.

Dar Cassius interveni pentru a douăzecea oară, repetându-i lui Crassus că-l ruga să nu meargă mai departe, că dacă chiar nu voia să bată în retragere şi să fugă din faţa unui adversar care şi el fugea, putea măcar să-şi retragă armata într-unui din oraşele ocupate şi să aştepte acolo informaţii precise despre inamic.

Dacă Crassus ar fi refuzat cu încăpăţânare această posibilitate ca fiind prea prudentă, mai era o alta şi anume: de a se îndrepta spre Seleucia, mergând de-a lungul fluviului. În felul acesta se mergea alături de vasele care transportau alimentele. La fiecare oprire, fluviul le-ar fi asigurat aprovizionarea cu apă, navele hrana şi, astfel, nu le-ar fi lipsit nimic, fără să mai pui la socoteală că fluviul le-ar fi acoperit unul din flancuri, ajutându-i să nu fie vreodată învăluiţi.

În cazul că părţii ar fi primit lupta, s-ar fi putut lupta în condiţii de egalitate, avându-l pe duşman în faţă.

Insistenţele tribunului îl făcură pe Crassus să examineze acest plan şi poate că ar fi căzut de acord, când fu văzut un călăreţ venind din depărtare. Călăreţul străbătea atât de repede câmpia, de ai fi zis că vine călare pe un cal înaripat.

Călăreţul se îndrepta direct spre romani.

Era şeful unui trib arab care, după Plutarh, s-ar fi numit Ariamnes, după Appianus – Îcharus, iar după Dio, Augasus.

Mai mulţi soldaţi care serviseră sub Pompei îl recunoscură şi confirmară că el îi făcuse mari servicii lui Pompei.

Aşa că se puteau servi de el ca ghid de-a lungul deşertului.

El voia cu orice chip să-i surprindă pe părţi.

Din nefericire, Crassus îl crezu.

Pentru că şi barbarul, cât era el de barbar, dar se prefăcuse admirabil.

El începu prin a-i aduce laude lui Pompei care, spunea el, era binefăcătorul lui; apoi, căzut parcă în admiraţie faţă de măreţia armatei lui Crassus, el nu mai înceta cu elogiile la adresa acesteia şi a generalului său.

În faţa unei astfel de armate toate armatele lui Orode n-ar putea rezista nici o oră măcar.

Totul era să dea ochii cu părţii care se ascundea şi, ca să dai cu ochii de ei, fără ajutorul lui, nu era cu putinţă. Ei se retrăseseră în interiorul ţării şi, atâta timp cât s-ar fi urmat râul, li s-ar fi întors spatele, sau aproape.

Dealtfel, de ce să mergi de-a lungul râului? Ţara nu era străbătută şi de alte cursuri de apă?

După părerea lui, nu trebuia pierdut nici un moment. Părţii, care auziseră vorbindu-se de Crassus şi de armata lui, nu se gândeau să-l aştepte.

Ei erau ocupaţi acum să-şi strângă averile şi ce aveau mai de preţ ca oameni şi materiale; apoi, asemenea unui stol de păsări speriate îşi vor lua zborul spre Hycania şi Sciţia.

Toate vorbele acestea nu erau decât un vicleşug arab.

Orode îşi împărţise armata în două corpuri.

Cu una pustia Armenia ca să se răzbune pe Artabase care venise să-şi ofere serviciile lui Crassus, iar cu cealaltă un simplu general, sau surena – aici iarăşi romanii luau titlul drept nume – trebuia să aştepte ca Ariamnes să-i predea pe Crassus şi pe romanii săi.

Este adevărat că acest surena nu era un om de rând.

Prin origine, prin bogăţie şi prin curaj el venea imediat după rege.

Prin viclenia şi îndemânarea sa, cele două calităţi ale popoarelor nomade din Yemen, Asiria şi Mesopotamia, el îi întrecea pe oamenii cei mai vicleni şi mai îndemânatici din vremea sa.

Ca statură şi frumuseţe nu avea pereche.

În timpul marşului, asemeni unui alt Cezar, el ducea cu sine o sută de cămile încărcate cu bagajele sale şi, mai mult decât Cezar, două sute de căruţe încărcate cu femeile lui.

