XLII

Şarja pe care o încercase Publius asupra părţilor lăsase armatei romane un timp de odihnă.

Văzându-se mai puţin presat ca mai înainte, Crassus îşi regrupă trupele care, deşi îşi păstraseră rândurile, se retrăseseră spre un şir de coline ce ar fi putut să sfarme întrucâtva eforturile cavaleriei parte.

Privirea lui era îndreptată mereu, cu o nădejde dublă, spre punctul acela unde dispăruse fiul său şi de unde spera să-l vadă revenind.

La rândul său, Publius trimisese tatălui său mai mulţi curieri, cerându-i ajutor. Dar primii trimişi căzuseră răpuşi de săgeţile părţilor.

În momentul extrem, Publius reînnoise aceeaşi tentativă.

Un curier reuşi, scăpând ca prin minune, să se strecoare prin rândurile duşmane, iar atunci când romanii erau gata să ajungă la colinele spre care băteau în retragere, el îl ajunse pe Crassus; acesta, văzând un călăreţ ce gonea spre el mâncând pământul, se oprise ca să-l aştepte.

— Crassus, îi strigă el, fiul tău şi ai săi sunt pierduţi dacă nu le trimiţi în grabă, ajutoare.

Apoi, ca şi când călăreţul nu avusese putere decât să vină şi să pronunţe aceste cuvinte, se prăbuşi de pe cal.

Crassus rămase un moment în cumpănă, apoi, simţământul depăşindu-l, porunci armatei să se îndrepte în ajutorul fiului său.

Dar nu făcuse o sută de paşi în direcţia indicată că din toate părţile răsunară noi strigăte, în timp ce tamtamul acela asurzitor devenea din ce în ce mai îngrozitor.

Romanii se opriră, aşteptându-se la o nouă luptă.

Atunci reapărură părţii.

Ei se desfăşurau, tot în cerc, în jurul romanilor, în iimp ce un grup mai compact se îndrepta spre aceştia.

În faţa grupului mergea un om care purta un cap în vârful suliţei. Omul striga:

— Cine sunt părinţii, a cui este familia celui al cărui cap îl port aici? Se zice că tatăl lui se numeşte Crassus, dar noi nu credem aşa ceva: nu este cu putinţă ca tânărul cu un suflet atât de nobil şi atât de valoros căruia îi aparţinea capul acesta să aibă un tată atât de laş şi de lipsit de suflet!

Romanii văzură capul şi recunoscură că era al lui Publius.

Dar nimeni nu răspunse, afară de Crassus, care scoase un răcnet de durere şi-şi acoperi ochii cu scutul.

În ziua aceea romanii văzuseră multe lucruri îngrozitoare, dar nimic nu le frânse inima ca acesta.

Inimile cele mai tari erau înfiorate; sufletele cele mai încercate se clătinau, încât în mijlocul acestei slăbiciuni generale tot nefericitul părinte fu acela care îşi recăpătă, cel dintâi curajul.

El privi în jurul său cu un aer hotărât.

Apoi, văzând toată această lume abătută de durere mai mult decât de teamă, strigă:

— Romani, durerea aceasta este numai a mea! Soarta şi gloria Romei stă în voi! Capul sus! Atâta timp cât veţi trăi voi, Roma va fi neatinsă şi neînvinsă! Dacă vă este milă de un tată care îşi pierde un copil renumit prin curajul său, schimbaţi-vă mila în furie şi îndreptaţi această furie împotriva duşmanului! Nu vă lăsaţi doborâţi de ceea ce se întâmplă; cei care încearcă fapte mari trebuie să treacă prin dureri mari! Tot cu sânge mult l-a învins şi Lucullus pe Tigrane şi Scipio pe Antiochus. Strămoşii noştri au pierdut în Sicilia mii de vase iar în Italia mulţi pretori şi generali. Dar n-au sfârşit ei, oare, prin a fi stăpânii celor care mai întâi au fost învingători?… Să ştiţi că romanii au ajuns la gradul de putere la care se găsesc astăzi nu prin vreo favoare a norocului, ci printr-o fermitate de neclintit şi prin curajul cu care au înfruntat marile pericole. Înainte, soldaţi! Adăugă el. Strigătul de luptă! Şi să le dovedim acestor barbari că rămânem ce suntem: romanii, stăpânii lumii.

Şi scoase, cel dintâi strigătul de luptă.

Dar strigătul acesta abia găsi un ecou slab, rar, inegal, fără viaţă.

Dimpotrivă, părţii răspunseră cu un strigăt general, strălucitor, sonor, plin de forţă.

Lupta începu imediat.

Cavaleria partă se desfăşură pe aripi, atacă din^lanc şi reîncepu să arunce acea înspăimântătoare ploaie de săgeţi care costase atât de scump pe romani, în timp ce prima linie a duşmanului, înaintând cu suliţe ascuţite, îi strângea într-un spaţiu tot mai mic.