Escorta lui obişnuită o formau o mie de cai de cavalerie grea, cinci sau şase mii de cai de cavalerie uşoară care, împreună cu servitorii şi sclavii, nu cobora niciodată sub zece mii de oameni.

Ca naştere, era atât de nobil încât el era acela care, la urcarea regilor părţi pe tron, le punea coroana pe cap.

Actualul rege fusese alungat. Surena, cu garda lui personală, îl adusese din exil şi-l reaşezase pe tron.

Oraşul Seleuces se încăpăţânase în rebeliune.

Surena îl luă cu asalt, îl cuceri, fiind primul care se urcă pe zidurile cetăţii.

12. A. Dumas 177

Încă n-avea treizeci de ani, era foarte frumos, aşa cum am spus, şi-şi accentua frumuseţea vopsindu-şi ochii, fardându-se şi parfumându-se ca o femeie.

Acesta era omul cu care avea să aibă a face Crassus.

Crassus, care se credea cel mai abil şi cel mai viclean om din lume şi nu ştia că europeanul cel mai îndemânatic şi mai şiret nu este decât un biet copil pe lângă un arab, Crassus făcu imensa greşeală să se încreadă în călăuza sa.

Aceasta îl lăsă un timp să urmeze râul, apoi îl antrenă încetul cu încetul spre interiorul ţării, ducându-l la început pe un drum frumos şi uşor şi îndemnându-l să facă popasuri lângă râuri sau rezervoare cu apă din abundenţă. Apoi, treptat, treptat, se depărtară de fluviu, iar drumul deveni muntos şi greu. Când se plângeau călăuzei, li se răspundea că aceasta era doar o scurtă porţiune pe care aveau s-o treacă, iar romanii îl credeau pentru că erau prea experimentaţi şi prea obişnuiţi cu greutăţile războiului ca să nu-şi dea seama că în toate ţările sunt drumuri grele şi obositoare.

În sfârşit, ajunseră într-o câmpie imensă, fără copaci, fără apă, fără verdeaţă, şi care, până la orizont, era acoperită cu nisip.

Doar câmpia aceasta mai trebuia trecută ca să se ajungă la părţi. Marşul fu continuat fără întrerupere, se mergea pe nisip fierbinte care ardea şi tălpile şi ochii; pe măsură ce înaintau, nisipul devenea mişcător şi adânc. Soldaţilor le ajungea până la genunchi şi, cu armurile lor grele, părea că din moment în moment aveau să fie înghiţiţi.

Îşi amintiră atunci de armatele lui Cambise înghiţite de nisipurile Egiptului şi începură să se teamă de o soartă asemănătoare. Numai galii, care luptau aproape fără arme de apărare şi care, pe jumătate goi, suportau uşor şi gerul şi căldura, îşi păstrau veselia. Insă soldaţii romani se văitau groaznic văzând valurile de nisip, mişcătoare ca valurile mării, întinzându-se spre orizonturi nemărginite, fără o plantă, fără un deal, fără un râuşor.

Armata murea de sete.

În starea aceasta îi găsiră curierii armeanului Artabase. Acesta îi comunica lui Crassus că, fiind reţinut de războiul cu Orode, nu putea să i se alăture, dar îl invita pe Crassus să facă el, ceea ce lui nu-i era cu putinţă, adică Să se îndrepte spre Armenia. Dacă Crassus nu era de această părere, îl îndemna să evite să-şi facă tabără în locurile proprii unei evoluţii a cavaleriei. Îi mai spunea că era prudent să nu meargă decât pe drumuri muntoase pentru că acolo ar fi putut, cu ajutorul infanteriei, să beneficieze de toate avantajele terenului.

Însă Crassus, furios pe el însuşi, răspunse răstit că avea altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de armeni; îl prevenea doar pe regele lor că avea să înceapă prin a-i distruge pe părţi şi că, după zdrobirea părţilor, avea să se îndrepte împotriva armenilor.

Solii porniră, ducând cu ei aceste ameninţări, dar siguri că Crassus n-avea să fie niciodată în stare să le pună în aplicare.