Dar măcar de oamenii aceştia înarmaţi cu suliţe te puteai apropia.

Pentru a sfârşi mai repede agonia, câţiva soldaţi romani se aruncară asupra acestora şi muriră de o moarte înfiorătoare, dar rapidă.

Fierul lat al suliţei străbătea trupul omului şi pătrundea până în corpul calului.

Se văzură lovituri date cu atâta putere încât străbăteau prin doi soldaţi deodată.

Lupta dură până la căderea nopţii.

Romanii erau aproape treizeci de mii: era nevoie de timp ca să-i ucidă pe toţi.

Părţii se retraseră strigând:

— Crassus, Crassus, îţi lăsăm noaptea aceasta ca săţi plângi copilul, afară dacă ea, fiindu-ţi un bun sfătuitor, nu vei consimţi să fii condus de bunăvoie în faţa lui Orode, în loc de a fi târât cu forţa.

După care îşi ridicară corturile alături de corturile romanilor, de parcă şi-ar fi păzit prizonierii şi le-ar fi luat orice speranţă de fugă.

Părţii îşi petrecură noaptea cu muzică şi veselie.

Noaptea romanilor fu tristă şi tăcută. Ei nu se ocupară nici să-şi îngroape morţii, nici să-şi panseze răniţii.

Se ştia că rănile nu erau vindecabile.

Nimeni nu se gândea la altul, fiecare se plângea pe sine.

Şi, în adevăr, părea imposibil să se poată scăpa de la moarte, fie că se aştepta ziua şi odată cu ea moartea, fie că s-ar fi încercat o fugă peste câmpiile fără sfârşit. Dealtfel, dacă ar fi fugit, ce se făceau cu răniţii? Să-i fi luat cu ei, fuga ar fi devenit imposibilă, să-i fi abandonat, ar fi fost s-o faci încă şi mai imposibilă, pentru că strigătele lor, imprecaţiile lor, văzându-se părăsiţi, ar fi semnalat duşmanului această fugă.

Deşi Crassus era autorul tuturor acestor suferinţe, toţi voiau să-l vadă şi să-l audă: se spera că de la autoritatea supremă, care ar fi trebuit să fie şi suprema inteligenţă, ar fi trebuit să coboare vreo rază de speranţă.

Dar el, retras într-un colt al cortului, culcat cu faţa la pământ, cu capul acoperit, părea însăşi statuia descurajării.

Pentru că doi oameni treceau înaintea lui în Republică, Pompei şi Cezar, el crezuse că totul îi lipseşte şi sacrificase mii de oameni acestei ambiţii, care, în loc să facă din el primul din concetăţenii săi în glorie, făcea din el primul concetăţean în nenorocire.

Cei doi locotenenţi ai săi, Octavius şi Cassius, făcură tot ce le stătuse în putinţă ca să-i ridice lui Crassus curajul, dar văzând că era muncă zadarnică, se hotărâră să acţioneze fără el.

Ei adunară pe centurioni şi pe comandanţii de cohorte; se ceru părerea fiecăruia, iar părerea majorităţii a fost că trebuia, chiar atunci şi fără zgomot, să ridice tabăra şi să se retragă.

Căci dacă s-ar fi orientat bine, nu erau decât cinci ore de mers până la oraşul Carrai.

Un comandant de cavalerişti numit Ignatius, împreună cu trei sute de călăreţi, fu însărcinat, nu să comande avangarda, ci să cerceteze regiunea. El cunoştea drumul şi răspundea cu capul că, dacă se mergea după el, nu ar fi dus armata pe un drum greşit.

El încălecă împreună cu oamenii lui şi părăsi tabăra.

Dar atunci se întâmplă ceea ce se prevăzuse: răniţii îşi dădură seama că erau abandonaţi şi începură să strige atât de tare încât provocară dezordine în rândul celor sănătoşi.

Auzind aceste strigăte, cei care plecaseră primii îşi închipuiră că părţii invadaseră tabăra romană şi veneau după ei.

Ignatius şi cei trei sute de oameni ai săi porniră în galop.

Şi, în adevăr, pe la miezul nopţii ajunseră la Carrai.

Dar teama le era atât de mare încât nu se crezură în siguranţă nici în interiorul cetăţii.

Ei se mulţumiră să meargă de-a lungul zidurilor şi să strige la sentinele:

— Spuneţi-i lui Coponius, comandantul vostru, că s-a dat o mare bătălie între Crassus şi părţi.

Şi, fără să mai dea nici o explicaţie, îşi continuară drumul, trecură podul şi puseră râul între ei şi duşmani.

Lui Coponius i se raportă ceea ce se întâmplase şi i se Repetară cuvintele care păreau că fuseseră aruncate în trecere de vreo nălucă.

El înţelese că vestea îi fusese dată de nişte fugari.

În consecinţă, porunci trupei să-şi ia armele, deschise porţile cetăţii şi înaintă cam o leghe în direcţia de unde credea el că avea să apară rămăşiţele armatei lui Crassus.